Cercetătorii de la L'Histoire .fr au avut ideea de a analiza uciderea lui Caius Iulius Caesar cu metodele unei anchete de poliție din zilele noastre.
Voi scrie și eu aici ce a relatat Paul M. Martin despre derularea faptelor din anul 44 î.Hr.
La idele lui martie din anul 710 de la întemeierea Romei (adică pe 15 martie 44 î.Hr) cuceritorul Galiei, apărătorul celor umili, „galantul chel” , aristocratul ambițios devenit stăpânul Romei și al domeniului său imperial, a căzut ucis în sala de reuniune a Senatului, cu corpul ciuruit de lovituri de pumnal.
Au fost de atunci multe relatări și interpretări.
Dar desigur nu a fost o anchetă polițienească, pentru că în Roma antică nu exista un serviciu de Poliție asemănător cu cele din perioada modernă.
Să vedem dacă reconstituirea evenimentelor din acea zi va aduce înțelesuri noi.
După asasinat, corpul lui Caesar a zăcut în sala părăsită în grabă de senatori.
Asasinii au ieșit strigând că au ucis un tiran. (Declararea lui Caesar ca fiind tiran ar fi justificat în fața legii uciderea lui )
Se zvonise cu insistență prin oraș că Iulius Caesar s-ar fi pregătit să ceară Senatului restabilirea monarhiei.
Dar cu o lună în urmă el refuzase să poarte o diademă regală (în timpul sărbătorii Lupercaliilor). Diadema îi fusese întinsă de Marcus Aurelius , dar Caesar o refuzase și o oferise unei statui de zeu.
(Să fi fost un gest prietenesc din partea lui Marc Antoniu? Sau o capcană pentru a-l compromite?)
Convocările pentru ședința Senatului nu cuprindeau decât data și locul adunării (sala aleasă nu era sala obișnuită a Senatului, Curia din Forum, care era în renovare (pe cheltuiala lui Caesar). Așa că ședința a fost convocată la Curia lui Pompei- o sală mare, cu gradene, cu suprafața de circa 400 m2, situată în Câmpul lui Marte).
Putem considera că alegerea sălii avea o semnificație simbolică.
Această clădire fusese construită de Pompei din prăzile obținute în campania sa din orient luase ființă triumviratul Pompei-Caesar-Crassus, dar Crassus suferise o înfrângere drastică din partea Partilor , iar ulterior Caesar îl învinsese pe Pompei la Pharsala și acum se pregătea de o campanie militară contra Partilor, pentru a răzbuna înfrângerea dureroasă și moartea umilitoare a lui Crassus.
Campania trebuia să fie însă aprobată de Senat. Deci Caesar urma să supună proiectul campaniei militare aprobării Senatului.
Plecarea era prevăzută pentru 18 martie, deci peste trei zile.
(Deci nu mai era timp de amânări)
Iar o profeție de origine orientală, ce se spune că fusese confirmată și de „Cărțile sibilinice ” (o carte ce data de pe timpul monarhiei etrusce) spunea că un rege , cuceritor al Orientului va unifica lumea sub conducerea lui. Argumentele celor ce lansaseră zvonurile erau că pentru a cuceri Orientul, Caesar trebuia să fie rege.
Caesar avea deja puterea unui monarh , fiind declarat „dictator perpetuus”- dictator pe timp nelimitat.
Dar ideologia republicană romană er prin definiție antimonarhică.
Așa că 60- 80 de oameni (sursele diferă) au decis să-l omoare pe Caesar.
Dar interesul oricărui regim e de a-și prezenta opozanții înarmați drept o adunătură de delincvenți de drept comun și să le nege orice ideal politic, să rețină doar motivațiile murdare și interesele meschine. Astfel conjurații contra lui Caesar ar fi doar ingrați fără nici un ideal politic.
Analizând astăzi, putem spune că printre complotiști erau și idealiști (care considerau că fac un bine Republicii prin acea crimă) dar și- cei mai mulți- mânați de interese personale meschine.
Afirmațiile lui repetate că nu dorește să devină rege, refuzarea coroanei simbolice care îi fusese oferită de Marcus Antonius nu le schimbase hotărârea complotiștilor.
Cei mai mulți îi datorau lui Caesar ascensiunea lor politică, unii-chiar viața. Mulți îi erau datori cu sume mari de bani.
Nu era specificată ordinea de zi a discuțiilor-dar se știa de campania pregătită.
Caesar a fost ucis imediat după ce sosise în sală, înainte de a se fi deschis dezbaterile.
„Moștenitorii politici” ai lui Caesar: Marcus Antonius, Octavianus și Lepidus (al doilea triumvirat) și-au îndreptat propaganda împotriva partidului republican/conservator /aristocratic (optimati) .
Dar nerecunoștința și decepția pot aduna un grup de nemulțumiți care să încerce a crea o nouă majoritate, nu un grup înarmat decis să comită o lovitură de stat.
Și istoricii consideră că motivația celor doi principali conjurați: Caius Cassius Longinus și Marcus Iunius Brutus , (ambii căsătoriți cu fiice ale Serviliei), a fost pur ideologică.
Cassius fusese anti-Caesar mereu, chiar dacă fusese iertat de acesta pentru că luptase contra lui și primise de la el funcția de pretor itinerant. Asta îi apropiase mai mult pe cei doi cumnați: Cassius și Brutus (care intervenise pe lâmgă Caesar pentru iertarea lui Cassius). Cassius primise onoruri înalte: Funcția de guvernator în Galia cisalpină , treaptă spre cele mai înalte funcții.
Pe de altă parte Brutus fusese convins în copilărie de mama lui, Servilia, că descinde din Brutus cel Bătrân, cel care îl alungase pe regele Romei în anul 509 î.Hr. El se căsătorise cu Porcia, fiica unchiului său prin alianță Cato cel Tânăr, care se opusese până la moarte lui Caesar.
