Cercetătorii de la L'Histoire .fr au avut ideea de a analiza uciderea lui Caius Iulius Caesar cu metodele unei anchete de poliție din zilele noastre.
Voi scrie și eu aici ce a relatat Paul M. Martin despre derularea faptelor din anul 44 î.Hr.
La idele lui martie din anul 710 de la întemeierea Romei (adică pe 15 martie 44 î.Hr) cuceritorul Galiei, apărătorul celor umili, „galantul chel” , aristocratul ambițios devenit stăpânul Romei și al domeniului său imperial, a căzut ucis în sala de reuniune a Senatului, cu corpul ciuruit de lovituri de pumnal.
Au fost de atunci multe relatări și interpretări.
Dar desigur nu a fost o anchetă polițienească, pentru că în Roma antică nu exista un serviciu de Poliție asemănător cu cele din perioada modernă.
Să vedem dacă reconstituirea evenimentelor din acea zi va aduce înțelesuri noi.
După asasinat, corpul lui Caesar a zăcut în sala părăsită de senatori.
Dar asasinii au ieșit strigând că au ucis un tiran.
Se zvonise cu insistență prin oraș că Iulius Caesar s-ar fi pregătit să ceară Senatului restabilirea monarhiei. Dar cu o lună în urmă el refuzase să poarte o diademă regală (în timpul sărbătorii Lupercaliilor). Diadema îi fusese întinsă de Marcus Aurelius , dar Caesar o refuzase și o oferise unei statui de zeu.
(Să fi fost un gest prietenesc din partea lui Marc Antoniu? Sau o capcană pentru a-l compromite?)
Convocările pentru ședința Senatului nu cuprindeau decât data și locul adunării (sala aleasă nu era sala obișnuită a Senatului, Curia din Forum, care era în renovare pe cheltuiala lui Caesar. Așa că ședința a fost convocată la Curia lui Pompei- o sală mare, cu gradene, cu suprafața de circa 400 m2, situată în Câmpul lui Marte).
Putem considera că alegerea sălii avea o semnificație simbolică.
Această clădire fusese construită de Pompei din prăzile obținute în campania sa din orient luase ființă triumviratul Pompei-Caesar-Crassus, dar Crassus suferise o înfrângere drastică din partea Partilor , iar ulterior Caesar îl învinsese pe Pompei la Pharsala și acum se pregătea de o campanie militară contra Partilor, pentru a răzbuna înfrângerea dureroasă și moartea umilitoare a lui Crassus.
. Plecarea era prevăzută pentru 18 martie, deci peste trei zile. Iar o profeție de origine orientală, ce se spune că fusese confirmată și de „Cărțile sibilinice ” (o carte ce data de pe timpul monarhiei etrusce) spune că un rege , cuceritor al Orientului va unifica lumea sub conducerea lui. Argumentele celor ce lansaseră zvonurile erau că pentru a cuceri Orientul, Caesar trebuia să fie rege.
Caesar avea deja puterea unui monarh , fiind declarat „dictator perpetuus”- dictator pe timp nelimitat.
Iar ideologia republicană romană er prin definiție antimonarhică.
Așa că 60- 80 de oameni (sursele diferă) au decis să-l omoare pe Caesar.
Dar interesul oricărui regim e de a-și prezenta opozanții înarmați drept o adunătură de delincvenți de drept comun și să le nege orice ideal politic, să rețină doar motivațiile murdare și interesele meschine. Astfel conjurații contra lui Caesar ar fi doar ingrați fără nici un ideal politic.
Nu era specificată ordinea de zi a discuțiilor.
Caesar a fost ucis imediat după ce sosise în sală, înainte de a se fi deschis dezbaterile.
„Moștenitorii politici” ai lui Caesar: Marcus Antonius, Octavianus și Lepidus (al doilea triumvirat) și-au îndreptat propaganda împotriva partidului republican.
Dar nerecunoștința și decepția pot aduna un grup de nemulțumiți care să încerce a crea o nouă majoritate, nu un grup înarmat decis să comită o lovitură de stat.
Și istoricii consideră că motivația celor doi principali conjurați: Caius Cassius Longinus și Marcus Iunius Brutus a fost pur ideologică.
Cassius fusese anti-Caesar mereu, chiar dacă fusese iertat de acesta pentru că luptase contra lui și primise de la el funcția de pretor itinerant. Asta îi apropiase mai mult pe cei doi cumnați: Cassius și Brutus (care intervenise pe lâmgă Caesar pentru iertarea lui Cassius). Cassius primise onoruri înalte: Funcția de guvernator în Galia cisalpină , treaptă spre cele mai înalte funcții.
