Aurari italieni au redescoperit o tehnica etrusca

Aurul etrusc

 Etruscii erau maeștri în prelucrarea aurului sub formă de bijuterii sofisticate.
Una dintre specialitățile lor era realizarea de motive decorative cu ajutorul unor granule de aur de numai 0,14 mm, cât e diametrul unui fir de păr.
Între secolele VII și VI î.Hr, granulele etrusce se aliniau câte 70 pentru o linie de 1cm.
Unele piese erau acoperite de zeci de mii de granule fine . Bolul de la Praeneste număra circa 140000 de granule. 
O primă dificultate era obținerea acestor granule minuscule, de dimensiune aproape egală. 
Ce procedeu se crede că se folosea:

Se decupa o foaie fină în paiete de dimensiuni egale , appoi se puneau paietele minuscule într-un creuzet, cu pudră de cărbune, ca să nu se atingă între ele. Creuzetul acoperit se încălzea până la punctul de topire a aurului, astfel că paietele de aur să formeze mici sfere , care erau apoi răcite, separate de pudra de carbon , spălate și filtrate pentru calibrare.

E posibil de asemenea ca astfel de granule să se găsească sub formă de aur nativ.

Granulele de aur, numite pulviscolo (granulare) erau fizate printr-un procedeu care nu lăsa nici o urmă vizibilă, nici chiar la microscop, o difuziune chimică.
Timp de peste 1500 de ani nu s-a știut cum se proceda în secolul VII în. Hr, deși substanțele erau descrise de Pliniu cel Bătrân în Naturalis Historia (cartea XXXIII).
Era o lipire chimică numită sudură coloidală sau eutectică . Se folosea un amestec de carbonat de cupru, un amestec adeziv organic , urină(?) și nitroglicerină. Amestecul se numea „santerna”𐌆𐌀𐌌𐌈𐌉𐌂  ( zamθic , „ auriu ” ). 

Descrierea modernă a tehnicii:
Amestecul coloid de gumă tragecanth  și săruri de cupru scade punctul de topire al granulelor de aur și a suportului de aur pe care urmează a se fixa granulele.
Cuprul din amestec se difuzează atât în granule, cât și în metalul de bază la punctul de contact, creând o legătură puternică. Pentru aplicarea suderului coloid, acesta se întinDupă uscarea piesei, ea se introduce într-un cuptor reductor . Căldura cace ca Tragecantul să ardă, eliberând sarea de cupru. La temperatura eutectică de 890grade Celsius cuprul se difuzează în granuleși în metalul de bază, legându-le ferm.de pe suprafața metalului de bază, iar granulele sunt atent aranjate deasupra, folosind o pensulă fină. 

Prin 1980 artizanii toscani Trili și Pacini au reușit să reproducă acel proces în atelierul lor de orfevri.
Cu granule de 0,1 mm, lipite fără urme 

Bijutierul italian Fortunato Pio Castellani (1794-1865) a făcut acest pandantiv în stilul etrusc reînviat, folosind aur de 22 de carate. El a anunțat că a descoperit tehnica etruscilor studiind tehnica prelucrării aurului într-un sat îndepărtat din Apenini. 

Pandantiv confecționat de Castellani în stil etrusc- dar aplicând granulele de aur fără a urma un motiv geometric

Pliniu cel Bătrân despre aur

Pliniu cel Bătrân a vorbit în capitolul II din lucrarea sa despre extragerea și prelucrarea aurului și argintului, destinate confecționării de obiecte prețioase, cizelate cu artă.

Dar- spune el-„pasiunile vicioase au dar un nou avânt artei” cum aurul și argintul începuseră a fi considerate prea comune, vasele fragile din cristal și vasele murrine au fost considerate dovada opulenței tocmai prin fragilitatea lor. De asemenea, pietrele prețioase aduse din India au devenit căutate, aurul nefiind decât un accesoriu al acelor bijuterii și obiecte ornate cu pietre scumpe.
El consideră că cel ce a pus prima dată un inel de aur pe deget a făcut o crimă funestă societății. 
El face opoziția între inelele de fier purtate de soldații romani ca însemn al meritelor în război , obicei provenit din tradiția greacă.
El a scris că mult timp chiar și senatorii romani nu purtau inele de aur și că astfel de însemne erau destinate doar celor ce mergeau ca ambasadori la națiuni străine, ca ornament de paradă.

La triumfuri, triumfătorului îi era ținută din spate deasupra capului o coroană etruscă de aur , dar el nu avea pe deget decât un inel de fier. 
Se spune despre consulul C.Marius că începuse să poarte inel de aur la al treilea consulat, iar cei ce primiseră inel de aur cu ocazia unei ambasade nu il purtau decât în public, iar acasă purtau doar un inel de fier, fără piatră.
El arată că primul care a purtat ine de aur inelul de aur l-a pus pe mâna stângă „ce se ține ascunsă”, nefiind sigur că e onorabil să în afișeze pe mână.
Mai ales că aurul era rar la început, la Roma. Și se exemplifică asta cu faptul că la cucerirea orașului de către gali nu s-au putut aduna o mie de livre de aur pentru a se plăti pacea.
(Livra romană cântărea aproximativ 324-327,45g, deci o mie de livre ar fi cântărit cca 325 kg

Livra avea ca subdiviziune uncia: o livră=12 uncii) 

Se oferea un inel de fier drept cadou de logodnă 
Odată cu cuceririle militare, au venit și prăzile bogate:
Pompei adunase ca pradă din Galia o mie de livre de aur, din care a ridicat un tron de aur lui Jupiter Capitolin. El jefuise templele din Galia în teritoriul pe care îl ocupase. Se adaugă și informația că galii purtau „aur pe ei” în lupte, așa că prada de război cuprindea și acele obiecte de aur.