Propaganda anticesariană (bilete anonime dar și pledoarii ale lui Cicero- ce fusese îndepărtat din afaceri de noua putere politică) îl îndemna să intre în rândurile opozanților activicontra lui Caesar.
Când Cassius i-a explicat că planul lui Caesar era să devină rege, Brutus a fost convins.
Cassius avea nevoie de Brutus
Portretul lui Brutus „Brutus Rondanini”. Aflat la muzeul din Munchen
Brutus era garanția morală a acțiunii. Căci el nu avusese motive meschine de rancună, ci dimpotrivă, Caesar îi salvase viața de două ori și îl sprijinise constant pentru ascensiune politică.
Cicero nu a fost pus la curent cu data aleasă pentru atentat fiind cunoscut „temperamentul său, considerat puțin curajos și vârsta lui avansată, perioadă în care chiar cei mai curajoși au tendința de a fi timorați” (dixit Plutarh) - avea 63 de ani. Dar el știa cu siguranță despre complot și mai mult ca sigur ajutase din umbră la formarea opiniei publice ostile lui Caesar. Plutarh a notat că Cicero„ era principalul confident al lui Brutus”.
Brutus fusese convins că are misiunea istorică de a apăra republica, așa cum făcuseră strămoșii săi, de care fusese învățat de mic (de mama lui Servilia și de unchiul său Cato cel Tânăr) să fie mândru.
În anul 54 î.Hr, el bătuse un dinar de argint având pe avers figura strămoșului său din partea tatălui Lucius Iunius Brutus,(care îl gonise pe Tarquinius Superbus și instaurase Republica) iar pe revers figura strămoșului din partea mamei C.Servilius Ahala , care îl ucisese pe potențialul tiran Spurius Maelius. Era un avertisment și afirmarea ideii că uciderea unui tiran nu e o crimă, ci o faptă patriotică.
Deci cu 10 ani înainte de uciderea lui Caesar, Brutus lansa pregătirea ideologică.
Brutus era protejat de Caesar, care îl salvase de pericolul mortal în care fusese când a fost acuzat că a plănuit asasinarea lui Pompei, dar și ulterior, când Brutus luptase de partea lui Pompei. .
|
|
 |
Brutus se poziționa drept apărătorul libertății și legalității, ca și strămoșul său.
 |
 |
Brutus luptase contra armatei lui Caesar la Dyrrachium, apoi la Pharsala, fiind cruțat de Caesar .
Refugiat la Larissa, după ce armata lui Caesar îl lăsase să fugă conform ordinului lui Caesar, Brutus i-a scris o scrisoare prin care își cerea iertare și anunța că va părăsi partidul pompeian.
Caesar i-a dat bucuros iertarea, ba l-a și numit ca guvernator al Galliei Cisalpine .
A fost numit apoi pretor urban și i s-a promis guvernarea Macedoniei.
Despre ceilalți conjurați , cel puțin în cazul a 20 dintre ei au avut motivații murdare (conform surselor antice).
Absența totală a unui plan politic pentru acțiune , pentru perioada „post Caesar” e o sursă de uimire pentru analiști.De fapt toți conjurații credeau cu naivitate să era suficient să-l ucidă pe Caesar pentr a restaura libertatea. Libertatea- ca scop fără contururi concrete.
De aici se vede că de fapt instigatorul complotului a fost altcineva, iar conjurații s-au lăsat convinși fără a-și imagina foarte clar ce avea să urmeze.
Chiar și mândria lui Brutus că avea strămoși ce apăraseră republica a fost folosită de un instigator anonim (în care ar trebui să-l ghicim pe Cicero) , care îi trimitea scrisori anonime prin care era somat să se ridice la înălțimea strămoșilor săi printr-o faptă similară.
Cassius era la curent cu scrisorile, căci a făcut referire la ele când a pledat și el pe lângă Brutus să se ralieze coplotului. (Poate Cicero concepea scrisorie și Cassius le plasa la vederea lui Brutus?)
Lipsa de perspectivă nu a fost egalată decât de lipsa de pregătire a complotului, care ne pare astăzi pueril. Dar a părut pueril și atunci, în ochii lui Cicero.
Cicero a fost surprins de trecerea la fapte a complotiștilor , înainte ca ei să fi stabilit (sub conducerea lui- cum preconizase probabil) un plan de preluare a puterii politice. .
Complotul începuse cu câteva luni mai devreme prin sondarea persoanelor importante din jurul lui Caesar. Conversații discrete, în doi sau trei, apoi probabil reuniuni discrete.
În paralel au fost lansate cu insistență zvonuri calomnioase despre Caesar, zvonuri menite să contracareze afecțiunea poporului față de el.
Legătura lui Caesar cu Cleopatra era folosită pentru lansarea de teorii cum că el ar fi urmat să se încoroneze rege, cu Cleopatra ca regină și fiul său Cesarion ca urmaș, capitala și comorile romane urmând a fi mutate în Egipt sau..la Troia (!). Cleopatra era terfelită prin diferite desene satirice , apărute pe lămpi sau alte obiecte puse la dispoziția vulgului.
« Un act săvârșit cu un curaj de bărbat, dar cu un creier de copil »
Alegerea locului atentatului , în incinta Senatului a ținut cont că acolo Caesar nu beneficia de nici o protecție : nici gardă, nici lictori.
Era singurul loc unde era interzisă purtarea de arme. Dar complotiștii vor putea ascunde ușor câte un pumnal. De asemenea era on loc închis, în care poporul nu avea acces.
Ceea ce pare incredibil, este că secretul era știut de prea multă lume.
Un prieten al lui Brutus, pompeianul Ligarius era încântat că „într-adevăr Brutus e în fruntea unui proiect nobil”.
În ziua atentatului, înainte de sosirea lui Caesar , senatorul Popilius Laenas le-a șoptit lui Brutus și Cassius că „e cu ei din toată inima”.
Porcia (soția lui Brutus) fusese pusă la curent de Brutus și fusese cuprinsă de febră și stres, trimițând mesaje ca să afle noutăți de la Curia. (Porcia era la curent cu ideile lui Brutis, care erau și cele ale tatălui ei Cato cel Tânăr, dar nu știa că se stabilise „trecerea la fapte”. Sesizând agitația neobișnuită a lui Brutus în ultimele zile, ea și-a înfipt în pulpă un obiect ascuțit pentru a-i dovedi tăria de caracter și l-a somat să-i destăinuie totul. Urmarea a fost că ea a început să aibă accese de panică, astfel că servitorii l-au chemat acasă pe Brutus, căci soția lui e „gata să moară”. Ne putem gândi că Porcia realizase brusc imensul risc asumat de Brutus . )
Ghicitorul etrusc Spurinna îi anunțase lui Caesar o mare nenorocire cel mai târziu la idele lui Martie.
Pare că Spurinna era la curent cu planul atentatului, căci atunci când Caesar, în drum spre Curia i-a spus că nu se întâmplase nimic rău, acesta a replicat că Idele nu trecuseră încă.
E de presupus că unii preoți ghiciseră că se pregătea ceva suspect (poate din frecvența cu care complotiștii aduceau jertfe și solicitau previziuni). Ei au efectuat un astfel de sacrificiu chiar înainte d eintrarea lui Caesar în Curia, declarând că previziunea era sumbră, căci nu găsiseră organele interne ale păsării (!) Desigur era un ultim avertisment, dar Caesar avea ca principiu să nu se lase învins de frică.
Arthemidor din Cnid, profesor de literatură greacă aflase de complot și i-a strecurat un bilet pentru a-l preveni, dar Caesar n-a avut răgazul să-l citească.
Un sclav a adus și el un mesaj , dar -ajuns după plecarea lui Caesar- l-a așteptat acasă.
Caesar dormise prost, cu coșmaruri. în ajun mâncase și probabil băuse cu Lepidus (acasă la el, căci în calitate de Mare Preot oficiase un ritual tradițional înainte de plecarea la război. Iar altarul lui Ares era lipit de locuința Marelui Preot ) .Fusese invitat și Decimus Brutus.
Sulițele sacre ale lui Ares făcuseră un zgomot rău prevestitor.
Sacrificiile tradiționale făcute prevestiseră o nenorocire.(Se sacrificau păsări și se făceau predicții după aspectul măruntaielor acestora)
Soția lui Calpurnia l-a rugat fierbinte să rămână acasă, invocând și un coșmar înfiorător avut în noaptea aceea. .
Dar Decimus Junius Brutus Albinus, pe care Caesar îl considera un amic credincios, de încredere a insistat pentru plecarea la Senat, bătându-și joc de prevestiri . De fapt Decimus Brutus era unul dintre principalii complotiști .
Caesar a urcat în litiera sa pentru a fi condus la Câmpul lui Marte. Nu era departe, dar pe drum așteptau mulțimi de curioși, admiratori sau solicitanți de favoruri
Între timp, la Curia lui Pompei senatorii se nelinișteau. Un senator s-a apropiat de un conjurat (Caius Servilius Casca) și i-a șoptit la ureche că „misterul e inutil: Brutus a spus tot” - Ca apoi să se vadă că el se referea la un împrumut primit de Casca de la Caesar.
Caesar a ajuns la Senat. Pompilius Laenas s-a repezit imediat spre el, vorbindu-i de aproape. Conjurații s-au speriat că ar fi fost denunțați, dar nu a fost așa.
Caesar a intrat în Curia.
Înalt și majestuos, cu figura hotărâtă , îmbrăcat cu toga de gală ornată cu bandă purpurie înstelată cu aur (laticlava) și cu coroana de lauri din aur,(primise de la Senat dreptul de a purta aceste însemne festive) cu inelul de aur pe deget.
Senatorii se ridică. Caesar se așează. Oroarea începe.
Consulul Marcus Antonius a fost chemat afară: Brutus Albinus sau Caius Trebonius vor să-i comunice ceva.
De fapt Caius Trebonius făcuse un complot pentru uciderea lui Caesar cu un an în urmă și căutase să-l coopteze la el și pe Marcus Antonius, care refuzase să participe, dar promisese -probabil- să păstreze secretul (de vreme ce nu i-a spus nimic lui Caesar).
(Ulterior, Cicero l-a acuzat public pe Marcus Antonius că el fusese de fapt inițiatorul complotului de la Narbonnae)
Conjurații îl înconjoară pe Caesar . Lucius Tullius Cimber se agață de el rugându-l să-l grațieze pe fratele lui, care era exilat, Caesar l-a împins înapoi pe Cimber, care îl agasase. Acesta a apucat toga lui Caesar de partea de sus , trăgându-i-o peste brațe, pentru a-i împiedica mișcările.
Caesar înțelege, exclamă: „e un atentat!” Cimber își chiamă prietenii: „Ce așteptați, prieteni?”
În această statuie e figurată lovitura de sabie ce ducea la moartea rapidă
Aici un gal își ia viața
În picioare în spatele lui Caesar, Casca intervine. I-a aplicat o lovitură de pumnal de sus în jos, la baza gâtului, între claviculă și umăr. (Lovitură menită să-i secționeze vasele subclaviculare aorta și carotida ) Caesar a putut evita lovitura, care i-a produs doar o rană ușoară. Caesar l-a apostrofat pe Casca, ce și-a chemat în ajutor fratele.
Dintr-o săritură Caesar s-a eliberat de Cimber , s-a ridicat în picioare și i-a imobilizat brațul lui Casca , ce se pregătea să lovească iar. A încercat să se apere de mulțimea atacatorilor cu pumnale cu singurul obiect de care se putea servi: stylul de scris. (un instrument ascuțit de circa 15 cm cu totul).
I-a împuns brațul celui mai apropiat atacator și s-a repezit înainte, pentru a scăpa din încercuire.
Atunci a primit o lovitură mortală. Nu se știe cine l-a lovit: Casca Longinus sau Decimus Brutus? Rana i-a atins după toate probabilitățile un organ vital, dar nu l-a ucis imediat- probabil i-a provocat o hemoragie internă. Medicul ce a analizat ulterior rănile lui Caesar a spus că lovitura mortală a fost o înjunghiere în torace, între coastele 1 și 2.
Loviturile vin acum din toate părțile. Cassius i-a brăzdat fața, Brutus l-a rănit la mână. Caesar a renunțat să se mai apere văzând că e atacat și de cel pe care îl credea aproape ca un fiu. Atunci ar fi murmurat in grecește « Kaï sù téknon » „și tu, fiule”. Poate cuvintele erau destinate doar urechii lui Brutus..
Din acel moment Caesar a renunțat să se apere.
Caesar și-a acoperit capul cu marginea togii. Mulți au considerat că nu voia să mai primească lovituri în față- dar avea deja două răni la față.
Mai degrabă era gestul care arăta că nu se mai apără, că va muri cu demnitate. A avut grijă să cadă demn. Nu a mai scos nici un sunet, îndurând loviturile de pumnal în tăcere.
Conjurații s-au repezit să lovească frenetic. Medicul Antistius a numărat ulterior 23 de răni, între care doar una mortală. Erau răni și în zona inghinală.
Se pare că unii dintre conjurați ar fi vrut să-i arunce cadavrul în Tibru.
Au ieșit din sală, lăsând corpul lui Caesar căzut la pământ.
De observat că Marcus Antonius, care rămăsese afară din sală , discutând cu unul dintre conspiratori (cu care mai discutase despre complot și înainte) , nu mai putea pretinde acum că nu a văzut nimic.
Senatorii părăsiseră sala în grabă, atacatorii (care strigaseră numele lui Cicero în timpul atacului, arătând că acționează în numele lui) ieșiseră cu pumnalele însângerate la vedere și strigând că au ucis un tiran.
El a intrat probabil în sală , a văzut trupul lui Caesar căzut, scăldat în sânge și...a plecat repede, cuprins de frică, aruncându-și toga de senator pentru a nu fi recunoscut ! A fugit acasă și s-a baricadat acolo, așteptând desfășurarea evenimentelor.
(Aș spune că nu de conspiratori se temea el, ci de partizanii lui Caesar, de veteranii indignați)
După ceva timp, trei sclavi ai lui Caesar (probabil purtătorii de litieră) au intrat și au pus în grabă cadavrul în litieră. Cu un braț atârnând afară, cu pumnul încleștat pe biletul pe care n-avusese timp să-l citească. Scavii i-au dus cadavrul acasă.
Conjurații au strigat „Cicero!”- numele instigatorului principal.
Apoi s-au baricadat pe Capitoliu, așteptând ca poporul să arate că e de partea lor.
Appian a scris:
„Ei au ieșit strigând că au ucis un rege și un tiran. Unul dintre ei a pus pileus ul în vârful unei săbii , ca simbol al libertății și a îndemnat poporul să restabilească guvernarea părinților lor și să-și amintească de primul Brutus și de cei care se ridicaseră împotriva vechilor regi”.
Pe moneda de aur (aureus) emisă de Brutus (într-un atelier itinerant în 43/42 î.Hr) pe avers e portretul său, iar pe revers -un pileus, simbol al libertății, încadrat de două pumnale . Inscripția EID(ibus) MAR(tiis), adică IDE le lui Marte. A emis de asemenea și dinari de argint cu aceleași însemne.
Doar că se înșelau: „Ei sperau- spune Appian- că poporul va veni alături de ei ca să restaureze Republica. Ei credeau că poporul roman era încă ceea ce aflaseră ei că era când primul Brutus i-a alungat pe regi.” Dar de un secol de când toți liderii poporului cădeau sub loviturile aristocrației, poporul a înțeles că libertatea senatorială nu era și a sa și că nu aveau nimic de așteptat din partea unei republici oligarhice, crispate pe privilegiile ei.
Legalitatea republicană rămânea încarnată în consulul Marcus Antonius, în timp ce Lepidus, conducătorul cavaleriei care îl seconda pe Caesar, rămânea investit cu comandamentul trupelor din Roma, pe care el le plasase în toate punctele strategice ale orașului.
E foarte probabil că atât Marc Antoniu cât și Lepidus aprobaseră „de la distanță” asasinatul și nu se gândeau nicidecum la răzbunarea acestuia, ci la obținerea a cât mai mari profituri de pe urma lui. Marcus Aurelius fusese contactat anterior de unul dintre complotiști și refuzase să se alăture, dar nici nu îl avertizase pe Caesar. Și pe 15 martie, e greu de crezut că el n-a auzit strigătele din Curia și nu a văzut nimic suspect în timp ce Caesar a fost ucis, el fiind la intrare.
Lepidus se ferise să aresteze pe vreunul dintre complotiști. A fost imediat răsplătit cu cea mai înaltă funcție din Republică: cea de Pontifex Maximus.
Cei doi au reușit să se instaleze la conducerea statului, formând al doilea triumvirat (împreună cu Octavianus, pe care nu-l puteau ocoli, căci în calitatea sa de moștenitor al lui Caesar era sprijinit de veteranii lui Caesar și de cele mai multe legiuni, pe care le plătea cu extremă dărnicie, având la dispoziție imensa sumă de bani pregătită de Caesar pentru campania contra partilor)
Când Marc Antoniu a arătat poporului toga lui Caesar găurită de pumnale și plină de sânge, poporul a fost cuprins de furie. Poporul și-a manifestat indignarea contra celor care îl uciseseră pe Tatăl Patriei.
Mulțimea a decis ca trupul lui Caesar să fie incinerat în Forum, improvizându-se un rug funerar din mobilierul Senatului. Poporul era atât de îndurerat, încât oamenii și-au aruncat în foc lucrurile prețioase pe care le aveau (bijuterii, amulete) în semn de omagiu față de cel pe care îl iubiseră atât de mult.
În săptămânile care au urmat după 15 martie s-a dus o așa-zisă bătălie ideologică asupra felului în care să fie catalogați ucigașii: tiranicizi, sau parricizi?
Adică ce făcuseră ei de fapt: fuseseră îndreptățiți să ucidă un tiran ce urmărea desființarea Republicii, sau îl uciseseră pe tatăl Patriei?
Complotiștii se bazaseră că Senatul va declara fapta lor un tiranicid, deci o faptă legitimă .
Ei nu luaseră în calcul faptul că majoritatea senatorilor își datorau pozițiile unor decrete date de Caesar. dacă el ar fi fost declarat tiran, toate actele lui arfi fost anulate, deci senatorii și-ar fi pierdut funcțiile și privilegiile.
Mai era și reacția neprevăzută a poporului- inclusiv a veteranilor din legiunile lăsate la vatră.
Peste toate s-a adăugat surpriza din testamentul lui Caesar:
Marcus Antonius mersese în casa lui Caesar imediat după uciderea acestuia și a luat de acolo banii și documentele pe care le-a găsit, precum și mai multe obiecte de preț.
(Biata Calpurnia probabil se simțea prea rău pentru a reacționa. Sau poate a fost bruscată de puternicul Marc Antoniu? Plutarh a scris despre „forța extraordinară” a lui Antonius)
Nu a găsit însă și testamentul. Soția lui Caesar, Calpurnia a părăsit îndată (împreună cu servitorii ei) casa în care locuise cu Caesar și care era de fapt o locuință de serviciu, pentru Pontifex Maximus.
(Există unele relatări antice că ea ar fi fost văzută ieșind din casă plângând, însoțită de tot personalul casei).
Caesar întocmise înainte de războiul civil un testament prin care îi lăsa moștenirea sa lui Pompei- și citise această clauză în fața soldaților.. Acesta devenind caduc, Caesar făcuse alt testament, fără a face cunoscut celor din jur conținutul acestuia.
S-a dovedit apoi că testamentul fusese încredințat de Caesar Marii Vestale (Vestali maximae) , astfel că documentul a fost citit la cererea lui Lucius Pison, socrul lui Caesar, în fața notabilităților statului, în casa lui Antonius. (Antonius se instalase de fapt în casa lui Pompei, pe care refuzase s-o plătească. De ce nu s-a citit testamentul în casa lui Caesar? De ce nu se mai pomenește deja nimic de Calpurnia?)
Caesar îl înfia pe nepotul său Octavius, căruia îi lăsa cea mai mare parte din averea sa. Lăsa și celorlalți doi nepoți (Lucius Pinarius și Quintus Pedius) sume importante, dar mai ales decisese ca fiecare cetățean roman să primească o sumă de bani (300 de sesterți , În banii de acum, fiecare cetățean roman avea de primit câte 1700 € : Greutatea medie a unui sesterț roman este cunoscută ca fiind de aproximativ 3,54 g de argint fiecare, deci ar fi cam 5,80 €) . Donase de asemenea grădinile și casa sa din Transtrevere statului roman.
Aceste daruri prevăzute prin testament erau în continuarea celor pe care Caesar le făcuse în timpul vieții, după câștigarea războiului civil. În anul 46 î.Hr el celebrase patru triumfuri (pentru victoriile din anii trecuți, care nu fuseseră sărbătorite).În anul 45 î.Hr, cu ocazia victoriei sale din Spania, Caesar dăduse două banchete pentru plebe și procedase la distribuirea de grâu, ulei, carne și bani, oferind fiecărui beneficiar de grâu public cei 300 de sesterți pe care îi promisese la începutul războiului civil, apoi alți 100 pentru a compensa întârzierea. Caesar arătase că e sensibil la greutățile vieții poporului: în 49î.Hr el îi constrânsese pe creditori să accepte la plata bunurile debitorilor la prețul estimat înainte de războiul civil; în 48 î.Hr el redusese chiriile la Roma și în Italia. În campaniile militare, Caesar distribuise de asemenea recompense generoase , le lăudase curajul și participase alături de ei la exerciții și la lupte.
Faptul că prevăzuse și prin testament peste 300 de sesterți pentru fiecare cetățean și dăruise de asemenea grădinile poporului, a demonstrat că generozitatea sa nu era inspirată de calcule politice, ci că ea decurgea pur și simplu din dragostea pentru poporul roman.
Prevedea tutori pentru un copil care i s-ar naște postum (reiese că soția lui era însărcinată ) Printre moștenitori și tutori era și Decimus Brutus, unul dintre cei ce l-au ucis.
Nimeni nu a mai pomenit de soarta Calpurniei Pisonis. Desigur ea a fost trecută printre moștenitori, însă acest fapt e omis de istorici, care evită să mai pomenească de ea.
Plutarh a scris că Octavianus „a intrat în posesia moștenirii lui Caesar și s-a certat cu Antonius pentru 25 000 000 de bani de argint (sesterți/dinari romani) , pe care cel din urmă îi reținuse din moștenire!” -
Conjurații au fost nevoiți să fugă din Roma , (ca să moară apoi pe rând. După înfrângerea pe câmpul de luptă de la Philippi- Cassius și Brutus s-au sinucis .)
Appianus a scris că după incinerarea trupului lui Caesar în forul roman, alături de casa în care locuise, un nepot al lui Marius (sau pretins nepot) , numit Amatius , îndurerat pentru moartea lui Caesar, a construit (la sfârșitul lunii aprilie) o coloană funerară și un altar pe locul rugului. De asemenea acest Amatius a aunat o ceată de bărbați curajoși , care i-au înspăimântat pe ucigași: timp de mai multe săptămâni partizanii lui Caesar s-au adunat în Forum, pentru a-i cinsti memoria. Ei cereau ca Iulius Caesar să fie răzbunat .
Unii dintre ucigași au fugit din oraș , iar cei ce primiseră (chiar de la Caesar) magistraturi au plecat în provinciile respective. Decimus Brutus-în Galia Cisalpină, Trebonius în Asia Minoră, Tillius Cimber în Bithinia, Cassius și Marcus Brutus, „preferații senatului și care fuseseră de asemenea aleși de Caesar ca guvernatori în anul următor, primul al Siriei și celălalt al Macedoniei” au fost nevoiți să rămână totuși la Roma având și funcții de pretori, , emițând între altele decrete care să permită unor coloni să-și vândă pământurile, în pofida unei legi existente ce interzicea înstrăinarea pământului timp de 5 ani.
Cicero și-a folosit toată autoritatea pentru a blama aceste adunări în memoria lui Caesar, comparate cu un șarpe ce se insinuează în oraș , mișcarea fiind alcătuită (după el) din oameni de la periferia societății și liberți care nu respectau legile, precum și sclavi „imprudenți”, pe 11 aprilie Cicero scriindu-i lui Atticus despre o „conspirație”/.
Cum se zvonise că Amatius aștepta o ocazie pentru a-i prinde pe Brutus și pe Cassius într-o ambuscadă, Marcus Antonius și-a folosit autoritatea consulară pentru a dispune arestarea lui Amatius și executarea lui fără judecată! (în jurul datei de 13 aprilie 44 î.Hr).
(Și acest lucru dovedește complicitatea lui Marcus Antonius cu cei doi ucigași)
Senatorii au fost „surprinși” de această încălcare a legii, dar au iertat-o, pentru siguranța lui Brutus și a lui Cassius.
Partizanii lui Amatius, și în general plebeienii au protestat contra uciderii lui Amatius și au cerut ca magistrații să consacre altarul în locul lui Amatius și să facă primele sacrificii pentru Caesar.
Expulzați din forum de soldații trimiși de Antonius, protestatarii s-au împrăștiat, constatând cu acest prilej că statuile lui Caesar fuseseră luate de pe piedestalurile lor. Aflând că statuile fuseseră duse într-un depozit, mulțimea ar fi incendiat locul , fapt urmat de represalii dure din partea lui Antonius: soldații trimiși de el au ucis sau capturat mulți protestatari, cei prinși fiind uciși apoi (sclavii prin crucificare și oamenii liberi prin aruncare de pe stânca Tarpeiană)
Putem aminti aici scrisoarea pe care i-au trimis-o Brutus și Cassius lui Antonius:
BRUTUS și CASSIUS lui ANTONIUS. Lanuvium. mai.
F.XI, 2. Dacă loialitatea ta și bunele tale intenții nu ne-ar fi fost cunoscute, nu ți-am fi scris. Dar, cu sentimentele care te animă, fără îndoială că scrisoarea noastră va fi bine primită. Am primit vestea că un mare număr de veterani s-au adunat la Roma și că un număr și mai mare e așteptat la kalendele lui iunie.
Noi nu avem nici bănuieli nici temeri: caracterul nostru le respinge. Totuși, după ce ne-am predat ție; după ce ne-am îndepărtat prietenii din orașele municipale, după sfaturile tale; după ce am lucrat la această îndepărtare nu doar prin edicte, ci chiar prin directive directe , noi merităm cu prisosință să ne împărtășești planurile tale, mai ales într-o privință ce are legătură directă cu noi.
Te întrebăm deci care sunt intențiile tale . Crezi că suntem în siguranță în mijlocul acestei mulțimo de veterani care vorbesc deja, se spune, despre ridicarea de altare, proiect ce nu poate fi realizat sau aprobat dacă există măcar puțin interes față de noi și de onoarea noastră?
Noi n-am avut niciodată alt scop decât pacea și libertatea; faptele o dovedesc. Nimeni nu ne poate înșela, nimeni afară de tine. Și desigur nimic nu e mai departe de caracterul tău puternic și loial. Dar până la urmă nimeni altcineva în afară de tine n-ar fi avut puterea să ne înșele. Noi nu ne-am încrezut și nu ne vom încrede niciodată decât în tine. Ei bine! Prietenii noștri sunt foarte alarmați. Corectitudinea ta le e cunosută , dar e clar că n-ar fi mai ușor primului venit să-i împingă pe veterani la violențe, decât ți-ar fi ție să-i oprești.
Te rugăm din inimă, explică-te!
Nu s-ar putea spune serios că veteranii au avut o aprobare oficială, pe care urmează să o dai în iunie, în favoarea lor. Pretextul ar fi pe cât de inutil, pe atât de derizoriu. De care opoziție s-ar teme ei, când se știe că noi vom rămâne neutri? Nimeni nu va putea spune că ne temem pentru noi, căci e evident că cea mai mică atingere asupra persoanelor noastre ar duce la o tulburare completă și la o confuzie generală.
