Aurul etrusc
Etruscii erau maeștri în prelucrarea aurului sub formă de bijuterii sofisticate.
Una dintre specialitățile lor era realizarea de motive decorative cu ajutorul unor granule de aur de numai 0,14 mm, cât e diametrul unui fir de păr.
Între secolele VII și VI î.Hr, granulele etrusce se aliniau câte 70 pentru o linie de 1cm.
Unele piese erau acoperite de zeci de mii de granule fine . Bolul de la Praeneste număra circa 140000 de granule.
O primă dificultate era obținerea acestor granule minuscule, de dimensiune aproape egală.
Ce procedeu se crede că se folosea:
Se decupa o foaie fină în paiete de dimensiuni egale , appoi se puneau paietele minuscule într-un creuzet, cu pudră de cărbune, ca să nu se atingă între ele. Creuzetul acoperit se încălzea până la punctul de topire a aurului, astfel că paietele de aur să formeze mici sfere , care erau apoi răcite, separate de pudra de carbon , spălate și filtrate pentru calibrare.
E posibil de asemenea ca astfel de granule să se găsească sub formă de aur nativ.
Granulele de aur, numite pulviscolo (granulare) erau fizate printr-un procedeu care nu lăsa nici o urmă vizibilă, nici chiar la microscop, o difuziune chimică.
Timp de peste 1500 de ani nu s-a știut cum se proceda în secolul VII în. Hr, deși substanțele erau descrise de Pliniu cel Bătrân în Naturalis Historia (cartea XXXIII).
Era o lipire chimică numită sudură coloidală sau eutectică . Se folosea un amestec de carbonat de cupru, un amestec adeziv organic , urină(?) și nitroglicerină. Amestecul se numea „santerna”𐌆𐌀𐌌𐌈𐌉𐌂 ( zamθic , „ auriu ” ).
Descrierea modernă a tehnicii:
Amestecul coloid de gumă tragecanth și săruri de cupru scade punctul de topire al granulelor de aur și a suportului de aur pe care urmează a se fixa granulele.
Cuprul din amestec se difuzează atât în granule, cât și în metalul de bază la punctul de contact, creând o legătură puternică. Pentru aplicarea suderului coloid, acesta se întinDupă uscarea piesei, ea se introduce într-un cuptor reductor . Căldura cace ca Tragecantul să ardă, eliberând sarea de cupru. La temperatura eutectică de 890grade Celsius cuprul se difuzează în granuleși în metalul de bază, legându-le ferm.de pe suprafața metalului de bază, iar granulele sunt atent aranjate deasupra, folosind o pensulă fină.
Prin 1980 artizanii toscani Trili și Pacini au reușit să reproducă acel proces în atelierul lor de orfevri.
Cu granule de 0,1 mm, lipite fără urme
Bijutierul italian Fortunato Pio Castellani (1794-1865) a făcut acest pandantiv în stilul etrusc reînviat, folosind aur de 22 de carate. El a anunțat că a descoperit tehnica etruscilor studiind tehnica prelucrării aurului într-un sat îndepărtat din Apenini.
Pliniu cel Bătrân despre aur
Pliniu cel Bătrân a vorbit în capitolul II din lucrarea sa despre extragerea și prelucrarea aurului și argintului, destinate confecționării de obiecte prețioase, cizelate cu artă.
Dar- spune el-„pasiunile vicioase au dar un nou avânt artei” cum aurul și argintul începuseră a fi considerate prea comune, vasele fragile din cristal și vasele murrine au fost considerate dovada opulenței tocmai prin fragilitatea lor. De asemenea, pietrele prețioase aduse din India au devenit căutate, aurul nefiind decât un accesoriu al acelor bijuterii și obiecte ornate cu pietre scumpe.
El consideră că cel ce a pus prima dată un inel de aur pe deget a făcut o crimă funestă societății.
El face opoziția între inelele de fier purtate de soldații romani ca însemn al meritelor în război , obicei provenit din tradiția greacă.
El a scris că mult timp chiar și senatorii romani nu purtau inele de aur și că astfel de însemne erau destinate doar celor ce mergeau ca ambasadori la națiuni străine, ca ornament de paradă.
La triumfuri, triumfătorului îi era ținută din spate deasupra capului o coroană etruscă de aur , dar el nu avea pe deget decât un inel de fier.
Se spune despre consulul C.Marius că începuse să poarte inel de aur la al treilea consulat, iar cei ce primiseră inel de aur cu ocazia unei ambasade nu il purtau decât în public, iar acasă purtau doar un inel de fier, fără piatră.
El arată că primul care a purtat ine de aur inelul de aur l-a pus pe mâna stângă „ce se ține ascunsă”, nefiind sigur că e onorabil să în afișeze pe mână.
Mai ales că aurul era rar la început, la Roma. Și se exemplifică asta cu faptul că la cucerirea orașului de către gali nu s-au putut aduna o mie de livre de aur pentru a se plăti pacea.
(Livra romană cântărea aproximativ 324-327,45g, deci o mie de livre ar fi cântărit cca 325 kg
Livra avea ca subdiviziune uncia: o livră=12 uncii)
Se oferea un inel de fier drept cadou de logodnă
Odată cu cuceririle militare, au venit și prăzile bogate:
Pompei adunase ca pradă din Galia o mie de livre de aur, din care a ridicat un tron de aur lui Jupiter Capitolin. El jefuise templele din Galia în teritoriul pe care îl ocupase. Se adaugă și informația că galii purtau „aur pe ei” în lupte, așa că prada de război cuprindea și acele obiecte de aur.
Prăzile de război din Galia au făcut ca Silla să aducă la Roma 13000 de livre de aur și 6000 de livre de argint , după ce adusese anterior , din alte prăzi 15000 de livre de aur și 115 000 livre de argint.
Pliniu srie că nici în acel timp nu aveau inele de aur decât unii senatori.
Apoi însă, inelele au devenit obiecte de lux la modă , prețul acestora fiind proporțional nu doar cu cantitatea de aur, ci și cu măiestria lucrăturii și cu valoarea pietrei prețioase „ce arunca focuri din cele mi vii) . Unele serveau drept sigilii, dar nu toate. Se ajungea ca sclavii tineri să poarte inele îmbrăcate în aur.
Inelul purtat pe degetul mic putea servi drept cheie pentru un scrin cu obiecte prețioase.
Unele inele puteau ascunde otravă (și se citează cazul oratorului grec Demostene) sau puteau fi obiect de jaf sau puteau fi lăsate în gaj cămătarilor.
Când a fost adoptat obiceiu de a se purta un inel de aur, acesta distingea pe cei din ordinul equestru de cei din popor, așa cum tunica laticlavă îi distingea pe senatori.
În timpul împăratului Tiberiu s-a legiferat dreptul de a purta inel de aur doar de către cei ce avuseseră ca tată un om liber ce poseda 400000 de sesterți și care avusese dreptul , conform legii Iulia asupra teatrului, să se așeze în primele 14 rânduri ale teatrului.
Conform lui Plinius, obiceiurile au evoluat în timp. Din timpul lui Cicero numele ordinului Equestru a fost adăugat la formula: senatul și poporul roman.
În privința distincțiilor militare, Pliniu spune că strămoșii dăruiau coliere de aur trupelor auxiliare și străinilor, dar nu dăruiau bani cetățenilor. În plus, ei dăruiau brățări cetățenilor, nu însă și străinilor.
În schimb coroanele de aur puteau fi dăruite cetățenilor ca premiu.
Se obișnuia și aurirea coarnelor bovinelor sacrificate zeilor.
Se citează protestul lui M.Brutus care se indignase că tribunii purtau fibule de aur.
Femeile, în schimb, purtau brățări de aur, inele, coliere, cercei și podoabe prin păr, ba chiar și lanțuri de aur în jurul corsajului.
Oratorul Messala ar fi lăsat în scris faptul că Marcus Antonius „folosea vase de aur pentru nevoile cele mai murdare”
Caesar, când a organizat jocuri funebre în onoarea tatălui său, nu admisese decât plăți în argint pentru serviciul arenei. Dar ulterior luxul a devenit mereu mai mare.
Valorile deținute în tezaurul public erau și ele din ce în ce mai mari.
Când Caesar a intrat în Roma la începutul războiului civil, a luat din trezorerie 14000 de livre în lingouri de aur, 35000 în lingouri de argint și 40 milioane de sesterți în numerar.
(Era de fapt prada trimisă de el din Galia 😛)
Paulus Emilius Macedonicus, după ce îi învinsese pe macedonieni la Pydna, în 168 î. Hr, , adusese ca pradă
230 de milioane de sesterți și din acea perioadă poporul roman nu a mai plătit impozit.
Se spune că aur nativ se găsea sub formă de paiete în apele fluviilor Tago din Spania, Po din Italia, Hebru (Marita) în Tracia, Pactolius din Asia
Argintul era preferat pentru însemnele militare, pentru că lucește mai tare de la distanță. (Militarii aveau grijă să-și lustruiască însemnele militare)
Aurul a fost preferat altor metale pentru că nu e deteriorat de foc , fiind greu de topit și pentru c nu se oxidează.
Proprietatea de a putea fi tras în foi subțiri (dintr-o uncie de aur se făceau pe atunci peste 750 de foi lungi de 4 degete și late tot de atât, foile mai groase fiind numite „foile lui Preneste”, și erau folosite la aurirea statuilor. Apoi faptul că se putea găsi și în stare de aur nativ(strigiles) .
Pliniu menționează ductilitatea aurului, firele de aur putând fi țesute ca lâna, pentru „tunici de aur”.
Se citează faptul că Agripina, soția împăratului Claudius, venise la spectacol naval îmbrăcată cu o tunică militară țesută din aur.
Se citează și stofele attalice, invenție a regilor din Asia și care aveau și aur țesut . Foița de aur era lipită pe marmură cu albuș de ou; pe lemn, cu un adeziv numit leucoforon, se aureau și obiecte de cuprucu argint viu (mercur)sau cu hidragir. Pentru aurirea cuprului, acesta se încălzea la roșu, se stingea apoi cu sare, oțet și alaun, apoi se curăța , se încălzea iar și se aplica foaia de aur, lipită cu un amestec de piatră ponce, alaun și mercur .
