Caesar a inventat galii și germanii

Pontifex Maximus
Imperator Invictus
Fama longa laudamus
Caesar gloriosus

Statuia lui Iulius Caesar sculptată de Ambrogio Parisi 

Am citit de curând o analizâ elaboratâ pentru Franța, referitoare la perioada ocupației Galiei de către romani- dar care prezintă multe similitudini cu ocuparea Daciei tot de către romani, ceva mai târziu.
Exegetul Pacôme Thiellement , ajutat de filozoful Mazarine Albert, au revăzut evenimentele ce au avut loc la cucerirea Galiei de către Caesar.

Galii nu existau!

Autorii observă că prin denumirea generică „gali”, denumire inventată de romani se înțelegea de fapt o multitudine de triburi distincte, (sunt citate 21 dintre ele) care nu erau gali, tot așa cum triburile descoperite de Cristofor Columb în America nu erau indieni. 
Ei adaugă că Iulius Caesar a inventat „ficțiunea galică”, el cel care a cucerit pământurile și populațiile situate în Franța, Elveția, Belgia și Germania cisrenană actuale, transformându-le într-un trofeu personal, în numele Romei, cu care se confunda.

Regi, împărați, dictatori, președinți, oameni de afaceri, mari patroni: toți oamenii care au avut ca obiectiv să țină lumea în palmă  l-au avut ca model pe Iulius Caesar. 

Napoleon III a spus: „Cesarismul face fericirea popoarelor. Onorând în acelaș timp memoria lui Vercingetorix, nu ne este permis să deplângem înfrângerea lui. Admirăm dragostea sinceră a acestui șef gal pentru independența țării sale. Dar nu uităm că civilizația noastră se datorează triumfului armatei romane: instituții, moravuri, limbă , totul ne vine de la cucerire”.

Iar Jacques Bainville, istoric al Acțiunii Franceze  a scris:
„Se spune îndeobște că , în acest ținut fertil, pe acest teritoriu bine desemnat, trebuia să existe un mare popor. Se ia efectul drept cauză. Franța e o operă de inteligență și de voință. Cui îi datorăm civilizația noastră? Cuceririi romanilor. Ar fi fost o nenorocire dacă Vercingetorix ar fi triumfat.”

Autorii studiului amintit consideră că Iulius Caesar a avut un asemenea impact asupra psihicului uman, încât toți conducătorii ulteriori s-au raportat la el, chiar fără a-și da seama, nu doar în secolul următor, ci și până în zilele noastre, că a rămas în admirația tuturor adoratorilor forței și a rămas modelul tuturor oamenilor la putere.

„De mai mult de două milenii, Caesar e Nemesis pentru noi. El nu ne-a creat. Existam deja. Dar ne-a încercuit, cucerit, supus, administrat. El a inventat identitatea noastră în stil roman. El ne-a plasat într-o închisoare după imaginea psihicului său.”- a scris Pacôme Thiellement. El vorbește pentru francezi, care simt puternic și astăzi influiența acțiunilor acelui om provenit din cea mai veche familie romană dar care, rămas cap de familie la 14 ani, în suburbia cea mai rău famată din Roma, s-a impus prin propriile sale calități , lăsând o amprentă de neșters asupra întregii umanități, fiind identificat cu Roma, iar Roma fiind identificată cu el.

„De atunci, Roma a luat numeroase forme, mai complexe și mai insidioase, pe măsură ce Istoria avansa iar noi distrugeam formele ei trecute. Dar ea n-a fost învinsă niciodată.” 

Misha Meier, profesor de istorie veche la Universitatea din Tübingen a declarat pentru revista der Spiegel : „Germanii sunt o invenție a lui Cesar”. Nu există consens asupra originii cuvântului german. Nu se cunoaște nici un popor care să se fi desemnat așa singur. Această construcție îl aranja pe Caesar. Omogenizând și făcând figura inamicului cât mai înspăimântătoare posibil, el mărea astfel importanța înfăptuirilor sale militare.

 

Ce ar fi făcut Caesar dacă s-ar fi putut întâlni cu Pompei în Egipt? 

Când Caesar a ajuns în Egipt, credea că Pompei era în viață.

E foarte probabil că dacă ar fi putut să-l întâlnească fără ca fiecare să fie în fruntea unei armate, Caesar i-ar fi întins mâna lui Pompei pentru a relua relațiile cordiale dintre ei.

El încercase asta imediat după ce trecuse Rubiconul. Se oprise cu legiunea sa lângă acel pârâu ce constituia granița și încercase (prin trimiși ) să stabilească o întâlnire cu Pompei, propunând ca unul dintre ei să vină în tabăra celuilalt, acceptând ambele variante (Pompei la el sau el la Pompei), pentru a stabili o înțelegere care să ofere siguranță ulterioară pentru fiecare dintre ei.
O astfel de înțelegere ar fi evitat războiul civil. Pompei nu a acceptat însă.

Profilul lui Gaius Iulius Caesar -statuia de la Palazzo Senatorio

L-ar fi iertat și după luptele purtate, așa cum i-a iertat pe toți romanii (aici incluzându-i și pe cei din provincii) care i s-au predat. 
Probabil s-ar fi întors amândoi la Roma, mergând unul lângă celălalt , dar conducerea aparținându-i lui Caesar.

Poate l-ar fi propus pe Pompei drept consul. Alături de el.
 
Ar fi fost limpede pentru toți că Iulius Caesar nu doar că e mai bun strateg militar, dar și mai milostiv, onorabil și nobil.

Doar că iarăși ne putem gândi ca orgoliul lui Pompei să nu fi acceptat înfrângerea și l-ar fi făcut să se sinucidă.

Se spune că aflând că Pompei fusese ucis de egipteni, Caesar a plâns.
Era furios că un consul al Romei, un mare general și fostul său bun prieten (și ginere) a fost ucis prin trădare.
A cerut capul omului care îl ucisese pe Pompei  și l-a înmormântat pe Pompei cu toate onorurile.
Apoi a devenit un adversar aprig al guvernului egiptean.
Pare destul de limpede că nu l-ar fi ucis pe Pompei, dacă acesta i s-ar fi predat.

Mai ales că Pompei fusese și soțul Iuliei, singura sa fiică.

Se pare că Iulia se îndrăgostise de soțul ei, în pofida diferenței de vârstă.
Caesar fusese numit guvernator în Galia Cisalpină în anul 58 î.Hr. (Pentru 5 ani, cu 4 legiuni)  Știa că va lipsi mulți ani, așa că s-a gândit că Iulia va fi ocrotită ca soție a lui Pompei. Și desigur va cimenta prietenia lor. Pompei insistase să se căsătorească cu frumoasa și virtuasa Iulia, deși era logodită cu ...Marcus Iunius Brutus, prietenul ei din copilărie.

Pompei a candidat în anul 55 î.Hr pentru un nou consulat, avându-l ca adversar pe Lucius Domitius Ahenobarbus, membru influent al Optimatilor.. 

În ziua alegerilor, amândoi „au coborât în Campus Martius înainte de ivirea zorilor, pentru a lua parte la comitii” (scrie Appianus). Dar de ce când era încă întuneric?

„Adepții lor au intrat într-o altercație și au ajuns la bătăi, iar în cele din urmă cineva l-a atacat cu o sabie pe purtătorul de torță al lui Domitius. După aceea s-au împrăștiat, iar Domitius a scăpat cu greu la ai săi. Acasă. Chiar și hainele lui Pompei au fost duse acasă pătate de sânge, atât de mare era pericolul în care se aflau ambii candidați.”-a descris altercația Appianus. 

Pompei a ajuns apoi acasă nevătămat. Doar toga lui fusese pătată de sânge, evident de sângele altcuiva. Singurul rănit citat de istoric era purtătorul de torță al lui Ahenobarbus. Să înțelegem că Pompei fusese cel care îl ucisese? 

 Toga însângerată adusă acasă de un servitor a făcut-o pe Iulia să creadă că soțul ei a fost ucis. A leșinat, apoi a pierdut copilul pe care îl purta în pântec . În anul următor, 54 î.Hr Iulia a murit la nașterea următorului copil..

(Cu ani în urmă, fiica lui Sulla , Aemilia, ce se căsătorise cu Pompei murise de asemenea la naștere. Această frecvență a morților femeilor la naștere arată precaritatea asistenței sanitare în acest domeniu, pe timpul acela.)

După moartea Iuliei, Pompei s-a situat brusc de partea lui Cicero, devenind adversar al lui Caesar. 

În 53î.Hr Caesar a revenit la Roma bogat, împărțind sume de bani senatorilor , dar și umplând tezaurul.

Pompei și Crassus, colegii săi de triumvirat au propus ca mandatul de guvernator al lui Caesar să fie prelungit pentru încă cinci ani. Deci până în 48 î.Hr. 

În anul 52 î.Hr Pompei era consul unic(ca și cum ar fi fost dictator), dar  avea și puterea proconsulară în Spania 
Caesar dorea un nou mandat de consul, dar senatul i-a cerut să vină la Roma ca simplu particular, în timp ce Pompei ar fi rămas la conducerea trupelor sale. De asemenea nu i-au mai recunoscut mandatul de guvernator până în anul 48î.Hr. 
Caesar a trecut Rubiconul, în 49 î.Hr, cu una dintre legiuni, dar s-a oprit în zona respectivă, trimițând propuneri pentru a se întâlni față în față cu Pompei, pentru a rezolva problemele dintre ei. Caesar ar fi acceptat să vină el la Pompei, sau să vină Pompei la el, dar Pompei nu a acceptat nici una dintre variante. 
La instigarea lui Pompei, senatul l-a declarat pe Caesar în afara legii.

Dar Caesar colaborase anterior în bune condiții cu Pompei, ajutându-l pe acesta în diferite situații critice . El avea convingerea că dacă ar fi putut vorbi față în față cu Pompei- nu prin interpuși care îi transmiteau somații- ar fi putut colabora în continuare, evitând războiul civil.
Chiar și după izbucnirea războiului civil, Caesar a eliberat legiunile adverse care i se predaseră și le-a recomandat să transmită și altor militari ce luptau contra lui că dacă se predau vor fi iertați de Caesar.
Asta, în condițiile în care, pe vremea aceea, cazul general era ca învingătorul să-i ucidă pe cei învinși sau să- i vândă ca sclavi pentru a câștiga de pe urma lor.

Caesar a vrut să fie diferit. El voia să fie consul legitim , care să nu conducă doar prin violență, ci prin cooperare cu toate forțele politice.
Legăturile lui cu Pompei erau și prin înrudirea prin alianță când Pompei se căsătorise cu Mucia, văduva lui Marius Jr(care era vărul lui Caesar).

De obicei războaiele civile romane se încheiau cu măcelărirea adversarilor și confiscarea averilor lor. 
Caesar a vrut să fie diferit. Văzuse cum a fost dictatura lui Sulla și nu a vrut să facă la fel.
El voia să fie consulul legitim, susținut și de senat cu care a urmărit să colaboreze .
El a susținut mereu că a fost îndreptățit în acțiunile sale și că toate acțiunile lui au fost legale. 

Într-un mod care l-a uimit și pe dușmanul său înverșunat, Cicero, el i-a iertat toate acțiunile ostile și s-a purtat prietenește cu el , arătându-i mereu că îi apreciază arta oratorică și trecând cu vederea răutatea lui.
Dar Cicero a complotat pentru uciderea lui, a regretat că nu a fost anunțat să aibă și el un pumnal când s-a produs crima și a jubilat când a văzut uciderea pentru care uneltise.
Complotiștii au strigat numele lui Cicero- el era mentorul lor.

Un alt dușman declarat al lui Caesar a fost Cato cel Tânăr/Cato de la Utiqa. În calitate de senator, Cato s-a opus cu consecvență tuturor acțiunilor lui Caesar, propunând chiar senatului ca acesta să fie predat triburilor germanice. 

Interesant e că amândoi apărat Republica. Dar cu viziuni opuse.
Gaius Iulius Caesar, om politic ambițios, orator și general strălucit, a parcurs toate treptele „cursus honorum”și apoi a ajuns în fruntea societății romaneprin forțe proprii, luptînd la început cu sărăcia în care se găsea familia lui, apoi cu adversitățile politice ale clasei aristocratice, care nu vedea cu ochi buni generozitatea lui Caesar față de popor. A încercat să asigure stabilitatea prin aliante politice, dar a fost nevoit să ajungă la confruntări armate, pe care le-a câștigat pe toate, prin curajul, ingeniozitatea tactică și adeziunea totală avută din partea trupelor comandate.  Dar obiectivul său a fost mereu să reformeze Republica pentru a o întăriși să -și întărească puterea personală pentru a face asta.

Cato de la Utiqa era un apărător înverșunat al valorilor tradiționale ale vechii Republici (mos maiorum) , clamând rigoare morală , opoziție față de influiența greacă și combaterea puterii personale.
Semnificativ era comportamentul său rigid până și în îmbrăcăminte: purta toga de culoare închisă, fără tunică pe dedesupt, pentru că așa ar fi purtat-o strămoșii, mergea deseori desculț , arborând un aspect voit sărăcăcios și refuza să meargă călare, preferând să meargă pe jos ;  

Dar sora lui Cato, Servilia a reușit să-l seducă pe Caesar iar legătura dintre ei a continuat chiar dacă el s-a căsătorit cu altcineva (cu tânăra Calpurnia) . Servilia era o femeie cu experiență, avusese o copilărie traumatizantă , dar a arătat o remarcabilă tărie de caracter. A avut un fiu din prima căsătorie- pe Brutus- apoi , rămânând văduvă s- a recăsătorit, născând trei fiice și încă un fiu. Se vede că își păstrase farmecul, căci l-a făcut pe Caesar să se îndrăgostească de ea în timp ce ea era încă măritată. 
Rămânând văduvă, Servilia nu s-a mai recăsătorit, preferând să ducă o viață independentă și să-și exercite influiența asupra propriei ei familii, a fiului, fiicelor și celor trei gineri , dar și aflându-se în centrul activităților politice din Roma.
Darurile exorbitante primite de la Caesar i-au permis să-și construiască o vilă luxoasă pe Palatin și să primească acolo în mod constatnt elita aristocrației din Roma la banchetele organizate de ea cu artă.
Caesar frecventa și el aceste serate , spre uimirea unora dintre contemporani, care încercau să găsească explicații pentru această prietenie constantă pe care i-o arăta Caesar, în pofida ostilității membrilor familiei ei și a faptului că Servilia, desigur, nu întinerea. Asta, în timp  ce Caesar avea o soție tânără și frumoasă (după un portret de pe o monedă), dar și o amantă strălucitoare , așa cum era tânăra și extrem de cultivata regină Cleopatra. 
La izbucnirea războiului civil, Cato a luptat de partea lui Pompei, a fost înfrânt și s-a sinucis înainte de sosirea lui Caesar, acesta regretând că nu a avut prilejul de a-l salva.
Brutus a luptat de asemenea de partea lui Pompei, dar Caesar a dat dispoziție ofițerilor săi să nu i se facă nici un rău în timpul luptei și să fie lăsat să plece nevătămat dacă vrea asta. 
Brutus i-a trimis apoi o scrisoare prin care își cerea iertare, iar Caesar nu doar că l-a iertat, dar i-a și conferit funcții oficiale importante. A fost unul dintre principalii lui iucigași.
Cumnatul lui Brutus (unul dintre ginerii Serviliei) Cassius Longinus a luptat de asemenea contra lui Caesar la Pharsala, în 48 î.Hr, dar a fost de asemenea iertat și numit pretor de către Caesar. A participat și el la uciderea lui Caesar. 
Un alt ginere al Serviliei era Lepidus, numit de Caesar magister equitus, care a avut o atitudine de favorizare a ucigașilor lui Caesar. 
Chiar și senatori necunoscuți au fost iertați de Caesar când au fost prinși luptând de partea adversă, dar au fost iertați.
Conspirația împotriva lui Caesar a reunit circa 60 de senatori, dintre care 30 l-au atacat cu pumnalele în acea ședință a senatului la care Caesar mersese neînarmat, așa cum era regula.