Prăzile de război din Galia au făcut ca Silla să aducă la Roma 13000 de livre de aur și 6000 de livre de argint , după ce adusese anterior , din alte prăzi 15000 de livre de aur și 115 000 livre de argint.

Pliniu srie că nici în acel timp nu aveau inele de aur decât unii senatori. 
Apoi însă, inelele au devenit obiecte de lux la modă , prețul acestora fiind proporțional nu doar cu cantitatea de aur, ci și cu măiestria lucrăturii și cu valoarea pietrei prețioase „ce arunca focuri din cele mi vii) . Unele serveau drept sigilii, dar nu toate.  Se ajungea ca sclavii tineri să poarte inele îmbrăcate în aur. 
Inelul purtat pe degetul mic putea servi drept cheie pentru un scrin cu obiecte prețioase. 

Unele inele puteau ascunde otravă (și se citează cazul oratorului grec Demostene) sau puteau fi obiect de jaf sau puteau fi lăsate în gaj cămătarilor. 
Când a fost adoptat obiceiu de a se purta un inel de aur, acesta distingea pe cei din ordinul equestru de cei din popor, așa cum tunica laticlavă îi distingea pe senatori. 
În timpul împăratului Tiberiu s-a legiferat dreptul de a purta inel de aur doar de către cei ce avuseseră ca tată un om liber ce poseda 400000 de sesterți și care avusese dreptul , conform legii Iulia asupra teatrului, să se așeze în primele 14 rânduri ale teatrului. 

Conform lui Plinius, obiceiurile au evoluat în timp. Din timpul lui Cicero numele ordinului Equestru a fost adăugat la formula: senatul și poporul roman.
În privința distincțiilor militare, Pliniu spune că strămoșii dăruiau coliere de aur trupelor auxiliare și străinilor, dar nu dăruiau bani cetățenilor. În plus, ei dăruiau brățări cetățenilor, nu însă și străinilor.
În schimb coroanele de aur puteau fi dăruite cetățenilor ca premiu. 
Se obișnuia și aurirea coarnelor bovinelor sacrificate zeilor. 

Se citează protestul lui M.Brutus care se indignase că tribunii purtau fibule de aur. 
Femeile, în schimb, purtau brățări de aur, inele, coliere, cercei și podoabe prin păr, ba chiar și lanțuri de aur în jurul corsajului.  

Oratorul Messala ar fi lăsat în scris faptul că Marcus Antonius „folosea vase de aur pentru nevoile cele mai murdare”

Caesar, când a organizat jocuri funebre în onoarea tatălui său, nu admisese decât plăți în argint pentru serviciul arenei. Dar ulterior luxul a devenit mereu mai mare.
Valorile deținute în tezaurul public erau și ele din ce în ce mai mari.
Când Caesar a intrat în Roma la începutul războiului civil, a luat din trezorerie 14000 de livre în lingouri de aur, 35000 în lingouri de argint și 40 milioane de sesterți în numerar. 
(Era de fapt prada trimisă de el din Galia 😛)
Paulus Emilius Macedonicus, după ce îi învinsese pe macedonieni la Pydna, în 168 î. Hr, , adusese ca pradă 

230 de milioane de sesterți și din acea perioadă poporul roman nu a mai plătit impozit.

Se spune că aur nativ se găsea sub formă de paiete în apele fluviilor Tago din Spania, Po din Italia, Hebru (Marita) în Tracia, Pactolius din Asia
Argintul era preferat pentru însemnele militare, pentru că lucește mai tare de la distanță. (Militarii aveau grijă să-și lustruiască însemnele militare) 
 Aurul a fost preferat altor metale pentru că nu e deteriorat de foc , fiind greu de topit și pentru c nu se oxidează.

Proprietatea de a putea fi tras în foi subțiri (dintr-o uncie de aur se făceau pe atunci peste 750 de foi lungi de 4 degete și late tot de atât, foile mai groase fiind numite „foile lui Preneste”, și erau folosite la aurirea statuilor. Apoi faptul că se putea găsi și în stare de aur nativ(strigiles) .
Pliniu menționează ductilitatea aurului, firele de aur putând fi țesute ca lâna, pentru „tunici de aur”.
Se citează faptul că Agripina, soția împăratului Claudius, venise la spectacol naval îmbrăcată cu o tunică militară țesută din aur. 
Se citează și stofele attalice, invenție a regilor din Asia și care aveau și aur țesut . Foița de aur era lipită pe marmură cu albuș de ou; pe lemn, cu un adeziv numit leucoforon, se aureau și obiecte de cuprucu argint viu (mercur)sau cu hidragir. Pentru aurirea cuprului, acesta se încălzea la roșu, se stingea apoi cu sare, oțet și alaun, apoi se curăța , se încălzea iar și se aplica foaia de aur, lipită cu un amestec de piatră ponce, alaun și mercur . 
Aur nativ se găsea în fluviile Tago, Po, Hebrus din Tracia, Gange în India,Pactolus în Asia.