Aur nativ se găsea în fluviile Tago, Po, Hebrus din Tracia, Gange în India,Pactolus în Asia.
Aurul nativ găsit la suprafață, în apele râurilor se numea alutatium.
Aurul extras prin galerii de mină se numea canalicium /canaliense.
Metoda de separare a aurului de steril: Masa extrasă era sfărâmată, spălată, arsă , amestecată cu făină.
Argintul ce iese din cuptor (după separarea de aur) se numea apistacudes.
Impuritățile și sterilul rămas în cuptor se numea scories.
Scoria de aur era din nou bătută și încălzită în creuzete de tasconium (caolin)
Pliniuu descrie și metoda de lucru în minele de aur arrugies) , în galerii săpate pe distanțe mari , la lumina lămpilor , muncă mai grea și mai periculoasă decât pescuirea de perle sau de scoici de purpură în adâncurile mării. Muncitorii săpau acolo zile și nopți (odihnindu-se probabil acolo la anumite intervale) .
Dacă în galeriile săpate se întâlneau galerii de silex , acestea puteau fi sparte cu foc și cu oțet, dar era o manieră sufocantă pentru mineri, așa că s-a preferat folosirea de „mașini armate cu 150 de livre de fier.”
pentru spargerea stâncilor dure.
Fragmentele de roci erau apoi duse pe umerizi și noapte, trecute de la un muncitor la altul în întuneric.
Un obstacol chiar mai dificil era argila albă amestecată cu pietriș („pământul alb”) ce era aproape imposibil de spart. Se ataca acolo cu colți de fier .
După ce se termina exploatarea filonului de aur, urma retragerea muncitorilor și doborârea stâlpilor de susținere a galeriei , anunțată de un muncitor ce avea această însărcinare. Urma prăbușirea galeriilor , contemplată de minerii mulțumiți de munca lor.
Urma altă muncă, cea de transportare a minereului prin canale abrupte (corruges) , pentru spălare .
La priza de apă se săpau rezervoare mari, din care apa venea cu forță la vale ca să antreneze și spărturile de stâncă. La poala muntelui se săpau canale (egoges) pentru trecerea apei , din loc în loc fiind prevăzute locuri de încetinire a vitezei apei (cu un strat de plante țepoase-ulex-, ce puteau reține aurul) .
Canalele erau mărginite cu scânduri și puteau fi susținute în aer pe traseu , pentru menținerea pantei dorite.
Pliniu pomenește și de un mineral din Siria, numit orpiment, care conține un mic procent de aur, din care Caligula a încercat să separe aurul, dar manopera era mai costisitoare decât câștigul, astfel că procedeul a fost considerat apoi neinteresant. Mineralul era folosit însă de pictori (având culoarea aurului).
Amestecul de aur cu o cincime argint se numea electrum. (Au800 am zice noi). O cupă din electrum nativ și-ar schimba culoarea în prezența otrăvii.
Pliniu vorbește și despre o statuie din aur masiv ce ar fi fost ridicată în templul zeiței Anaitis , ce fusese furată în timpul războiului lui Marcus Antonius contra Partilor .
Se povestește în continuare că ulterior un veteran din Bologna îl avea la masă pe Octavianus Augustus. Acesta a întrebat dacă e adevărat că primul care pusese mâna pe statuia zeiței murise orb și paralizat. Veteranul i-a răspuns lui Augustus că tocmai lua cina din piciorul zeiței😅 ; că el fusese cel ce dăduse prima lovitură și că toată averea lui provenea din această pradă.😁
(Se pare că veteranul confecționase și cel puțin o farfurie de aur pentru musafirii simandicoși)
Pliniu descrie și chrysocoll ul, un lichid ce curge în puțurile de mină de-a lungul filoanelor de aur , de cupru sau de argint și se solidifică iarna. . Acest chrysocoll era pisat, dat prin sită, pisat iar și cernut prin sită și mai fină , pudra fiind apoi macerată în oțet , sfărâmat iar , spălat și uscat, apoi colorat cu alun schiste și plante colorante (lutum- reseda luteola) , astfel obținându-se culoare galbenă sau nuanțe galben-verzui pentru pictură sau pentru colorarea țesăturilor..
Substanța aceasta servea și în medicină, în amestec cu ceară și ulei, pentru tratarea plăgilor, sau în diferite alte variante pentru cataplasme, tratarea cicatricelor sau a durerilor or ca vomitiv.
În fine, se citează și folosirea chrysocollului pentru sudarea aurului , în amestec cu cocleală, cu urina unui băiat neajuns la pubertate (!) și cu nitru, amestecul fiind santerna.
Aurul „argintos” (deci care conține și argint nativ) se sudează cu santerna, dar aurul cupros se face o sudură deosebită adăugându-se în santerna aur și o șeptime argint, totul zdrobit împreună.
https://remacle.org/bloodwolf/erudits/plineancien/livre33.htm
