Boala lui Caesar

 

Portret al lui Caesar datat din secolul I î.Hr, probabil sculptorul l-a văzut în realitate

Unii medici contemporani apreciază că boala care îl afecta pe Caesar în ultima parte a vieții ar fi fost niște mini -accidente vasculare cerebrale (AIT), care înseamnă o blocare temporară a fluxului sanguin către o mică parte a creierului, ceea ce provoacă simptome ce dispar după maximum 24 de ore.

Acest atac ischemic tranzitoriu e un semnal de alarmă pentru un risc major ulterior.

Simptomele caracteristice ar fi:

• Slăbiciune sau amorțeală pe o parte a corpului
• Tulburări de vedere 
• Pierderi de echilibru

În anul 2015 o echipă de medici cercetători de la Imperial College London (condusă de Dr. Francesco Galassi și Dr. Hutan Ashrafian) a reevaluat documentele istorice lăsate de Pliniu cel Bătrân și Plutarh. 
Concluzia lor a fost că Iulius Caesar nu suferea de epilepsie (așa cum s-a crezut), ci de mici accidente vasculare cerebrale ischemice tranzitorii (AIT)

1. Simptomele descrise de istorici

Scrierile romane menționează că în ultimii ani de viață (în jurul vârstei de 50 de ani), Caesar se confrunta episodic cu:

Amețeli severe și vertij

Slăbiciune la nivelul membrelor (îi tremurau sau amorțeau picioarele și mâinile, ocazional)

Dureri intense de cap

Pierderi temporare ale echilibrului

La bătălia de la Thapsus (anul 46 î.Hr.), istoricii notează că Caesar a trebuit să fie transportat de urgență într-un loc sigur din cauza "bolii sale obișnuite", după ce a simțit o slăbiciune bruscă. Toate acestea descriu perfect tabloul clinic al unui AIT.

2. Vârsta de debut

Epilepsia idiopatică (fără o cauză structurală) debutează de obicei în copilărie sau tinerețe. Faptul că simptomele lui Caesar au apărut agresiv abia spre sfârșitul vieții sugerează o afecțiune cardiovasculară degenerativă, strâns legată de îmbătrânirea vaselor de sânge (ateroscleroză), agravată și accelerată de stresul cronic.
Hormonii de stres pot declanșa și menține o stare de inflamație în tot corpul; inflamația are un rol important în bolile cardiovasculare.
Adrenalina și cortizolul, hormonii care mobilizează organismul pentru a face față unor urgențe, pot dăuna foarte mult în cazul stresului cronic. 
Anumite simptome semnalează bolile declanșate de stresul cronic:

• tensiunea arterială persistent crescută; 
• palpitațiile; 
• durerile în piept sau disconfortul toracic; 
• bătăile neregulate ale inimii;
• dificultățile de respirație;
• amețelile sau leșinul;
• oboseala persistentă;
• umflarea (edemul) membrelor.
  
  

În cazul lui Caesar, firește nu putem ști dacă avea tensiune mărită și palpitații, dar știm că avea uneori amețeli și chiar leșinuri- o astfel de stare fiind după bătălia de la Thapsus, deci după o stare de stres paroxistic. 
Iar viața lui fusese un stres continuu!

3. Schimbările de personalitate

Spre sfârșitul vieții, Caesar a început să sufere de episoade de depresie și schimbări bruște de comportament (devenise mult mai irascibil). Dar nu știm dacă avea palpitații și dureri în piept care să-i schimbe starea emoțională. De fapt el a explicat la un moment dat că nu se simțea bine și de asta nu s-a ridicat în întâmpinarea senatorilor, dar nu a fost crezut.

De ce i s-a spus totuși „epilepsie”?

În Roma Antică, epilepsia era numită Morbus Comitialis sau „boala sacră”. Exista credința că persoanele care aveau astfel de crize erau atinse de zei sau posedau o linie genealogică divină

Comportamentul bizar al lui Caesar din ultimele sale luni de viață. În preajma zilei de 15 martie 44 î.Hr. (Idele lui Martie), Iulius Caesar a luat o serie de decizii  atipice pentru el.
Deși era cunoscut pentru rapiditatea cu care lua decizii și le aducea la îndeplinire, acum părea indecis, influiențabil . 

Durerile de cap, amețelile desigur că nu îi dădeau o stare de spirit bună. 
Totuși, își continua activitățile în ritmul său obișnuit: chiar și în seara ce precedase ziua în care a fost ucis, după ce oficiase ritualurile ce făceau parte din obligațiile lui de Pontifex maximus , când îi invitase la masă pe Decimus Brutus și pe Lepidus , el continua să lucreze și în timpul mesei, terminând unele documente. 

1. Renunțarea la garda de corp ( Vulnerabilitate și oboseală mentală )

Cu doar scurt timp înainte de asasinat, Caesar și-a dizolvat garda personală de corp formată din lăncieri spanioli loiali. Într-o Romă plină de comploturi, acest gest a fost sinucigaș. Medicii neurologi sugerează că episoadele repetate de AIT provoacă adesea o stare de oboseală mentală profundă, apatie și o capacitate scăzută de a evalua corect riscurile, făcându-l mult mai ușor de influențat sau de manipulat de către cei din jur (inclusiv de trădători precum Decimus Brutus).

Bine, să nu neglijăm întreaga atmosferă de venerare excesivă întreținută față de el în mod ostentativ de către Senat, astfel încât ar fi părut o adevărată nepolitețe manifestarea unor neîncrederi, nu-i așa? 
Senatorii semnaseră chiar un jurământ că vor apăra persoana sacrosantă a lui Caesar în orice împrejurare! Atunci, împotriva cui ar fi trebuit să se apere Caesar?

2. Episodul de la Templul lui Venus ( comportament ce a dat naștere la discuții )

Cu câteva săptămâni înainte de Idele lui Martie, s-au petrecur mai multe situații care au fost interpretate împotriva lui Caesar.
În timp ce se întorcea la Roma dinspre Alba Longa călare, pe Via Appia, în timp ce intra în oraș , unii l-au aclamat ca rege (rex) . Plutarh spune: „Dar la aceasta oamenii au fost confuzi, căci Caesar, tulburat , a spus că nu era Rege, ci Caesar („Non Rex sum, sed Caesar”) și văzând că cuvintele sale au produs o tăcere generală, a trecut mai departe fără o privire prea veselă sau mulțumită”.
A fost prima dată când numele de Caesar a fost folosit în sensul unei funcții supreme.
De fapt Caesar făcuse o glumă, folosindu-se de faptul că „Rex ” era și un nume propriu, așa că replica lui putea fi interpretată și ca:„Nu mă cheamă Rex, ci Caesar”. 
Plutarh a scris însă că gluma a luat o turnură neplăcută când tribunii poporului Marullus și Flavus i-au arestat pe cei care strigaseră ”Rex” și au îndepărtat o coroană cu panglică regală ce fusese pusă pe una dintre statuile lui Caesar. Caesar s-a înfuriat considerând că tribunii vor să-l facă să pară un tiran și i-a schimbat din funcție. El încercase să ia în glumă întâmplarea ca să o facă uitată, dar cei doi tribuni luaseră o măsură excesiv de severă, în numele lui.  

Deci Caesar s-a mulțumit să respingă apelativul de„rege” , oarecum posomorât. Atitudinea lui a fost interpretată ca nemulțumire față de reacția celor prezenți, dar e foarte poasibil ca el să fi fost posomorât din pricina durerii de cap datte de tensiunea arterială ridicată. 

Suetoniu a descris și el acea întâmplare, puțin diferit. Caesar ar fi spus: „Caesarem se, non regem esse”(„Sunt Caesar, nu rege”) dar că din acel moment „nu a mai putut să se curețe de infamia de a fi râvnit la titlul de rege”. (Adică orice ar fi spus, părerea răspândită era că el își dorea de fapt titlul de rege).

Appian a descris și el aceeași scenă, interpretând că Iulius Caesar și-ar fi dorit titlul de rege 
Interpretările istoricilor reflecă teoria lansată de adversarii lui Caesar, că el țintea să devină rege, deși el repeta mereu că nu dorea asta și respingea cu consecvență încercările de a i se atribui atribute regale. 

Dar Plutarh continuă:

„Mai mult, după ce i s-au votat în Senat diverse onoruri extravagante, s-a întâmplat să se așeze deasupra rostrelor, iar când pretorii și consulii s-au apropiat, urmați de întregul senat, nu s-a ridicat să-i primească, ci, ca și cum ar fi avut de-a face cu niște persoane private, a răspuns că onorurile sale aveau nevoie mai degrabă de o reducere decât de o mărire. Acest lucru a supărat nu numai senatul, ci și poporul, care simțea că în persoanele senatorilor statul era insultat și, într-o cumplită descurajare, au plecat imediat, toți cei care nu erau obligați să rămână,  astfel încât și Cezar, când și-a dat seama de greșeala sa, s-a întors imediat să plece acasă și, trăgându-și toga de la gât, a strigat în gura mare prietenilor săi că este gata să-și ofere gâtul oricui ar vrea să-l omoare.
Dar mai târziu și-a folosit boala ca scuză pentru comportamentul său, spunând că simțurile celor care sunt astfel afectați nu rămân de obicei stabile atunci când se adresează unei mulțimi în picioare, ci sunt rapid zdruncinate și învârtite, provocând amețeală și insensibilitate.

   Totuși, ceea ce a spus nu era adevărat; dimpotrivă, dorea foarte mult să se ridice pentru a primi senatul; dar unul dintre prietenii săi, cum se spune, sau mai degrabă unul dintre lingușitorii săi, Cornelius Balbus, l-a oprit, spunându-i: „Amintește-ți că ești Cezar și permite-ți să fii curtat ca un superior.”

Reiese din aceste relatări că Iulius Caesar era exasperat de fapt de avalanșa de onoruri venite din partea Senatului, care ajunseseră mai mult să-l enerveze decât să-i facă plăcere. 

A dat o replică ce ar fi vrut să arate modestie din partea sa, însă faptul că nu s-a ridicat în picioare a fost înțeles ca o ofensă adusă Senatului.

Dându-și seama de asta a avut o izbucnire de furie, spunând că e gata să fie omorât.
Totul arată o stare de nervozitate și de irascibilitate neobișnuite. 
Dându-și seama că produsese consternare, Caesar s-a scuzat explicând că nu se simțise bine , dar - ce să vezi- nu a fost crezut  , fiind crezute în schimb vorbele acelui Balbus, care a declarat că el îl îndemnase la un comportament arogant. 

Foarte posibil că într-adevăr Caesar nu se simțea bine (poate îi crescuse tensiunea, poate avea dureri de cap și chiar amețeală, toate astea fiind însă interpretate de cei prezenți și chiar ulterior de Plutarh ca o extremă aroganță.

Suetonius a interpretat de asemenea gestul lui Caesar ca jignitor la adresa Senatului. 

3. Răzgândirea din dimineața de 15 martie

În dimineața asasinatului, Caesar era hotărât să NU meargă la Senat. Soția sa, Calpurnia, avusese coșmaruri, iar medicii săi (precum și propriile stări de rău- poate și ca urmare a petrecerii din ajun, cînd îi avusese ca invitați pe Decimus Brutus și pe Lepidus) îl determinaseră să rămână acasă.
De asemenea- putem deduce- voia să o cruțe pe Calpurnia de frământări, acum, când era însărcinată.
Avusese și alte semne prevestitoare de nenorocire (armele lui Ares din capela alăturată locuinței lui se mișcaseră în noaptea furtunoasă ce trecuse. )

Totuși, Decimus Brutus (unul dintre complotiști, considerat de Caesar prieten apropiat) a venit la el acasă și l-a ironizat subtil, spunându-i că nu dă bine ca un dictator să fie influențat de visele unei femei.
Adăugând că senatorii ar fi jigniți-( asta implicând și un eventual refuz al aprobării lor indispensabile pentru plecarea la război). Caesar știa că deja existau nemulțumiri că nu se ridicase în fața lor...

Caesar s-a lăsat convins- e drept că era presat și de timp, plecarea trupelor fiind stabilită peste trei zile.
Decimus Brutus adăugase că a adus și o trupă de gladiatori care să-l apere la nevoie. A plecat spre Curia lui Pompei, unde îl așteptau pumnalele senatorilor.

Totuși , aceste ezitări nu-i stăteau în fire, erau o dovadă că nu prea se simțea bine. 

Artemidorus – Cel care a încercat să-l salveze

Persoana care a încercat să îi dea lui Caesar biletul cu lista completă a conspiratorilor, chiar pe treptele Senatului, a fost Artemidorus din Cnidus. El era un profesor de greacă apropiat de cercul lui Brutus, care aflase de complot. I-a întins lui Caesar un papirus și i-a strigat să îl citească singur și repede, pentru că este de o importanță vitală. Din cauza aglomerației și a solicitărilor continue de favoruri pe drum, Caesar a ținut biletul în mână fără să îl citească până în momentul în care a fost atacat.

Funeraliile 

Suetoniu scrie explicit:

„Toți conspiratorii au fugit, iar el a zăcut acolo lipsit de viață câtva timp, până când, în cele din urmă, trei sclavi de rând l-au pus într-o litiere și l-au dus acasă, cu un braț atârnând în jos. Și dintre atâtea răni, niciuna, în opinia medicului Antistius, nu s-ar fi dovedit mortală, cu excepția celei de-a doua, din piept”

Istoricului antic Appian din Alexandria (în lucrarea sa „Războaiele Civile”, Cartea a II-a) a scris concret că socrul lui Caesar, Piso, a adus trupul în Forum pentru funeralii, iar Marc Antoniu a dat la o parte hainele dictatorului pentru a arăta poporului rănile complet deschise, crude și pline de sânge.

Relatările Nu sunt radical diferite, doar că Suetonius a sarit peste precizarea ca trupul era adus asa cum fusese după crima

Între asasinat (15 martie) și funeralii (20 martie) au trecut 5 zile. În tot acest timp de haos politic, corpul nu a fost îmbălsămat conform obiceiului, nu fusese nici măcar spălat, ceea ce arată că soția lui nu putuse să facă asta! Deci singura explicație este că fusese ucisă chiar în noaptea de după uciderea lui Caesar. Desigur, asta explica și lipsa ei de la funeralii și lipsa mărturiei ei în fața tribunalului când Octavian a avut procese pentru moștenirea primită de la Caesar. 

Prin urmare, conform relatării lui Appian, corpul a fost expus public exact așa cum fusese măcelărit. În acest context istoric, medicul Antistius a putut vedea și analiza rănile direct pe rostra din Forum, formulându-și acolo opinia medicală în fața mulțimii.

 Suetoniu scria biografii pentru curtea imperială

Spre deosebire de Appian, care scria o istorie militară și politică brută a războaielor civile, Suetoniu a fost secretarul personal al împăratului Hadrian. Rolul său era să scrie biografiile liderilor care au pus bazele Imperiului.
Pentru a nu profana mitul fondator al „Divului Iulius” (Iulius cel Zeificat), el a preferat să pună accentul pe demnitatea lui Caesar în ultimele clipe (cum s-a acoperit cu toga ca să cadă decent) și pe o ordine minimă (sclavii care îl duc acasă), trecând sub tăcere degradarea fizică a cadavrului lăsat la descompunere timp de 5 zile. 
De asemenea, o menționare a faptului că soția lui Caesar, Calpurnia era însărcinată și că și-a pierdut viața în cursul vizitei/jaf  a lui Marcus Antonius , eveniment urmat de alianța lui Octavian cu Antonius ar fi constituit o pată pe legitimitatea lui Octavian August.  

Mențiunea lui Appian arată exact realitatea din teren: cadavrul era atât de desfigurat și plin de sânge, încât nu a putut fi expus public pe catafalc la vedere. 

Suetoniu (Divus Iulius, 82) și Nicolaus din Damasc (Viața lui Augustus, 24) menționează concret că trupul a fost dus acasă de cei trei sclavi.

Appian (Războaiele Civile, II, 143-146) și Plutarh (Viața lui Brutus, 20) detaliază aducerea trupului plin de sânge în Forum, rolul efigiei de ceară și faptul că opiniile medicale/constatările rănilor au fost expuse public acolo.

De aceea, așa cum notează istoricii, s-a recurs la un truc de o teatralitate macabră: o efigie de ceară în mărime naturală a lui Caesar a fost ridicată cu ajutorul unui dispozitiv mecanic și rotită în toate direcțiile, pentru ca poporul să poată vedea cele 23 de răni  aplicate pe corp și pe față.

În acel haos, medicul Antistius a trebuit să își dea cu părerea și să analizeze rănile chiar în Forum, sub presiunea mulțimii și a soldaților înarmați aduși de Lepidus. A oferit exact detaliile  medicale de care Marc Antoniu avea nevoie pentru a crește revolta poporului ce afla că Iulius Caesar fusese practic torturat . 

Expunerea corpului plin de sânge a avut un impact emoțional devastator, declanșând revolta celor prezenți împotriva conspiratorilor- scop urmărit de Antonius, care voia să-i determine pe Brutus și pe Cassius să părăsească Roma. 

Cenzura impusă de Octavianus

Octavian Augustus a impus o cenzură sistematică și o rescriere profundă a istoriei , fapt care explică de ce ne lipsesc astăzi atât de multe date concrete, detalii medicale precise și mărturii directe din perioada Idelor lui Martie.

După ce a devenit Princeps, scopul lui Octavian a fost legitimarea noului regim (Principatului) și crearea mitului fondator al „Divului Iulius”. Pentru a obține acest control total asupra narațiunii, el a implementat măsuri concrete documentate:

1. Interzicerea publicării Acta Diurna

Unul dintre primele acte ale lui Octavian a fost interzicerea publicării libere a Acta Diurna (jurnalul oficial al Senatului și al adunărilor publice, înființat de Iulius Caesar). Detaliile brute despre dezbateri, rapoartele oficiale din Forum, nu doar ale senatorilor, ci și ale Adunărilor Populare  și actele medicale au fost trecute sub cheie în arhivele imperiale, accesibile doar persoanelor agreate.

2. Distrugerea operelor republicane

Scrierile autorilor contemporani cu asasinatul au fost epurate:

• Cremutius Cordus, un istoric de mai târziu, a fost forțat să se sinucidă, iar cărțile sale au fost arse de edili pentru că l-a numit pe Cassius „ultimul dintre romani”.
• Operele lui Titus Livius au supraviețuit doar parțial; cărțile care acopereau războaiele civile au fost pierdute, istoricii moderni suspectând că descrierile sale fidele nu conveneau propagandei oficiale.
• Chiar și scrierile de tinerețe ale lui Iulius Caesar însuși (cum ar fi o tragedie despre Oedip sau colecții de vorbe de duh) au fost interzise de Augustus , probabil pentru a îndepărta de fapt persoana lui Caesar de conștiința publică. El trebuia să rămână doar „tatăl său” (nenumit) , apoi „divinul său tată”, Caesar rămânând doar el, Octavianus!

3. Înlocuirea cu istoria oficială

În locul datelor brute, Augustus a încurajat istorici apropați de curte (precum Nicolaus din Damasc) să scrie biografii menite să proiecteze o lumină favorabilă asupra lui.

Din acest motiv, istorici precum Suetoniu, Plutarh sau Appian, care au scris la peste un secol distanță, au fost obligați să lucreze cu un material deja filtrat și cenzurat, lăsându-ne astăzi să reconstituim adevărul doar prin deducții logice bazate pe scrisorile private care au scăpat de cenzură (cum sunt cele ale lui Cicero).

Scrisorile private ale lui Cicero către Atticus, care au scăpat de cenzură , ne oferă singura imagine brută, necenzurată, din zilele imediat următoare asasinatului.