Aurul nativ găsit la suprafață, în apele râurilor se numea alutatium.
Aurul extras prin galerii de mină se numea canalicium /canaliense. 
 Metoda de separare  a aurului de steril: Masa extrasă era sfărâmată, spălată, arsă , amestecată cu făină.
Argintul ce iese din cuptor (după separarea de aur) se numea apistacudes.
Impuritățile și sterilul rămas în cuptor se numea scories.
Scoria de aur era din nou bătută și încălzită în creuzete de tasconium (caolin) 

Pliniuu descrie și metoda de lucru în minele de aur arrugies) , în galerii săpate pe distanțe mari , la lumina lămpilor , muncă mai grea și mai periculoasă decât pescuirea de perle sau de scoici de purpură în adâncurile mării. Muncitorii săpau acolo zile și nopți (odihnindu-se probabil acolo la anumite intervale) .
Dacă în galeriile săpate se întâlneau galerii de silex , acestea puteau fi sparte cu foc și cu oțet, dar era o manieră sufocantă pentru mineri, așa că s-a preferat folosirea de „mașini armate cu 150 de livre de fier.”
pentru spargerea stâncilor dure.
Fragmentele de roci erau apoi duse pe umerizi și noapte, trecute de la un muncitor la altul în întuneric. 
Un obstacol chiar mai dificil era argila albă amestecată cu pietriș („pământul alb”) ce era aproape imposibil de spart. Se ataca acolo cu colți de fier . 
După ce se termina exploatarea filonului de aur, urma retragerea muncitorilor și  doborârea stâlpilor de susținere a galeriei , anunțată de un muncitor ce avea această însărcinare. Urma prăbușirea galeriilor , contemplată de minerii mulțumiți de munca lor. 

Urma altă muncă, cea de transportare a minereului prin canale abrupte (corruges) , pentru spălare . 
La priza de apă se săpau rezervoare mari, din care apa venea cu forță la vale ca să antreneze și spărturile de stâncă. La poala muntelui se săpau canale (egoges) pentru trecerea apei , din loc în loc fiind prevăzute locuri de încetinire a vitezei apei (cu un strat de plante țepoase-ulex-, ce puteau reține aurul) .
Canalele erau mărginite cu scânduri și puteau fi susținute în aer pe traseu , pentru menținerea pantei dorite. 
Pliniu pomenește și de un mineral din Siria, numit orpiment, care conține un mic procent de aur, din care Caligula a încercat să separe aurul, dar manopera era mai costisitoare decât câștigul, astfel că procedeul a fost considerat apoi neinteresant. Mineralul era folosit însă de pictori (având culoarea aurului).
Amestecul de aur cu o cincime argint se numea electrum. (Au800 am zice noi). O cupă din electrum nativ și-ar schimba culoarea în prezența otrăvii.

Pliniu vorbește și despre o statuie din aur masiv ce ar fi fost ridicată în templul zeiței Anaitis , ce fusese furată în timpul războiului lui Marcus Antonius contra Partilor . 

Se povestește în continuare că ulterior un veteran din Bologna îl avea la masă pe Octavianus Augustus. Acesta a întrebat dacă e adevărat că primul care pusese mâna pe statuia zeiței murise orb și paralizat. Veteranul i-a răspuns lui Augustus că tocmai lua cina din piciorul zeiței😅 ; că el fusese cel ce dăduse prima lovitură și că toată averea lui provenea din această pradă.😁 
(Se pare că veteranul confecționase și cel puțin o farfurie de aur pentru musafirii simandicoși) 

Pliniu descrie și chrysocoll ul, un lichid ce curge în puțurile de mină de-a lungul filoanelor de aur , de cupru sau de argint și se solidifică iarna. . Acest chrysocoll era pisat, dat prin sită, pisat iar și cernut prin sită și mai fină , pudra fiind apoi macerată în oțet , sfărâmat iar , spălat și uscat, apoi colorat cu alun schiste și plante colorante (lutum- reseda luteola) , astfel obținându-se culoare galbenă sau nuanțe galben-verzui pentru pictură sau pentru colorarea țesăturilor.. 

Substanța aceasta servea și în medicină, în amestec cu ceară și ulei, pentru tratarea plăgilor, sau în diferite alte variante pentru cataplasme, tratarea cicatricelor sau a durerilor or ca vomitiv.

În fine, se citează și folosirea chrysocollului pentru sudarea aurului , în amestec cu cocleală, cu urina unui băiat neajuns la pubertate (!) și cu nitru, amestecul fiind santerna.
Aurul „argintos” (deci care conține și argint nativ) se sudează cu santerna, dar aurul cupros se face o sudură deosebită  adăugându-se în santerna aur și o șeptime argint, totul zdrobit împreună.

https://remacle.org/bloodwolf/erudits/plineancien/livre33.htm

Erupția care a distrus Pompei și Herculanum.

Pliniu cel Bătrân și-a sacrificat viața pentru a-i salva pe sinistrați  (23-79) 

De la el au rămas atât de multe descrieri exacte din antichitatea romană

El a fost autorul unei monumentale enciclopedii, intitulată Istoria naturală  (Naturalis Historia), ce a fost publicată cam în anul 77 și era compusă din 37 de volume , (informațiile culese de el erau în nu mai puțin de 160 de volume) . Pliniu a adunat acolo cunoștințele științifice și tehnice din epoca sa , pe teme variate ca științele naturale, astronomia, antropologia, psihologia și metalurgia. A fost inventatorul conceptului de enciclopedie.  A scris numeroase alte lucrări.

În anul 79 el și-a adoptat nepotul, (cunoscut ca Pliniu cel Tânăr) , care și-a luat numele  Caius Plinius Caecilius Secundus.

Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) era în anul 79 (în timpul împăratului Titus, fiul lui Vespasian)   comandantul flotei romane ce-și avea baza la Misenum , la cca 40 km de Vesuviu, de cealaltă parte a golfului Napoli.

Observând emisia de gaze și fum ce începuseră  să iasă din vulcan,  s-a dus cu o corabie la locul erupției vulcanului Vesuviu pentru a observa erupția de aproape, dar mai ales pentru a salva pe cei care nu aveau posibilitatea de a se evacua din fața pericolului. 

Această statuie i-a fost ridicată lui Pliniu cel Bătrân (Gaius Plinius Secundus)
mult mai târziu.
Ea se află pe fațada catedralei din Como și a fost creată
 de sculptorii Tomasso și Giacomo Rodari, între anii 1457 și 1498

Relatarea morții lui ne-a parvenit printr-o scrisoare adresată de nepotul și fiul său adoptiv,  Pliniu cel Tânăr (61-113) istoricului Tacitus:

Pliniu către scumpul său Tacitus, salut

Îmi cereți să vă povestesc sfârșitul unchiului meu pentru a putea să-l transmiteți mai exact posterității.  Vă mulțumesc pentru asta, căci prevăd că această moarte va beneficia de o glorie eternă fiind celebrată de voi.
Deși el a pierit în mijlocul devastării unora dintre cele mai frumoase ținuturi, odată cu populația (de acolo), odată cu orașe, într-un accident memorabil care pare a fi destinat să facă amintirea lui să trăiască veșnic- deși el a izvodit el însuși opere de neuitat, în mare număr, totuși durata gloriei sale va fi mult prelungită prin nemurirea scrierilor voastre. 
Din partea mea, sunt fericit să-i stimez pe oamenii cărora zeii de acordă privilegiul de a face acțiuni demne de a fi consemnate în scris sau să scrie cărți demne de a fi citite, și de trei ori mai fericiți sunt cei care au unul sau altul dintre aceste daruri.

 

El se găsea la Misenum, unde  comanda personal flota. Pe 9 înainte de calendele din septembrie (deci pe 24 august? E o controversă aici) , cam pe la ora a șaptea (a zilei) , mama mea i-a spus că se vede un nor extraordinar prin mărimea și aspectul său.
El tocmai își făcuse baia de soare , apoi de apă rece și mâncase o masă ușoară întins pe pat, unde  lucra.

El a cerut să i se aducă încălțările și a urcat în locul de unde se putea vedea mai bine fenomenul în chestiune:  un nor se forma (nu se putea vedea bine de la distanță din care munte ieșea, s-a aflat pe urmă că era din Vezuviu), având aspectul și forma unui arbore și aducând mai degrabă cu un pin. 
Căci după ce se ridicase ca un trunchi foarte alungit, norul se desfășura în forma unor ramuri , fiind dus mai întâi -presupun- dus în sus de coloana de aer în momentul în care luase ființă, apoi această coloană căzuse, abandonată ei înseși sau cedând sub propria sa greutate, ea se prăbușea lărgindu-se; pe alocuri ea era de un alb strălucitor , în alte părți era prăfoasă și pătată, prin efectul pământului și cenușii pe care le dusese cu ea. 

Unchiul meu a găsit toate acestea ca fiind neobișnuite și demne de a fi văzute mai de aproape, ca un savant ce era. El a dispus să se pregătească o navă liburniană; il mi-a propus dacă mi-ar plăcea să merg cu el; eu i-am răspuns că preferam să rămân să lucrez și chiar el îmi dăduse ceva de lucru. 
Il a ieșit din casă; i s-a adus un bilet de la Rectina, soția lui Tascius, speriată de pericolul ce o amenința (villa sa era la poalele muntelui și nu putea fugi decât pe mare) ; ea se ruga să fie salvată dintr-o situație atât de teribilă.
Unchiul meu și-a schimbat planul și ceea ce întreprinsese din dragoste pentru știință, a continuat din eroism. El a dispus să se scoată cvadrireme și s-a îmbarcat el însuși , cu intenția de a salva nu doar pe Rectina și și multe alte persoane (căci erau multe persoane venite să se destindă pe mal) 
El a venit cât a putut de repede în zona din care alții fugeau și a înaintat drept spre locul periculos, atât de neînfricat încât , pe măsură ce percepea cu privirea toate fazele teribilului flagel dicta (descrierea lor)  ca ele să fie notate sau le scria el însuși.
Deja cădea cenușă peste nave  și pe măsură ce se apropiau cenușa era mai caldă și mai deasă, deja erau și pietre ponce și pietricele înnegrite, arse, fripte de foc, deja era apa mică și stâncile prăvălite nu mai permiteau navigarea. El a ezitat un moment: ar trebui să se întoarcă? Apoi i-a spus pilotului care il sfătuia la asta: „Norocul- a zis el- urmeaă curajului; pune bara spre locuința lui Pompinianus”
Acesta din urmă era la Stablae, de partea cealaltă a golfului (căci malul are o curbură ușoară umplută de mare). În acel loc , când pericolul încă nu sosise dar se vedea apropiindu-se, Pomponianus își încărcase pachetele pe vase , decis să fugă dacă vândul potrivnic ar fi căzut. Vântul era favorabil în momentul acela unchiului meu care a sosit, l-a îmbrățișat pe prietenul său care tremura, l-a consolat, l-a încurajat vrând să-i potolească temerile prin calmul său, apoi a făcut o baie; Ieșind din ea, s-a așezat la masă și a cinat cu veselie sau- ceea ce nu e mai puțin frumos- prefăcându-se vesel. 

În timpul acesta culmea muntelui Vezuviu strălucea în mai multe locuri de flăcări mari și coloane mari de foc a căror roșeață și strălucire apăreau și mai vii în întunericul nopții. Unchiul meu spunea că erau cămine lăsate aprinse de țărani în fuga lor speriată și că vilele abandonate ardeau părăsite- vrând prin asta să le potolească frica. Apoi el s-a dus la culcare și a dormit fără îndoială, căci respirația sa, care era sonoră dat fiind că era corpolent, era auzită de cei care se perindau prin fața ușii lui.

Dar curtea prin care se ajungea la apartamentul său era deja plină de cenușă amestecată cu pietre ponce care formaseră un strat atât de gros că dacă ar mai fi rămas în cameră n-ar mai fi putut ieși. 
L-au trezit , el a venit să-i întâlnească pe Pomponianus și pe ceilalți care vegheaseră toată noaptea în picioare. 
S-a ținut sfat: să rămână într-un loc acoperit, su să iasă afară? Cutremure frecvente și puternice zguduiau casele care păreau smulse de pe temelii și se balansau într-un sens, apoi în celălalt.
În aer liber în schimb cădeau fragmente de piatră ponce , ușoare și poroase, adevărat, dar de temut .
La asta s-au resemnat după compararea pericolelor. Pentru unchiul meu a fost important ce e mai bine: la ceilalți a contat de ce se temeau mai mult. Ei și-au pus perne pe cap , legându-le cu (fâșii de) cearșeafuri: ca să se protejeze de ce cădea din cer.
Deja se luminase de zi, dar în jurul lor era o noapte mai deasă decât orice altă noapte și care estompa o mulțime de focuri și de lumini de tot felul.
S-a luat hotărârea să meargă pe mal și să vadă de aproape dacă acum e posibil să iasă pe mare; dar marea era tot cu valuri mari și periculoasă.
Atunci a fost întins un cearșaf, pe care s-a culcat unchiul meu; el a cerut  apă rece și a băut; apoi flăcările și mirosul de sulf care le anunța i-au făcut să fugă pe tovarășii săi și l-au trezit. 

El s-a sprijinit pe doi sclavi ca să se ridice, dar a căzut imediat. Presupun că aerul îngroșat cu cenușă îi astupaseră respirația și îi închiseseră laringele , pe care el îl avea deja delicat, strâmt și deseori cu probleme. 
Când s-a luminat de zi (era a treia zi de când îl văzusem pentru ultima oară) corpul său a fost găsit intact, în perfectă stare și cu straiele pe care le purtase la plecare; părea că doarme, nu că murise.

În timpul acesta , la Misenum cu mama mea.. dar asta nu prezintă importanță pentru istorie și nu m-ați întrebat altceva decât relatarea morții sale. Mă voi opri deci.
Nu aș adăuga decât asta: v-am dat înșiruirea completă de evenimente la care am asistat și a celor ce mi-au fost povestite imediat, atunci când povestirile sunt cele mai exacte. Rămâne să extrageți ce veți alege; căci o scrisoare nu e o istorie; să scrii pentru un prieten nu e acelaș lucru cu a scrie pentru public. Adio”

În această frescă găsită în Villa San Marco din Stabiae e pictată o vilă romană pe malul mării 

Trebuie spus că scrisoarea originală s-a pierdut și ea ne-a parvenit doar sub forma mai multor copii, care nu concordă perfect între ele. 
O inscripție găsită la Pompei conține data XVI K NOV , adică a 16-ea zi înainte de calendele lui noiembrie, deci 17 octombrie. Mai multe indicii găsite la Pompei converg spre ipoteza că erupția a avut loc toamna. 

Se deduce din descrierea făcută de nepot că Pliniu cel Bătrân era deja suferind , având „laringele strâmt”- să fi însemnat că suferea de astm? Oricum avea niște probleme cu sistemul respirator. 

Totuși el nu a pregetat să meargă unde era pericolul foarte mare, acostând la numai 6,5km de Pompei și la cca 15 km de vârful vulvanului,  ca să încerce să salveze cât mai multe persoane cu navele de mari dimensiuni (cvadrireme) pe care le adusese. Ca navigator experimentat știa că dacă vântul bate puternic spre coastă nu va putea ieși imediat înapoi pe mare , dar a riscat să meargă la cei ce rămăseseră blocați pe țărm ca să-i încurajeze și să încerce apoi să-i evacueze cu navele sale, când direcția vântului se va schimba. (Istoricii au aflat din alte surse că luase cu el toate cvadriremele aflate în port, iar acestea se desfășuraseră în evantai de-a lungul coastei , trimițând apoi șalupe la mal pentru a îmbarca pe cei ce încercau să fugă pe mare) .El însuși a coborât pe mal pentru a o salva pe Salvia Rectina și familia ei.
Când Fortuna, nava amiral ajunsese aproape de plaja din Stabiae, pilotul a recomandat să se întoarcă în largul mării, dat fiind că locul era deja bombardat cu pietre ponce și cu o ploaie de cenușă vulcanică.
Pliniu a răspuns cu un joc de cuvinte:  « Fortuna audaces iuvat » adică norocul (ce era și numele navei) îi ajută pe cei curajoși.

Cum prietenii săi aflați pe mal erau fără îndoială disperați că valurile mari nu le permiteau să plece cu bărcile,  Pliniu a încercat să pară vesel ,pentru a-i îmbărbăta,  apoi s-a retras în cameră, de unde însoțitorii săi au auzit zgomotul unei respirații grele, interpretate ca fiind un sforăit. Dar poate era de fapt un horcăit , pricinuit de problemele pe care deja i le provocaseră gazele toxice, în condițiile în care deja avea o suferință respiratorie. Ploaia de cenușă și pietre ponce șe îndesise, aproape până la a bloca ușa încăperii în care era Pliniu.
. 

Această ipoteză e întărită de faptul că a doua zi, când ieșiseră cu toții pe malul mării , însoțitorii i-au adus un cearșaf pe care să se întindă pe plajă. Desigur nu se punea problema să doarmă sub ploaia de cenușă și pietre încinse, de care ceilalți încercau să se apere punându-și perne pe cap. De fapt bătrânului comandant îi era rău . A cerut apă,  apoi probabil și-a pierdut cunoștința. Când a încercat apoi să se ridice, sprijinit de doi sclavi, a căzut . Nu reiese însă că ar fi murit subit, ci mai degrabă că că i s-a făcut rău și nu a mai putut merge. E posibil ca degajările de gaze să fi conținut pe lângă sulf (al cărui miros l-au simțit cu toții ) și bioxid de carbon, care e mai greu decât aerul și ar fi putut forma un strat în partea de jos a atmosferei de acolo. Cum Pliniu a stat lungit, dioxidul de carbon l-a intoxicat mai mult decât pe cei ce stăteau în picioare. 
(A fost relatată și moartea a 600 de oi cauzată de „aerul viciat”, în zona localității Pompei) 
Povestirea nu mai relatează ce s-a întâmplat după aceea, dacă s-au salvat însoțitorii săi, cine au fost cei care au venit după tre zile să-l caute.  

Probabil toți ceilalți au fugit- sau au încercat să fugă, lăsându-l singur pe plajă . Nu se știe dacă  au reușit să iasă în larg cu șalupele, dacă direcția vântului se schimbase. Toate acestea sunt trecute sub tăcere și pot fi doar presupuse. 

După doua zile bătrânul savant a fost găsit mort, unde îl lăsaseră. Deci un echipaj  a putut reveni pe plaja aceea (probabil erupția vulcanului încetase și lava nu ajunsese până acolo) 

E posibil să fi existat suspiciunea contemporanilor că însoțitorii săi l-au părăsit , deși ar fi putut să sî-l salveze luându-l împreună cu ei. Ori să-i fi evacuat trupul, pentru a i se face o înmormântare demnă de rangul său. Desigur a părut ciudat cum a murit comandantul flotei, în timp ce însoțitorii săi, dar și senatorul  Pomponianus și ai lui au putut pleca. 

(Titus Tascitus Pomponianus era un magistrat și militar din Stabiae, soțul Rectinei, care îl chemase în ajutor pe Plinius. Era și tatăl adoptiv a opt fete) 

Întrebarea pusă de istoricul Tacitus e o încercare delicată de a lămuri această problemă. 
Răspunsul excesiv de umil al lui Pliniu cel Tânăr sugerează cu subtilitate că înțelesese de ce i se pusese doar întrebarea despre moartea unchiului său fără a i se solicita și detalii despre mama sa sau despre el însuși. 
Scrisoarea scrisă de fiul adoptiv 27 de ani după desfășurarea evenimentelor  caută să îndepărteze ideea vinovăției însoțitorilor , explicând mai întâi de ce nu și-a însoțit unchiul (care îi era și tată adoptiv) în împrejurarea riscantă, apoi arătând că bătrânul savant era suferind , dar că nimeni nu bănuise cât de gravă era starea sa, care s-a înrăutățit brusc. Interesant că fiul adoptiv îl numește în continuare „unchi” pe cel care îl adoptase. 

Rămân faptele:  el își riscase viața și venise cu nava sa să-i salveze pe Pomponianus  și ai săi, nu au putut pleca imediat, iar  a doua zi ei au preferat să fugă cu acea navă părăsindu-l pe cel care le adusese salvarea, fără a încerca să-l transporte și pe el pe navă, când i se făcuse rău din pricina gazelor toxice. 

În dimineața zilei de 24 octombrie (estimată de cercetători contemporani) a început activitatea vulcanică la un nivel ce i-a speriat pe locuitorii din localitățile învecinate. După prânz i-a parvenit comandantului flotei din Misenum, Pliniu cel Bătrân apelul disperat din partea soției unui prieten ce-și avea casa la poalele vulcanului și nu putea să plece decât pe mare. Pliniu cel Bătrân a plecat cu mai multe nave să ajute la evacuarea celor aflați în pericol, dar erupția se intensifica , pilotul îl sfătuia să se întoarcă , totuși el a decis să acosteze la Stabies, unde era casa prietenului său Pomponianus., înfruntând căderile de cenușă fierbinte și piatră ponce, precum și marea agitată. A găsit puterea de a-i îmbărbăta pe cei blocați pe țărm, afișând chiar bună dispoziție și ascunzând faptul că respira deja greu din pricina cenușii fierbinți inhalate. A doua zi coloana piroclastică a emis nori arzători care au distrus Herculanum. Luminile ce se vedeau dinspre Stabie păreau a fi incendii. Populația speriată a încercat să fugă, chiar din Misenum.
Studiile stratigrafice ale cenușelor căzute în timpul acestei erupții au dus la concluzia că aceasta a durat între 18 și 20 de ore.
În prima fază au căzut la sud de vulcan pietre ponce și cenușă care a ajuns la 2,8m grosime la Pompei. A avut loc și un tsunami

În a doua fază șase degajări piroclastice au năvălit spre vest și sud . Locuitorii din Pompei au fost arși și asfixiați, localitățile Oplontis și Heerculanum fiind îngropate în cenușă, lavă și depuneri piroclastice. 
În a treia zi erupția vulcanică încetase și echipajul navei din Misenum a putut reveni în siguranță la Stabiae. Din păcate, bătrânul savant zăcea mort pe plajă. 

Pomponien ? Caudex, cūr nōn remānsistī ? Cūrnam caudex remānsistī !
De ce Pomponianus? De ce n-ai rămas Caudex? 

Ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Pliniu, conform unor scrieri apocrife. 
Dar cine era acel Pomponianus?

Se știe că Publius Pomponius Secundus a fost un general roman bun prieten cu Pliniu cel Bătrîn, care a scris chiar o carte despre viața acestuia. Murise înainte de erupția Vezuviului. Poate că cel pe care l-a salvat Pliniu era fratele lui, Quintus Pomponius Secundus, ce fusese consul în anul 41?

Săpăturile arheologice la Pompei continuă. Totuși o mare parte din orașul antic se află tot îngropat în cenușa vulcanică. Pentru protecție în cazul unei noi erupții....

Dar părțile care au fost decopertate de sub cenușa vulcanică arată imagini uluitoare din viața romanilor de acum 2000 de ani și în special o dragoste constantă pentru artă. Picturi, sculpturi  mozaicuri de calitate artistică minunată împodobesc acele case 

Cercetătorii contemporani își imaginează (dezgropând casele cu toate acele obiecte casnice încă intacte) cum era viața în Pompeiul antic. Cum ar fi trecut pe stradă , în acea zi de octombrie, o femeie romană îmbrăcată cu stola și cu  palla, după portul din acea vreme, purtând coșuri cu alimente (căci s-au găsit fructe de toamnă și pâine printre rămășițe) , ignorând teribila amenințare reprezentată de conul vulcanic aflat nu departe...Vulcanul a îngropat Pompei, Herculanum, Stibiae și Oplontis. 
În geanta unei femei era o monedă datată din septembrie 79. 
Și o inscripție datată cu 16 zile înainte de calendele lunii noiembrie, deci pe 17 octombrie. S-a ajuns la concluzia că erupția a fost pe 24 octombrie.

Săpăturile care continuă acolo au arătat că unii locuitori din Pompei care reușiseră să scape cu viață (fiindcă fugiseră la timp - poate salvați cu navele trimise de Pliniu cel Bătrân, alții- poate nefiind în localitate în acea zi) nu au avut unde să se ducă și s-au întors să trăiască printre dărâmăturile orașului, adăpostindu-se la etajele superioare ale clădirilor și folosind etajele inferioare drept pivnițe. Unele dintre urmele de locuire datează chiar din secolul IV, până ce o nouă manifestare vulcanică, în anul 472 i-a determinat pe locuitori să plece definitiv de acolo. 

Statuie colorată

Știm că statuile antice erau colorate de fapt, pentru a avea un aspect cât mai naturalist. Dar culorile lor s-au șters în cele mai multe cazuri, sub acțiunea intemperiilor sau  a altor factori externi.
Dar în ruinele unei case din Pompei , într-o nișă externă a acesteia , la peretele dinspre grădină a fost găsită această statuie ce păstrează încă acea colorație originară. „Afrodita Lovatelli”.
Statuia zeiței Venus ce ținae în mână un măr . Lobii urechilor ei sunt perforați, semn că i se puseseră (poate doar uneori) și cercei. Se găsește la Muzeul Național Arheologic din Napoli. 

O descoperire recentă printre ruinele de la Herculaneum: un tavan decorativ din lem pictat!

În adânciturile rămase de la primele excavații se adunase apă -și mâl, care acum a fost îndepărtat, găsindu-se acolo și un tavan de lemn ce probabil a fost smuls din clădire de suflul erupției vulcanice și ajunsese în apa golfului, unde a fost îngropat în materialele aruncate de vulcan. Acum e expus la Expoziția de Antichități de la Herculaneum.
Tavanul a fost colorat , acum se mai văd urme de culori.

Condițiile provocate de erupția vulcanului și apoi îngroparea în cenușă vulvanică au permis păstrarea în unele cazuri chiar și a mobilierului de lemn aflat în case. Desigur lemnul a fost carbonizat .
Se pot vedea în fotografii exemple de altar casnic cu lari (strămoși venerați) , dulapuri, mese sau paturi (în care au fost desigur saltele, așternuturi, dar acestea au ars).

Descoperiri în cenușa depusă de Vulcan în zona Stabiae-
Pliniu cel  Bătrân______________________________________________________________________________
A fost găsit , printre alte rămășițe omenești și scheletul unui ofițer roman superior din flota venită 
în misiune de salvare. Avea o curea de piele (decorată cu imaginile unui leu și heruvim) în jurul taliei, lțngă el era o sabie cu mâner de fildeș , un pumnal decorat și o pungă cu monede. 

Era un ofițer superior. Monedele erau-întâmplător-cât salariul lunar al uni pretorian. 
Era pe plajă, la oarecare distanță de 72 de rămășițe ale altor oameni , la câțiva metri de rămășițele unei bărci în care nu au mai apucat să se urce.

O altă echipă de cercetători au găsit în apropiere de Pompei un schelet cu sabie ornamentată, cu mâner de fildeș  și purtând bijuterii de aur. Se crede că ar fi scheletul lui Pliniu cel Bătrân- dar fiul lui adoptiv a zis că trupul lui a fost găsit de cei veniți după doua zile. Adică l-au lăsat acolo, așa cum îl găsiseră? Se pare că da. 

Probabil că nenorocirea cumplită survenită prin erupția vulcanului îi adusese pe toți în stare de șoc. 
Sau- poate- de fapt trupul bătrânului savant fusese deja acoperit cu cenușă vulcanică și nu a mai fost găsit, iar marinarii care căutaseră supraviețuitori după două zile i-au spus nepotului că bătrânul zăcea liniștit, neatins doar pentru a-i ușura suferința pentru pierderea suferită? Sau detaliul a fost adăugat de nepot ca să liniștească scrupulele istoricului Tacitus? 

Cercetările contemporane au continuat , căutând să stabilească cu certitudine dacă scheletul găsit era într-adevăr al celebrului savant Pliniu cel Bătrân.
Craniul găsit în timpul săpăturilor (din 1999) fusese păstrat într-un muzeu. 
Fuseseră păstrate și bijuteriile găsite asupra scheletului: diferite brățări, dintre care una în formă de șarpe, un colier de aur compus din 75 de zale, un colier rigid cu capete de lei puse față în față, o spadă cu garda din fildeș ornată cu scoici de aur (probabil aurite).

Rămășițele pământești erau acoperite cu cenușă vulcanică. 
Inițial s-au făcut presupuneri că un amiral n-ar fi purtat atâtea bijuterii. (Gândindu-ne la ținuta unui amiral din zilele noastre) Dar un amiral roman probabil ar fi purtat,  dacă ar fi fost distincții oficiale pentru fapte de război. 

Însuși Pliniu cel Bătrân enumeră distincțiile și onorurile primite de L.Siccius Dentatus , fost tribun al poporului puțin după expulzarea regilor. ...El a luat 34 de armuri, a primit în dar 18 sulițe, 25 de ornamente militare, 83 de coliere, 160 de brățări, 26 de coroane, dintre care 14 civice, 8 de aur, 3 murale și una obsidională...”
Vedem deci că militarii valoroși primeau ca distincții militare coliere, brățări și coroane, printre altele.
  :
Și cum amiralul Pliniu mergea într-o acțiune de salvare din dezastru, când era de așteptat ca panica să -i împingă pe oameni la insubordonare, ținuta sa marțială era purtată pentru a sublinia în orice moment autoritatea sa.

Iar colierul cu capete de leu era un semn de apartenență la clasa ecvestră, din care făcea parte Pliniu.
Ornamentul cu cochilii de pe mânerul sabiei arăta că fusese o armă a unui ofițer de marină.

După niște ani, craniul a fost transmis la Museo storico nazionale dell'arte sanitaria.
Studiul anatomic a arătat că era vorba despre un bărbat cam de 56 de ani, câți avea Pliniu.
S-a continuat cu analizarea isotopilor specifici zonei care se fixaseră în dinții săi. Acești isotopi au indicat faptul că persoana respectivă copilărise în zona lacului Como. (Alt detaliu ce coincidea cu biografia amiralului).
Analizarea semnăturii acelor isotopi a costat cam 10 000 de euro. Dar răspunsul a fost edificator. Da, datele coincid.


În paralel, au fost găsite și ruinele unei case romane ce a fost construită pe plajă acum 2000 de ani. Clădirea datată din secolul I, ce avusese vedere panoramică spre insulele Ischia și Procida, se crede că a fost reședința lui Pliniu cel Bătrân. Acum ruinele erau parțial inundate de mare, dar pe vremuri probabil că era pe malul mării. 
Vila , situată acum în orașul de coastă Bacoli, avusese ziduri groase perimetrale , 10 camere mari, pereți placați cu gresie și un labirint de terase panoramice exterioare ce s-au păstrat destul de bine.
În secolul I, conacul era în portul roman Misenum, în care a staționat flota de circa 70 de nave romane ce a controlta Marea Tireniană circa 400 de ani. Flota pe care o comanda Pliniu cel Bătrân. 
Vila avusese o vedere de 360 de grade asupra golfului Napoli , ceea ce era necesar din punct de vedere strategic.
Se crede (se speră) că la săpături în straturi mai adânci s-ar putea găsi încăperi intacte, cu fresce. 
Zidurile au fost construite din blocuri de calcar zidite în diagonală, așezate într-un model ornamental . 

Vila dispunea de un doc privat, unde puteau acosta ambarcațiuni de diferite tipuri.
În zonă se găsesc gheizere naturale și au loc mici cutremure, ca urmare a activității vulcanice .

__________________________________________________________________________________

Norocul îi favorizează pe cei curajoși.

Oportunitatea

Istorisirea făcută de Pliniu cel Tânăr cuprinde acest joc de cuvinte cu care unchiul său decisese să nu abandoneze misiunea de salvare, în pofida riscurilor foarte mari, evidente

Proverbul vechi în limba latină spunea că cei îndrăzneți își croiesc singuri norocul.
Fortes fortuna iuvat- Norocul îi ajută pe cei curajoși.
.
Expresia lui Pliniu exprimă necesitatea de a recunoaște și de a asuma riscul oportun. 
Identificarea momentului potrivit era un concecpt provenit din termenul grecesc : „Kairos” -„Oportunitate”. 
Celebrul sculptor antic grec, Lysippos sculptase în orașul său natal, Skyron o statuie din bronz ce personifica „momentul potrivit”.

Basorelieful a ajuns până la noi datorită unor copii romane făcute în piatră.
Personajul , dotat cu aripi pe umeri și la glezne, cântărește cu o balanță riscul și potențialul profit. 
Prezența aripilor semnifică faptul că oportunitatea dispare repede și situația trebuie să fie evaluată rapid.

Poetul Poseidippos , care a văzut sculptura originală, a imaginat un dialog  între personajul alegoric și un trecător :

(Trecător): „Cine ești tu?”
(Statuie): „Oportunitate, care cucerești totul.”
(Trecător): „De ce pășești pe vârfurile degetelor de la picioare?”
(Statuie): „Alerg mereu.”
(Trecător): „Și de ce ai o pereche de aripi la picioare?”
(Statuie): „Zbor ca vântul.”
(Trecător): „Și de ce ții un brici în mâna dreaptă?”
(Statuie): „Ca să le arăt oamenilor că înfățișarea mea este mai abruptă decât orice lamă.”
(Trecător): „Și de ce îți atârnă părul peste față?”
(Statuie): „Ca oricine mă întâlnește să-l poată apuca.”
(Trecător): Și de ce, pe Zeus, îți este chelia ceafa?”
(Statuie): „Pentru că nimeni, odată ce am trecut în fugă pe lângă mine pe picioarele mele înaripate, nu mă poate prinde vreodată din spate, oricât de mult tânjește.”
(Trecător): „Și de ce te-a modelat artistul?”
(Statuie): „De dragul tău, străine...”

Chronos și Kairos erau două concepte grecești referitoare la timp.

Chronos desemnează timpul cantitativ, măsurabil. Kairos reprezintă timpul calitativ, „momentul oportun”, șansa. Cronos se scurge, Kairos apare, dar nu pentru mult timp.
Grecii mai aveau un concept legat de timp: Aion, timpul ciclic sau eternitatea.