Pe de altă parte Brutus fusese convins în copilărie de sora lui, Servilia, că descinde din Brutus cel Bătrân, cel care îl alungase pe regele Romei în anul 509 î.Hr. El se căsătorise cu Porcia, fiica unchiului său prin alianță Cato cel Tânăr, care se opusese până la moarte lui Caesar.
Propaganda anticesariană (bilete anonime dar și pledoarii ale lui Cicero- ce fusese îndepărtat din afaceri de noua putere politică) îl îndemna să intre în rândurile opozanților activicontra lui Caesar.
Când Cassius i-a explicat că planul lui Caesar era să devină rege, Brutus a fost convins.
Cassius avea nevoie de Brutus
Brutus era garanția morală a acțiunii. Căci el nu avusese motive meschine de rancună, ci dimpotrivă, Caesar îi salvase viața de două ori și îl sprijinise constant pentru ascensiune politică.
Cicero nu a fost pus la curent cu data aleasă pentru atentat fiind cunoscută firea lui șovăielnică.
Despre ceilalți conjurați , cel puțin în cazul a 20 dintre ei au avut motivații murdare (conform surselor antice).
Absența totală a unui plan politic pentru acțiune , pentru perioada „post Caesar” e o sursă de uimire pentru analiti.
De fapt toți conjurații credeau cu naivitate să era suficient să-l ucidă pe Caesar pentr a restaura libertatea. Libertatea- ca scop fără contururi concrete.
Lipsa de perspectivă nu a fost egalată decât de lipsa de pregătire a complotului, care ne pare astăzi pueril. Dar a părut pueril și atunci, în ochii lui Cicero.
Complotul începuse cu câteva luni mai devreme prin sondarea persoanelor importante din jurul lui Caesar. Conversații discrete, în doi sau trei, apoi probabil reuniuni discrete.
Cicero era desigur printre instigatori (dacă nu cumva principalul instigator), dar a fost luat prin surprindere de acțiunea pripită a complotiștilor. După câteva săptămâni, el a sintetizat cele întâmplate astfel:
« Un act săvârșit cu un curaj de bărbat, dar cu un creier de copil »
Alegerea locului atentatului , în incinta Senatului a ținut cont că acolo Caesar nu beneficia de nici o protecție : nici gardă, nici lictori.
Era singurul loc unde era interzisă purtarea de arme. Dar complotiștii vor putea ascunde ușor câte un pumnal.
Ceea ce pare incredibil, este că secretul era știut de prea multă lume.
Un prieten al lui Brutus, pompeianul Ligarius era încântat că „într-adevăr Brutus e în fruntea unui proiect nobil”.
În ziua atentatului, înainte de sosirea lui Caesar , senatorul Popilius Laenas le-a șoptit lui Brutus și Cassius că „e cu ei din toată inima”.
Porcia (soția lui Brutus) fusese pusă la curent de Brutus și fusese cuprinsă de febră și stres, trimițând mesaje ca să afle noutăți de la Curia.
Ghicitorul Spurinna îi anunțase lui Caesar o mare nenorocire cel mai târziu la idele lui Martie.
Pare că Spurinna era la curent cu planul atentatului, căci atunci când Caesar, în drum spre Curia i-a spus că nu se întâmplase nimic rău, acesta a replicat că Idele nu trecuseră încă.
Arthemidor din Cnid, profesor de literatură greacă aflase de complot și i-a strecurat un bilet pentru a-l preveni, dar Caesar n-a avut răgazul să-l citească.
Un sclav a adus și el un mesaj , dar -ajuns după plecarea lui Caesar- l-a așteptat acasă.
Caesar dormise prost, cu coșmaruri. în ajun mâncase și probabil băuse cu Lepidus (acasă la el, căci în calitate de Mare Preot oficiase un ritual tradițional înainte de plecarea lui Lepidul la război) .
Sulițele sacre ale lui Ares făcuseră un zgomot rău prevestitor.
Sacrificiile făcute prevestiseră o nenorocire.
Soția lui Calpurnia l-a rugat fierbinte să rămână acasă.
Dar Decimus Junius Brutus Albinus, pe care Caesar îl considera un amic credincios, de încredere a insistat pentru plecarea la Senat., bătându-și joc de prevestiri .
Caesar a urcat în litiera sa pentru a fi condus la Campul lui Marte. Nu era departe, dar pe drum așteptau mulțimi de curioși, admiratori sau solicitanți de favoruri
Între timp, la Curia lui Pompei senatorii se nelinișteau. Un senator s-a apropiat de un conjurat (Caius Servilius Casca) și i-a șoptit la ureche că „misterul e inutil: Brutus a spus tot”Ca apoi să se vadă că el se referea la un împrumut primit de Casca de la Caesar.
Caesar a ajuns la Senat. Pompilius Laenas s-a repezit imediat spre el, vorbindu-i de aproape. Conjurații s-au speriat că ar fi fost denunțați, dar nu a fost așa.