Aceste represalii dure i-au adus desigur lui Antonius ura plebeilor (care îl crezuseră până atunci prieten al lui Caesar ), dar și satisfacția senatorilor
Antonius a făcut încă o propunere pe placul senatorilor:
Ca fiul lui Pompei, Sextus, (ce fugise după înfrângerea pompeienilor de la Munda și care era încă atacat în Spania de locotenenții lui Caesar ) să fie rechemat și despăgubit din trezoreria publică pentru proprietățile care îi fuseseră confiscate tatălui său. (50 de milioane de drahme, ar fi acoperit și costul casei în care se instalase Antonius după vânzarea la licitație și spre nemulțumirea lui Caesar refuzase să plătească banii cuveniți) . În plus, Sextus Pompei urma să fie numit comandant al mării, având în subordine toate navele romane. Senatul a aprobat cu bucurie . Această măsură îi mulțumea și pe Cassius și Brutus, amândoi fiind de fapt adepți ai lui Pompei. Cicero l-a felicitat pe Antonius. iar senatul i-a aprobat să aibă o gardă personală pentru a-l apăra de veteranii lui Caesar care mai erau în oraș.
Cu această ocazie, Antonius a recrutat o armată de 6000 de oameni , cu toții centurioni care luptaseră sub comanda lui Caesar, fapt ce a trezit suspiciuni senatului, aplanate de Antonius cu promisiunea că va scădea numărul gărzilor după încetarea tulburărilor din oraș.
Antonius a continuat să declare că pune în aplicare deciziile lui Caesar scrise pe hârtiile acestuia pe care le confiscase Antonius , dar a modificat de fapt conținutul acestora (cu ajutorul secretarului lui Caesar, Faberius) , împărțind astfel cadouri generoase și înscriind noi nume pe lista senatorilor, pentru a fi pe placul senatului.
Brutus și Cassius, îngrijorați de acapararea puterii de către Antonius, se bazau pe Decimus Brutus, ce avea trei legiuni în apropiere , dar trimeteau și mesaje lui Trebonius în Asia și lui Tilius în Bithinia, să strângă bani și să pregătească o armată.
Senatul i-a investit cu însărcinarea de a aproviziona Roma cu grâne , ceea ce le dădea pretextul de a se deplasa unde doreau.
După ce Brutus și Cassius au părăsit Roma, Marcus Antonius rămăsese singur la putere acolo. A cerut să fie guvernator în Siria.
Senatul îl încuraja în secret pe Dolabella să i se opună. Acesta a cerut pentru sine guvernarea Siriei și conducerea legiunilor pentru a se război cu parții. Antonius a fost de acord și a solicitat pentru sine Macedonia. Senatul a dat în scrimb provinciile Cirenaica și Creta pentru Brutus șu Cassius sau amândouă lui Cassius și Bithinia lui Brutus (după alți autori).
În acest timp Octavius, ce fusese un an maestru al cavaleriei secondându-l pe Caesar, fusese apoi trimis la Apollonia pentru a-și desăvârși instruirea, tot acolo fiind trimise și trupele călare .
Aflând despre uciderea lui Caesar, Octavius fusese cuprins de frică , neștiind care era raportul de forțe la Roma. El a traversar Adriatica debarcând la Lupia, o localitate mică , unde a aflat că fusese adoptat de Caesar prin testament. Văzând că armata din Brindes (Brundisi) il recunoasște drept fiul lui Caesar, Octavius a prins curaj și a luat numele de Caesar, dorind să fie numit Caesar fiul lui Caesar și a plecat spre Roma însoțit de trupele credincioase lui Caesar, veterani ai lui Caesar îngroșând mereu acele trupe, nemulțumiți că Antonius nu răzbună acea crimă.
Octavius le-a spus apropiaților că se va apropia cu respect de Antonius, ca un tânăr față de unul mai vârstnic și ca un cetățean privat față de un consul și va arăta și respect față de senat, lăsând pe mai târziu urmărirea ucigașilor. Mama lui l-a sfătuit să folosească mai degrabă stratageme și răbdare, decât curaj.
A doua zi, în forum, în mijlocul mulțimii strânse, i-a spus lui Gaius Antonius, fratele lui Antonius și pretor urban, că accepta adoptarea de către Caesar-declarație consemnată de scribii publici. Octaviua a mers apoi la Antonius, care era în grădinile lui Pompei, pe care le preluase odată cu casa. A fost nevoit să aștepte un timp în vestibul *Appian a menționat asta), și când s-a întâlnit cu Antonius i-a spus:(redau pe scurt))
-Bine că Antonius nu a fost de față la crimă, bine că s-a opus ca ucigașii să fie recompensați, amintea că aceia ar prevedea să-l ucidă ca să nu-l răzbune pe Caesar, dar amintește că în loc să răzbune crima monstruasă când ucigașii fugiseră pe Capitoliu speriați, Antonius își trimisese propria familie ca ostatecă pentru siguranța ucigașilor. (E de observat aici că e pomenită trimiterea „familiei”, deci soția lui Antonius se dusese cu copilul pe Capitoliu)
-Octavius l-ar fi întrebat de ce nu cooperase cu poporul indignat pentru răzbunarea lui Caesar, el prietenul lui Caesar, consulul ?
-Antonius dăduse ordin să fe ucis „pseudo-Marius”, dar închisese ochii la fuga ucigașilor și aprobase guvernarea lui Brutus i Cassius în Cirenaica și Creta și a lui Decimus Brutus în Galia Citerioară., de comun acord cu senatul, pe care îl prezida.
Încheierea discursului era plină de deferență dar și de o ușoară ironie: Caesar l-ar fi adoptat pe Antonius dacă ar fi știut că el ar fi aaceptat rudenia cu familia lui Aeneas în locul celei a lui Hercules 😛
(Filiația lui Antonius din Hercules era desigur inventată...)
Și o rugăminte: să schimbe puțin măsurile adoptate, și să coopereze cu cei ce vor răzbunarea lui Caesar, sau măcar să nu fie prea dur față de el, de Octaviua....
Și chestiunea spinoasă, prezentată cu aparentă timiditate: În privința bunurilor mobile ale lui Caesar, care „au fost aduse pentru mai multă siguranță ” la Antonius , Octavianus îi cere să păstreze „aceste amintiri și orice ornament pe care ar vrea să-l păstreze”, dar îi cere aurul adunat ce Caesar pentru războaie viitoare , acest aur fiind suficient pentru distribuirea banilor promiși de Caesar unui număr de 300000 de oameni, pentru restul Octavian cerând un împrumut de la Antonius sau de la tezaurul public cu garanția lui Antonius, urmând ca Octavianus să-și pună în vînzare proprietatea pentru a da înapoi banii.
Răspunsul lui Antonius a fost arogant : Tânărul n-avea căderea să-i ceară socoteală, căci guvernarea nu-i fusese lăsatî moștenire odată cu averea , A menționat totuși că dacă ar fi permis votarea ucigașilor drept tiranicizi pentru propria sa siguranță , nu ar mai fi fost confirmat niciunul dintre actele lui Caesar, inclusiv testamentul, așa că el acționase de fapt pentru apărarea memoriei lui Caesar și doar datorită acestui fapt Octavian se poate bucura de numele, bogăția și familia lui Caesar. În privința banilor publici, aceștia ar trebui căutați în capitalurile lui Caesar . Banii „transferați la el” (adică luați din casa lui Caesar” nu ar fi fost atât de mulți și nu ar mai fi fost la el (la Antonius), ci ar fi fost folosiți „către cei nemulțumiți”. .
.Octavian și-a pus în vânzare proprietățile primite ca moștenire pentru a da poporului banii promiși prin testamentul lui Caesar , incitând totodată poporul să i se alăture.
Au urmat o serie d eprocese intentate lui Octavian pentru redobândirea proprietăților funciare ce fuseseră confiscate ca urmare a proscripțiilor. Procesele fiind judecate de Antonius sau Dolabella, Octavian pierdea procesele, deși dovedea că pământurile fuseseră cumpărate de Caesar iar senatul confirmase actele acestuia.
Pedius și Pinarius, ceilalți nepoți ai lui Caesar au făcut plângere contra lui Antonius că nu respectase decretul senatului ce amnistiase pe ucigași , dar și ratificase toate actele lui Caesar.
Antonius a răspuns că „poate ce a făcut a fost puțin contrar acordurilor încheiate” (!), că trebuia să fie observat mai degrabă spiritul decât litera decretului și că atâția oameni n-ar trebui să-și piardă bunurile în favoarea unui tânăr care primise o mulțime de bogății , disproporționate față de o situație privată și mai presus de ce ar fi putut spera , dar care o utiliza în aventuri riscante 😝😂
Dar el (Antonius) va avea grijă de Pedius și Pinarius când partea lor va fi separată de a lui Octavius.
Au urmat jocurile organizate de Gaius Antonius, fratele lui Antonius în numele lui Brutus. Cheltuieli sompuoase ar fi trebuit să convingă poporul să-i recheme pe Brutus și Cassius.
Dar Octavian distribuia la rândul său bani oamenilor importanți , vânzându-și în acelaș timp proprietățile la prețuri mici, ceea ce a stârnit simpatia cetățennilor. Așa că Octavius a vândut și proprietățile rămase de la tatăl lui, ale mamei sale și ale tatălui vitreg Philippus, ba a cerut și proprietățile verilor său Pedius și Pinarius pentru a distribui poporului sumele cuvenite conform testamentului lui Caesar. Toate acestea au emoționat poporul, care l-a considerat nedreptățit de Antonius.
Jocurile n-au avut efectul scontat de Cassius și Brutus.
A început să circule zvonul că Geții (dacii), aflând de moartea lui Caesar făceau incursiuni în Macedonia, așa că Antonius a cerut comanda armatei pentru a-i combate. I s-a acordat o legiune plus comanda celor șase legiuni , a trupelor de arcași și a cavaleriei și mașinilor de război lăsate de Caesar în Siria.
Caius și Brutus adunau trupe și bani, iar Trebonius fortifica orașele din Asia (Pergam, Smirna, Efes) pentru ei. Consulul Dolabella a început luptele cu Trebonius, care a fost capturat și ucis.
(Trebonius fusese cel ce rămăsese de vorbă cu Antonius când Caesar fusese ucis, așa că soldații s-au răzbunat pe trupul lui- așa a fost pedepsit primul dintre ucigași).
În Italia, Antonius a revendicat provincia Galia Cisalpină în loc de Macedonia, vrând să aducă armata acolo. Provincia fusese dată lui Decimus Brutus, dar Antonius i-a ordonat fratelui său, Gaius să aducă armata la Brindes (Brindisi)
Conflictul dintre Antonius și Octavianus a continuat prin interzicerea aducerii tronului lui Caesar la jocurile organizate de Octavianus în continuarea celor date de Caesar în cinstea lui Venus Genitrix.
Prilej pentru Octavianus de a sublinia că Antonius submina moștenirea lui Caesar , declamând în public :
« Antonius, nu fii supărat pe Caesar din pricina mea. Nu-l insulta pe cel ce a fost cel mai mare binefăcător al tău. Treci asupra mea lucrurile nedemne din inima ta. Încetează să jefuiești proprietatea sa până ce moștenirea va fi plătită cetățenilor; atunci vei avea ce -mi rămâne. Căci sărac așa cum sunt, gloria tatălui meu , dacă există, și distribuirea către popor, dacă tu permiți să se facă, îmi vor fi cu adevărat de ajuns. »
Antonius, sfătuit de gărzile pe care le angajase dintre foștii ostași ai lui Caesar, și-a temperat orgoliul și a răspuns că doar comportamentul lipsit de respect al tânărului Octavian îl determinase să procedeze astfel, dar va reveni la vechile dispoziții dacă și Octavian își va micșora lipsa de măsură.
A urmat alianța lui Antonius cu Octavian, lege pentru încredințarea Galiei Cisalpine lui Antonius și începerea aducerii trupelor din Siria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu