Scrisoarea lui Briseis catre Achilles

 Scrisoare imaginată de Publius Ovidius Naso

(din volumul Heroides /Eroidele) 

Briseis luată din cortul lui Ahile- Jean-Baptiste Deshays de Colleville (1729-1765)

Scrisoarea ce citești e de la Briseis, ce-ți fu răpită.

O mână barbară ce abia știe să scrie grecește.

Petele ce le vezi sunt făcute de ale mele lacrimi, dar lacrimile cât cuvintele cântăresc .

Dacă-i e permis unei sclave și unei soții să se plângă puțin de tine, trebuie să mă plâng și eu puțin, stăpânul și soțul meu.
Căci fost-am livrată pe loc regelui ce mă cerea, nu-ți găsesc vină, deși nu ești chiar fără pată pentru graba cu care am fost dată în mâinile lui Eurybates și Taltybius îndată ce ei m-au cerut.
Privind unul la altul, ei se întrebau în tăcere unde e dragostea noastră.

Se mai putea amâna. Răgazul mi-ar fi fost de folos în durerea mea. Am plecat, vai, fără să te sărut, dar vărsând lacrimi și smulgându-mi părul. 
Biata de mine! Mi s-a părut că eram luată iar în robie. Mereu am vrut , profitând de neatenția paznicilor, să vin înapoi, dar dușmanul era acolo, gata să prindă o femeie timidă.
Mă temeam, dacă aș fi îndrăznit, să fiu prinsă apoi noaptea și dusă ca sclavă la vreo noră a lui Priam. 
Dar eram predată. Fără îndoială, trebuia.
Tu aștepți și mânia ta izbucnește greu. 
Chiar fiul lui Menoete însuși (Patrocle), martor la plecarea mea, mi-a șoptit:

„De ce plângi? curând te vei întoarce”

E puțin lucru că nu m-ai cerut. Tu te opui să fiu predată, Achille. 
Hai, poartă acum numele de amant pasionat.
Fiii lui Telamon și Amyntor au venit la tine. Cu unul ești rudă de sânge, celălalt îți e însoțitor.

 (Fiu al lui Amyntor-regele din Ormenion : Phoenix/ Fenix, tutorele și companionul credincios al lui Achile în Războiul Troian)

 Cu ei venise și fiul lui Laerte (Ulise) . Ei trebuiau să mă-nsoțească la întoarcere. Dulci rugăminți au ridicat prețul magnificelor daruri: douăzeci de cazane de aramă frumos finisate și șapte trepiede a căror artă valorează cât și materialul. S-au adăugat zece talanți de aur, doisprezece cai învățați să câștige și, ceea ce era în plus, tinere din Lesbos de mare frumusețe , căzute în captivitate după ruinarea patriei lor. 

Cu toate aceste daruri ți se oferă ca soție- dar ai tu nevoie de o soție?- una dintre cele trei fiice ale lui Agamemnon.
Dacă tu ai fi vrut să mă răscumperi cu bani de la fiii lui Atreu, ce ar fi trebuit să dai și refuzi să primești?
Cu ce-am greșit să merit disprețul tău; unde fugi așa departe de tine amorul tău nestatornic?
Contrariul norocului îi urmărește fără pas pe nefericiți? Un vânt mai prielnic nu va sufla și pentru mine?

Am văzut năruindu-se sub armele tale meterezele Lyrnessei-și totuși eram o parte a patriei mele. 
Am văzut căzând trei războinici, asemănători în naștere și în moarte.
Mama lor era și a mea. 
L-am văzut pe viteazul meu soț acoperind cu trupul său pământul însângerat și aruncând valuri de sânge din piept. 
Totuși, între atâtea pierderi , tu ai fost singura mea compensare.
Tu erai stăpânul meu, soțul meu, fratele meu.
Jurând pe zeiasca ta mamă, cu sălașul în unde, tu îmi spuneai că robia mea îmi va fi fericirea. 
Trebuia fără îndoială să te văd respingându-mă, în pofida dotei ce-o aduc și să mă alungi ca și bogățiile ce ți se arată.

Se spune chiar că mâine, în zorii zilei, îți ridici velele în bătaia vântului.

Îndată ce această veste funestă a izbit urechile mele speriate, sângele mi-a înghețat în piept și simțirea m-a părăsit. Vei pleca, dar în grija cui cui o vei lăsa, nemilosule pe nefericita ta iubită? Cine o va consola pe părăsita Briseis?  
Da, pământul să se deschidă pe dată și să mă înghită, fulgerul căzând pe mine să mă ardă cu focu-i splendid, înainte ca marea să se-mspumeze sub ramele Phtiei și să văd navele plecând și părăsindu-mă.

Cupa Iliupersis, Briseis și bătrânul Phenix, educatorul lui Ahile. 

De vrei să reîntorci la căminul părintesc, nu sunt o sarcină grea pentru flota ta. 
Aș fi sclava ce-l urmează pe învingător, și nu soția ce-și urmează soțul. Mâinile mele vor ști să toarcă lâna.
Aleasă dintre cele mai frumoase femei acheene, soția ta va intra în așternutul nupțial- și poate să intre!

Mireasa e demnă de socru, de nepotul lui Jupiter și a Enginei, demnă de a fi rudă cu bătrânul Nereu.

Eu, servitoare umilă și supusă, voi face  ce mi se va spune. Fusul gros se va subția când mâna mea va ține furca. 
Cer doar ca soția ta să nu mă persecute. Mă tem, nu știu de ce, că ea nu m-ar plăcea. 

Să nu aprobi să mă radă pe cap în fața ta și să nu spui pe ton nepăsător:

„Și ea a fost a mea”

Sau mai bine să aprobi asta, decât să mă părăsești cu dispreț. 
Vai! nefericită teamă care îmi bântuie corpul.

Ce așteți tu, totuși? Agamemnon își regretă pornirea și Grecia slăbită e la genunchii tăi.
Învingător pretutindeni, învață să-ți învingi mânia și rancuna.

De ce neobositul Hector ciuntește puterea Grecilor? 
Ia-ți armele, fiu al lui Eac, dar mai întâi să mă întorc la tine. 
Condus de zeul Marte, urmărește-i pe războinicii deja risipiți.

Aprinsă pentru mine, doar prin mine să se liniștească mânia ta!

Să fiu eu cauza , dar și încetarea resentimentelor tale!

Nu că ar fi umilitor să cedezi insistențelor mele. Fiul lui Eneus a luat armele la rugămintea unei soții. Am auzit asta și știi și tu. 
Lipsită de doi frați,  o mamă -și blesteamă viitorul și zilele fiului ei.
Războiul se declarase. Ast fiu, în furia lui, a lăsat armele și s-a retras.
El îi refuză patriei ajutprul brațului său. Doar soția lui îl poate îndupleca. Ea a fost mai fericită! 
Dar eu am cuvintele fără putere, ce cad inutile.
Totuși nu mă indignez. Eu nu sunt privită ca soția ta, ci am fost chemată ca sclavă să împart de cele mai multe ori așternutul stăpânului meu.
O femeie înrobită, mi-amintesc, m-a numit metresă.

„La servitute, i-am spus, adaugi greutatea unui nume”.

Și totuși, pe osemintele unui soț pe care abia le acoperă un mormânt ridicat în grabă, prin aceste oseminte încă venerabile în ochii mei, pe sufletele curajoase ale celor trei frați ai mei, pe care îi ador ca pe zei și care au pierit pentru patria lor și au pierit cu ea, pe capul tău și pe al meu, pe care dragostea le-a apropiat, pe sabia ta, armă cunoscută de-ai mei, nici un Micecian, jur, nu mi-a intrat în așternut.
Dacă te înșel, să mă părăsești!. Dar de ți-aș spune acum:

„Jură și tu , războinic neînfricat, că n-ai gustat fără mine nici o plăcere!” tu n-ai putea s-o spui.

Dar Grecii cred că tu îmi plângi lipsa. Urechile tale se-ncântă în sunet de liră. O dulce prietenă te-ncălzește la sân, și dacă cineva vrea să știe de ce refuzi să lupți:

„E că războiul e dușmanul țiterei, că noaptea și dragostea au mii de-ncântări, că e mai sigur să stai întins pe pat, să ții în brațe o fată tânără , să faci să -ți sune sub degete o liră din Tracia, decât să ții pe braț scutul și lancea oțelită iar pe cap o cască grea”

Dar tu preferai curajul și onoarea zilelor liniștite și sigure, și te-arătai gelos pe gloria dobândită în luptă.
Nu ca să mă capturezi îți plăcea războiul ucigaș? Iar gloria ta a rămas îngropată în ruinele patriei mele? Să te ferească zeii! Ah! Mai bine lancea ta de pe muntele Pelias, mânuită de un braț tare, să-i străpungă coasta lui Hector!

Greci, trimiteți-mă la el. Disputată de voi, l-aș ruga pe stăpânul meu, aș amesteca vorbele cu sărutări nenumărate, aș face mai mult ca Phenix, mai mult ca elocentul Ulise, mai mult și decât bratele lui Teucer, credeți-mă. Brațele ce înconjoară un gât obișnuit cu strângerea lor nu sunt neputincioase, nici sânul ce l-aș oferi atunci cu ochi fermecați. Chiar barbar și mai crud decât undele mamei tale,ai fi, și fără să vorbesc, înduioșat de lacrimile mele. 

Acum chiar, și să poată cu acest preț Peleu, tatăl tău să-și mărească numărul anilor, iar Pyrrus să-și înceapă sub ocrotirea ta cariera armelor!
Privește-o pe Briseis în lacrimi, vajnice Ahile, și nu lăsa o nefericită să se piardă într-o eternă așteptare.

Sau dacă dragostea ta a lăsat locul disprețului, constrânge-o să moară pe cea pe care o constrângi să trăiască fără tine.

Continuă, și o vei constrânge. 

Grația mea, culorile din fața mea au pierit. Totuși, doar speranța de a te avea mai susține restul de viață ce mi-a rămas. Dacă trebuie să renunț la ea, voi merge să-i întâlnesc pe frații mei și pe soțul meu, și nu va fi glorios pentru tine să fi vrut moartea unnei femei. 
Dar de ce să o vrei? Înfinge-mi în piept sabia ta. Sângele meu va țâșni din piept. Deschide-l cu acea spadă care, de-ar fi permis zeița, ar fi trebuit să-l străpungă pe ucigașul Atride. 

Dar mai degrabă păstrează-m viața, ce una dintre binefacerile tale. Ceea ce ,ca  învingător, ai acordat unei dușmance, ți-o cer ca prietenă. 
Pergam, operă a lui Neptun, oferă mâniei tale victime mai demne de a o satisface.
Învingerea unui inamic va potoli mai bine setea ta de măcel. Dar fie că te pregătești să-ți dai flota efortului vâslirii, fie că rămâi, cheamă-mă la tine, ca un stăpân pe sclava lui.

 

Rubens-Întoarcerea lui Briseis la Ahile

 

Un manifest antic impotriva razboiului

 

Acest vas de ceramică datează din perioada anilor 540-530 î.Hr și este decorat cu o scenă din poemul epic  Iliada, de Homer.
Amfora este atribuită renumitului olar și pictor antic grec Exekias.
Scena reprezintă momentul final al luptei dintre Ahile și regina amazoanelor Pentensilea, care venise în ajutorul troienilor.
Ahile a rănit-o mortal cu lancea pe Pentensilea, dar în acel moment îi poate vedea chipul (ascuns până atunci de coif și scut) și se îndrăgostește de ea.
Dar nu mai poate face nimic! Frumoasa regină va muri în următoarele clipe.
Alegerea acestui episod din războiul troian poate fi interpretat ca un avertisment asupra distrugerilor ireversibile provocate de război. 

Da, Iliada este un poem eroic, ce slăvește faptele eroice ale luptătorilor din ambele tabere : ahei și troieni.
Războiul e prezentat ca un rezultat al acțiunii zeilor:
Conflictul e declanșat de orgoliile zeițelor (stârnite de zeița discordiei , ce nu fusese invitată la nunta lui Peleus cu zeița Thetis, ce urma să devină mama lui Achilles) .
Zeița Afrodita i-a promis-o de soție adolescentului Paris pe frumoasa Elena, apoi l-a ajutat să o răpească , ceea ce a determinat ca alianța regilor aheeni să pornească în campanie militară contra cetății Troia. 
Dacă regii respectivi fuseseră candidați cu toții la mâna frumoasei Elena și se legaseră prin jurământ să lupte cu toții contra celui ce ar îndrăzni să o răpească, singurul care nu era obligat să lupte era Achilles.
El fusese prea tânăr pentru căsătorie la data nunții Elenei, așa că nu o ceruse de soție.
Cum un oracol prezisese că e necesară și participarea lui Ahile pentru asigurarea victoriei aheilor, aceștia au decis să-l convingă să meargă la război.
Dar exista prevestirea că Achilles va muri în acel război, dacă va lua parte la el.
Mama lui, zeița Thetis l-a ascuns pe adolescentul Ahile printre fiicele regelui Lycomedes, pe insula Skyros, îmbrăcându-l în straie de femeie. Deghizat astfel, Achilles părea o fată frumoasă, roșcată (de aceea fusese poreclit Pyrrha- Roșcata) . 
Trăind o scurtă perioadă printre tinerele fete, Achille s-a și iubit cu una dintre ele, Deidamia, aceasta născându-l ulterior pe fiul lor, Neoptolemos. (Neoptolem) 
Ulisses și Diomedes, doi dintre participanții la coaliția contra Troiei, merg în insula Skyros și încearcă să ghicească printre fetele ascunse de văluri care putea fi Achilles.
Ulise adusese un coș cu arme foarte bine lucrate, dar și cu bijuterii artistice. În timp ce fetele erau interesate de bijuterii, singur Ahile era atras de arme. La auzul unei trompete de alarmă, Ahile pune mâna pe o armă pentru a face față pericolului presupus și astfel i se vădește identitatea.

Doar că participarea la război nu putea fi -în cazul său- decât benevolă.
Sigur- un argument pentru Ahile a fost și acela că vărul său , cu care crescuse alături, Patrocle se afla printre cei obligați să meagă la război, pentru că se numărase printre pretendenții la mîna Elenei și depusese acel jurământ care îi lega pe toți pretendenții.
Ahile e pus în fața alternativei de a duce o viață lungă, bucurându-se de de un trai obișnuit, lipsit de faimă, sau să aibă o viață scurtă , dar faptele sale de arme să-l facă celebru. 

Și iată că acest erou ce primise o educație aleasă, avîndu- la învățător pe centaurul Chiron, alege să rămână în memoria tuturor, chiar cu prețul unei morți timpurii. 
El își părăsește deci iubita (nu ni se spune dacă știa că e însărcinată) și pleacă să lupte contra troienilor, împreună cu ceilalți ahei.

Această scenă  e ilustrată într-un mozaic roman găsit în Villa Poseidon din Zeugma. 
În acest mozaic, Ahile, încă îmbrăcat în straie femeiești,  e entuziasmat de perspectiva unor fapte glorioase și pleacă hotărât la luptă, iar iubita lui, Deidamia încearcă zadarnic să-l rețină. Ulise și Diomede , unul deghizat în negustor oriental, celălalt în servitorul acestuia , îl încadrează .

Pe acest vas antic grecesc, datat în jurul anului 460 î.Hr, scena morții Pentensileei e descrisă grafic în alt mod.
Cei doi se privesc în ochi în momentul în care Ahile o străpunge cu sabia pe Pentensilea, care se prăbușește încercând să rețină brațul lui Ahile. 

Încă odată dorința lui Ahile de a face fapte de arme care să rămână de neuitat peste veacuri l-a privat pe erou de fericirea de a cunoaște dragostea împlinită.
Pentensilea, lovită de moarte, îl privește totuși cu dragoste pe ucigașul ei, de care s-a îndrăgostit.
Lângă cei doi e o altă amazoană ucisă . 

Iliada descrie o altă dramă pe care o trăiește Ahile în timpul asedierii Troiei. 
Regii ahei au luat în robie tinere fete din cetățile cucerite anterior și le păstrează pentru desfătarea lor sexuală, dar și pentru treburi „casnice”: în condițiile unui asediu care a durat 10 ani, aveau nevoie de haine noi, așternuturi pentru paturi, etc. Dar Ahile chiar s-a îndrăgostit de îmbujorata Briseis, pe care o ținea în cortul său și cu care intențione chiar să se căsătorească la terminarea războiului, deci era legat de ea prin sentimente profunde.
Agamemnon e silit să o eliberase pe captiva luată de el, Criseis, pentru că tatăl acesteia, preot al lui Apollo, a mijlocit aparitia unei epidemii grave printre ahei, ca represalii.
Agamemnon nu înțelege să renunțe fără compensație la femeia răpită și cere în schimb să i se aducă în loc Briseis, fără să țină cont de sentimentele lui Ahile pentru ea. 
Ahile își stăpânește impulsul de a-l ucide pe Agamemnon, dar refuză să mai lupte alături de armata condusă de acesta, ceea ce are urmări grave pe câmpul de luptă.
Argumentul lui Ahile e pertinent: dacă întregul război se duce pentru ca un soț (Menelaos) să-și recapete soția, , la fel de îndreptățit este și el să ca cel puțin să refuze a lupta alături de răpitorul celei pe care o iubea ca pe o soție.
Ahile a ales dintre femeile pe care le avea la dispoziție o altă fată frumoasă cu care să împartă patul, îi dăruise una și prietenului său Patrocle, însă jignirea suferită nu a putut fi spălată nici când Agamemnon i-a propus împăcarea cu resitituirea femeii și numeroase daruri. Între cadourile promise de Agamemnon era și căsătoria cu una dintre fiicele lui, la întoarcerea în patrie. Această perspectivă e respinsă însă de Ahile, care preferă să ia în căsătorie o fată aleasă de tatăl său

Ahile a regretat decizia luată în adolescență de a se alătura expediției războinice. 

 Ahile decide să se întoarcă în țară cu cele zece corăbii ale sale , considerând acum că o viață lungă liniștită e de preferat față de riscul continuu al luptelor, fără a fi măcar recunoscut rolul lui determinant  și cu perspectiva unui sfârșit prematur . 

Prietenul din copilărie al lui Ahile, Patrocle îi cere acestuia să-i permită să apară el îmbrăcat cu armura lui Ahile în bătălii, pentru a-i îmbărbăta pe aheeni. Urmarea este însă aceea că Patrocle e ucis în luptă, spre marea durere a lui Ahile.

Agamemnon îi returnează lui Ahile pe iubita lui Briseis, jurând că nu s-a atins de ea.
Faptele se precipită însă, Ahile îl ucide pe Hector ca să răzbune moartea lui Patrocle, deși știe că el însuși va muri nu la multă vreme după moartea lui Hector.

El îl primește cu respect pe bătrânul rege al Troiei, Priam, venit la cortul său să-i ceară trupul lui Hector pentru a-i asigura funeralii potrivite rangului său. El dă dispoziție ca trupul lui Hector să fie spălat și îmbrăcat, el însuși asigură întoarcerea în siguranță a lui Priam la Troia și promite o încetare a luptelor de trei zile pentru ca funeraliile prințului troian să se desfășoare în liniște.
Un comportament plin de noblețe, care contrastează puternic cu cruzimile inerente luptelor. 

În această frescă pictată în secolul I, Ahile , care și-a impus să nu reacționeze violent, privește cu durere și mânie cum trimișii lui Agamemnon o iau pe Briseis din cortul său. Prietenul său Patrocle o sfătuiește pe Briseis să se supună, în poem promițându-i că situația se va rezolva în curând. Mai mulți ostași ce apar în planul al doilea  sugerează  că eroul a fost silit să accepte să-și cedeze iubita pentru a nu porni un conflict armat între aheieni, deci până la urmă pentru cauza războiului.