Caesar a intrat în Curia.
Înalt și majestuos, cu figura hotărâtă , îmbrăcat cu toga de gală ornată cu bandă purpurie înstelată cu aur (laticlava) și cu coroana de lauri din aur, cu inelul de aur pe deget.
Senatorii se ridică. Caesar se așează. Oroarea începe.
Consulul Marcus Antonius a fost chemat afară: Brutus Albinus sau Caius Trebonius vor să-i comunice ceva.
Conjurații îl înconjoară pe Caesar . Lucius Tullius Cimber se agață de el rugându-l să-l grațieze pe fratele lui, care era exilat, Caesar l-a împins înapoi pe Cimber, care îl agasase. Acesta a apucat toga lui Caesar de partea de sus , trăgându-i-o peste brațe, pentru a-i împiedica mișcările.
Caesar înțelege, exclamă: „e un atentat!” Cimber își chiamă prietenii: „Ce așteptați, prieteni?”
În picioare în spatele lui Caesar, Casca intervine. I-a aplicat o lovitură de pumnal de sus în jos, la baza gâtului, între claviculă și umăr. (Lovitură menită să-i secționeze vasele subclaviculare aorta și carotida ) . Probabil Caesar a putut evita lovitura, care i-a produs doar o rană ușoară. Caesar l-a apostrofat pe Casca, ce și-a chemat în ajutor fratele.
Dintr-o săritură Caesar s-a eliberat de Cimber , s-a ridicat în picioare și i-a imobilizat brațul lui Casca , ce se pregătea să lovească iar. A încercat să se apere de mulțimea atacatorilor cu pumnale cu singurul obiect de care se putea servi: stylul de scris. (un instrument ascuțit de circa 15 cm cu totul).
I-a împuns brațul celui mai apropiat atacator și s-a repezit înainte, pentru a scăpa din încercuire.
Atunci a primit o lovitură mortală. Nu se știe cine l-a lovit: Casca Longinus sau Decimus Brutus? Rana i-a atins după toate probabilitățile un organ vital, dar nu l-a ucis imediat- probabil i-a provocat o hemoragie internă.
Loviturile vin acum din toate părțile. Cassius i-a brăzdat fața, Brutus l-a rănit la mână. Caesar a renunțat să se mai apere văzând că e atacat și de cel pe car eăl credea ca un fiu. Atunci ar fi murmurat in grecește « Kaï sù téknon » „și tu, fiule”. Poate cuvintele erau destinate doar urechii lui Brutus..
Din acel moment Caesar a renunțat să se apere.
Caesar și-a acoperit capul cu marginea togii. Mulți au considerat că nu voia să mai primească lovituri în față- dar avea deja două răni la față.
Mai degrabă era gestul care arăta că nu se mai apără, că va muri cu demnitate. A avut grijă să cadă demn. Nu a mai scos nici un sunet, îndurând loviturile de pumnal în tăcere.
Conjurații s-au repezit să lovească frenetic. Medicul Antistius a numărat ulterior 23 de răni, între care doar una mortală. Erau răni și în zona inghinală.
Se pare că unii dintre conjurați ar fi vrut să-i arunce cadavrul în Tibru.
Au ieșit din sală, lăsând corpul lui Caesar căzut la pământ.
După ceva timp, trei sclavi ai lui Caesar (probabil purtătorii de litieră) au intrat și au pus în grabă cadavrul în litieră. Cu un braț atârnând afară, cu pumnul încleștat pe biletul pe care n-avusese timp să-l citească. Scavii i-au dus cadavrul acasă.
Conjurații au strigat „Cicero!”- numele instigatorului principal.
Apoi s-au baricadat pe Capitoliu, așteptând ca poporul să arate că e de partea lor.
Appian a scris:
„Ei au ieșit strigând că au ucis un rege și un tiran. Unul dintre ei a pus pileus ul în vârful unei săbii , ca simbol al libertății și a îndemnat poporul să restabilească guvernarea părinților lor și să-și amintească de primul Brutus și de cei care se ridicaseră împotriva vechilor regi”.
Doar că se înșelau: „Ei sperau- spune Appian- că poporul va veni alături de ei ca să restaureze Republica. Ei credeau că poporul roman era încă ceea ce aflaseră ei că era când primul Brutus i-a alungat pe regi.” Dar de un secol de când toți liderii poporului cădeau sub loviturile aristocrației, poporul a înțeles că libertatea senatorială nu era și a sa ți că nu aveau nimic de așteptat din partea unei republici oligarhice, crispate pe privilegiile ei.
Legalitatea republicană rămânea încarnată în consulul Marc Antoniu, în timp ce Lepidus, conducătorul cavaleriei care îl seconda pe Caesar, rămânea investit cu comandamentul trupelor din Roma, pe care el le plasase în toate punctele strategice ale orașului.
E foarte probabil că atât Marc Antoniu cât și Lepidus aprobaseră „de la distanță” asasinatul și nu se gândeau nicidecum la răzbunarea acestuia, ci la obținerea a cât mai mari profituri de pe urma lui. Marcus Aurelius fusese contactat anterior de unul dintre complotiști și refuzase să se alăture, dar nici nu îl avertizase pe Caesar. Și pe 15 martie, e greu de crezut că el n-a auzit strigătele din Curia și nu a văzut nimic suspect în timp ce Caesar a fost ucis, el fiind la intrare.
Lepidus se ferise să aresteze pe vreunul dintre complotiști. A fost imediat răsplătit cu cea mai înaltă funcție din Republică: cea de Pontifex Maximus.
Cei doi au reușit să se instaleze la conducerea statului, formând al doilea triumvirat (împreună cu Octavianus, pe care nu-l puteau ocoli, căci în calitatea sa de moștenitor al lui Caesar era sprijinit de veteranii lui Caesar și de cele mai multe legiuni)
Când Marc Antoniu a arătat poporului toga lui Caesar găurită de pumnale și plină de sânge, poporul a fost cuprins de furie. Poporul și-a manifestat indignarea contra celor care îl uciseseră pe Tatăl Patriei.
Mulțimea a decis ca trupul lui Caesar să fie incinerat în Forum, improvizându-se un rug funerar din mobilierul Senatului. Poporul era atât de îndurerat, încât oamenii și-au aruncat în foc lucrurile prețioase pe care le aveau (bijuterii, amulete) în semn de omagiu față de cel pe care îl iubiseră atât de mult.
În săptămânile care au urmat după 15 martie s-a dus o așa-zisă bătălie ideologică asupra felului în care să fie catalogați ucigașii: tiranicizi, sau parricizi?
Adică ce făcuseră ei de fapt: fuseseră îndreptățiți să ucidă un tiran ce urmărea desființarea Republicii, sau îl uciseseră pe tatăl Patriei?
Complotiștii se bazaseră că Senatul va declara fapta lor un tiranicid, deci o faptă legitimă .
Ei nu luaseră în calcul faptul că majoritatea senatorilor își datorau pozițiile unor decrete date de Caesar. dacă el ar fi fost declarat tiran, toate actele lui arfi fost anulate, deci senatorii și-ar fi pierdut funcțiile și privilegiile.
Mai era și reacția neprevăzută a poporului- inclusiv a veteranilor din legiunile lăsate la vatră.
Peste toate s-a adăugat surpriza din testamentul lui Caesar:
Marcus Antonius mersese în casa lui Caesar imediat după uciderea acestuia și a luat de acolo banii și documentele pe care le-a găsit. (Biata Calpurnia probabil se simțea prea rău pentru a reacționa) Nu a găsit însă și testamentul. Soția lui Caesar, Calpurnia a părăsit îndată (împreună cu servitorii ei) casa în care locuise cu Caesar și care era de fapt o locuință de serviciu, pentru Pontifex Maximus. Caesar întocmise înainte de războiul civil un testament prin care îi lăsa moștenirea sa lui Pompei- și citise această clauză în fața soldaților.. Acesta devenind caduc, Caesar făcuse alt testament, fără a face cunoscut celor din jur conținutul acestuia.
S-a dovedit apoi că testamentul fusese încredințat de Caesar Marii Vestale (Vestali maximae) , astfel că documentul a fost citit la cererea lui Lucius Pison, socrul lui Caesar, în fața notabilităților statului, în casa lui Antonius. .
Caesar îl înfia pe nepotul său Octavian, căruia îi lăsa mare parte din averea sa. Lăsa și celorlalți doi nepoți (Lucius Pinarius și Quintus Pedius) sume importante, dar mai ales decisese ca fiecare cetățean roman să primească o sumă de bani (300 de sesterți , În banii de acum, fiecare cetățean roman avea de primit câte 1700 € : Greutatea medie a unui sesterț roman este cunoscută ca fiind de aproximativ 3,54 g de argint fiecare, deci ar fi cam 5,80 €) . Donase de asemenea grădinile și casa sa din Transtrevere statului roman.
Prevedea tutori pentru un fiu care i s-ar naște postum (putem crede că soția lui era însărcinată, dar probabil a pierdut copilul în șocul pricinuit de atentat. I se întâmplase asta și fiicei lui Caesar, când a crezut că soțul ei a fost ucis. ) Printre moștenitori și tutori era și Decimus Brutus, unul dintre cei ce l-au ucis.
Nimeni nu a mai pomenit de soarta Calpurniei Pisonis.
Conjurații au fost nevoiți să fugă din Roma , ca să moară apoi după înfrângerea pe câmpul de luptă de la Philippi- Cassius și Brutus sinucigându-se .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu