Teatre romane

 Teatrul lui Pompei

A fost construit pe Câmpul lui Marte din vechea Roma , între anii 61 și 55 î.Hr. Era un teatru din zidărie, de dimensiuni monumentale și făcea parte dintr-un ansamblu ce cuprindea și curia (sala senatului roman în care a fost asasinat Caesar) , precum și un templu al zeiței Venus și capele mai mici.
Complexul a fost distrus în Evul Mediu , materialele fiind folosite pentru alte construcții. 
Aici e o reconstrucție ipotetică. 

În teatru erau reprezentații variate: piese de teatru, vânători, „jocuri în stil grecesc” , concursuri de gimnastică și muzică.
Curia a fost lovită de infamie după asasinarea lui Caesar, probabil a fost și incendiată de mulțimea indignată , fiind necesară restaurarea ei în anul 32 î.Hr. 
Dar apoi curia lui Pompei a fost transformată în latrină publică .
A urmat alt incendiu, în timpul lui Tiberius, altă restaurare , amenajare fastuasă în timpul lui Nero , alt incendiu apoi, , după restaurarea ulterioară fiind instituit un serviciu de întreținele permanent. Alt incendiu în anul 282, altă restaurare . Teatrul a fost consolidat în anii 507-511, dar în Evul Mediu a fost transformat în sursă de materiale de construcție. Locul teatrului a fost ocupat de construcții private . Marmorele au fost calcinate în cuptoare de var. 
În anii 1503-1513 Bramante a luat 44 de coloane din granit roșu de la porticul ce mărginea complexul pentru a le folosi la palatul Cancelariei papale. . 
Acum ruinele curiei pot fi văzute în aria sacră Lago Argentina (Lago di Torre Argentina) , situată la câțiva metri sub nivelul actual al solului. 

În curtea interioară a palatului Cancelleriei pot fi văzute coloanele de granit roșu (porfir) și granit gri de la teatrul lui Pompei. 

Teatrul lui Marcellus

Teatrul era destinat reprezentațiilor dramatice. A fost construit pe locul unui vechi teatru din lemn , ce fusese edificat în anul 179 î.Hr și avea un caracter temporar. 
Julius Caesar a achiziționat terenul, l-a eliberat de construcțiile existente (temple vechi și locuințe colective), ceea ce a provocat nemulțumirea unei părți a populației. Lucrările de construire a teatrului au început în anul 44 Î.Hr și au fost reluate de împăratul Octavian Augustus în anul 23 î.Hr . A fost prevăzută atunci reamenajarea întregii zone, teatrul fiind finalizat prin anii 13-11 î.Hr, când a fost dedicat nepotului și ginerelui său Marcellus, ce murise prematur. La inaugurarea lui au fost ucise în spectacol circa 600 de animale sălbatice din Africa și au fost expuși în cuști niște tigri.

Fundația și structura din beton . Fațada  din travertin , organizată pe trei nivele, era ornată cu coloane în til doric la parter (înălțime: 9,5m) , stil ionic la etajul 1 (10, 35m ) și ordin corintic la ultimul nivel (12,12m). Astăzi ultimul nivel a dispărut, fiind înlocuit cu construcția palatului . Între coloane : arcade. 

Construcția a fost puternic avariată de un incendiu, în anul 64, apoi spațiile dintre arcade fiind folosite ca depozite. Din secolul IV plăcile de travertin de pe fațadă au început a fi refolosite pentru alte lucrări.
Din fericire demolările nu au continuat, dar construcția s-a mai degradat cu trecerea timpului. 
În Evul Mediu degradările s-au accentuat, mai ales ca urmare a ieșirii Tibrului din matcă. Dar teatrul a fost refolosit apoi ca fortăreață .
În Renaștere , pe ruinele teatrului a fost construit un palat  pentru familia Savelli, intrat apoi în posesia familiei Orsini. 
Aceste refolosiri au făcut ca teatrul să mai fie în picioare și în zilele noastre, chiar cu adaosurile construite în timp. 
Scena avea dimensiunile de cca 85m lungime și avea în față un spațiu pentru orhestră de 37mlungime. Decorurile erau schimbate cu ajutorul unor mașinării (conform scrierii lui Vitruvius) , cele nefolosite fiind depozitate într-un spațiu sub scenă. Spatele scenei era decorat cu o structură cu coloane și ornamente din marmură, cu aceeași înălțime ca și gradenele . 
Gradenele, dispuse semicircular, aveau în partea inferioară 11 rânduri de bănci iar în partea superioară 7 rânduri . Existau loji (bisellium) amenajate pentru persoanele importante. Încă cinci rânduri de bănci erau la nivelul al treilea, în dreptul ordinului corintic.

Tetarul roman din Aspendos

Construit în timpul lui Marc Aureliu (161-180) în Asia Mică (aproape de actuala localitate Adalia)  , de către arhitectul grec Zenon 

Teatru cu diametrul de 96m, cu capacitatea de 7300-7600 de spectatori (se putea ajunge până la 8500) 
Teatrul e acum în stare bună pentru că a fost folosit de turcii selgiucizi drept caravanserai , iar în secolul XIII clădirea din spatele scenei a fost transformată în palat .
În epoca modernă teatrul a fost adus la starea sa originară și au loc acolo spectacole de operă și balet (fiind acustica foarte bună) . E poate cel mai bine păstrat teatru roman din lume. 

Arena di Verona

Un amfiteatru roman construit în anul 30 la Verona, putea primi circa 30 000 de spectatori.

Avea trei ziduri concentrice, dar în prezent zidul exterior a dispărut aproape în întregime.

Cavea (partea cu gradene) are o lungime de 138m și lățimea de 110m.

Clădirea a fost avariată de un cutremur în anul 1117, apoi a fost folosită drept carieră de piatră pentru alte clădiri.

În Renaștere s-au făcut primele restaurări, apoi în anii 1800 generalul francez 

Sextius Alexandre François, conte de Miollis a întreprins lucrări importante de restaurare. 

În prezent arena e folosită pentru spectacole (concerte, festivaluri, spectacole de operă) . Gradenele pot primi 22 000 de spectatori și acustica e remarcabilă. Acolo se desfășoară un festival de operă, dar și Wind Music Awards - un spectacol muzical cu cântăreți italieni. În aproape toate serile din martie pțnă în septembrie se desfășoară spectacole ce au ca temă lupte de gladiatori.

Teatrul din Orange

E teatrul roman cel mai bine păstrat din Europa.

Construit în secolul I, în timpul împăratului Octavianus Augustus, se găsește pe teritoriul Franței de astăzi. 
Impozanta construcție din spatele scenei, lungă de 103m și înaltă de 37m , cu grosimea de 1,80m a fost numită de regele Louis XIV : „cel mai frumos zid din întregul meu regat”.
Zidul are la partea superioară o serie de console pe care erau probabil statui. În centru e o nișă în care încă mai este statuia lui Augustus.
Zidul a fost agrementat cu coloane de marmură, din care au rămas câteva. 
Teatrul din Temessos

În munții Taurus, în Asia Mică (unde este acum Turcia) . Teatrul a fost construit inițial de greci, în epoca helenistică (în sec. II î.Hr) și a fost mărit în epoca romană. Putea primi 4-5000 de spectatori . Amplasarea pe munte e neobișnuită. Multe alte teatre erau construite la baza muntelui. Amplasamentul pe culmea muntelui a contribuit ca el să nu sufere demolări ăe parcursul istoriei, având de înfruntat doar degradările pricinuite d eintemperii și îngheț-dezgheț pe parcusul miilor de ani. 

În aceeași zonă era și vechiul oraș grec Cyzicus, situat pe coasta sudică a Mării Marmara , unde este acum Balikhistar, Tur. 
Orașul , fondat de Pelasgii din Tessalia , era legat (prin tradiție) de călătoria argonauților. Fost apoi  colonie a Milet ului, în 756 î.Hr, a făcut parte din Liga Delică (confederație a orașelor grecești) , legat de Pergamum și mi târziu aliat al Romei. 
Acolo a fost construit de romani templul lui Hadrian, considerat uneori ca fiind una dintre cele șapte minuni ale lumii.
Templul , ce avea dimensiuni enorme (120m x 50m în plan) , cu coloane înalte de 21m și cu grosimea de 2m, este acum în ruine. Se mai pot vedea câteva capiteluri corintice, trântite  la pământ.

Aici putem vedea un frumos basorelief datat din secolul II î. Hr, în care Asklepios (Esculap) pregătește un tratament cu venin de viperă. (Șarpele încolăcit pe o cupă este și acum simbolul medicinei). 

Teatrul grecesc din Epidaur

Teatrele romane continuă de fapt tradiția instituită de civilizația greacă. 

Un exemplu e teatrul antic din Epidaur (la circa 60 km de Corint), cel mai bine păstrat din Grecia.

Construit în jurul anului 330 î.Hr de sculptorul și arhitectul Policlet del Tânăr , a fost descoperit de arheologi sub un strat de pământ de 6m. 
Orchestra, un spațiu circular folosit pentru dans și cor, are de jur împrejur o fâșie îngustă de marmură.
În spatele orchestrei se află scena și parasceniumul, (care acum nu s-a păstrat) unde în trecut se plasau decoruri mobile montate pe prisme triunghiulare de lemn.

Spectatorii stăteau pe bănci dispuse semicircular pe gradene în pantă, pentru vizibilitate optimă asupra scenei . Amplasarea studiată , precum și finisarea cu materiale ce reflectă sunetul și direcția vântului realizau o acustică impecabilă :
„Cel mai mic sunet-o răsuflare adâncă sau ruperea unei foi- se poate auzi foarte bine până în ultimul rând”-afirmă profesorul de arheologie S.E. Iakovidis.

Teatrul din Epidaur avea inițial 6000 de locuri, dar a fost extins în secolul II î.Hr prin adăugarea la partea superioară a încă 21 de rânduri de locuri, ajungându-se astfel la capacitatea de 13000 de locuri.
Scaunele din primele rânduri, rezervate demnitarilor, erau sculptate din piatră roșiatică și aveau spătar. 

Festivitățile ancestrale legate de mitologie  sau de recolte au evoluat sub forma unor reprezentații teatrale ale pieselor scrise de celebrii autori dramatici din secolul V î. Hr, , dintre care îi știm pe Eschil, Sofocle și Euripide. Acțiunea pieselor era subliniată de cor (format din 10-15 persoane) .

Actorii- hypokritai- erau maximum 3 simultan în scenă, pentru ca spectatorii să se concentreze asupra lor.
Piesele de teatru respectau regula unității de loc, timp și acțiune (enunțată de Aristotel) : acțiunea se desfășura într-un singur loc, în intervalul maxim de  24 de ore și se concentra asupra unei singure intrigi principale

Această concepție permitea ca spectatorii să fie concentrați la maximum asupra problemei ridicate de acțiunea piesei de teatru și să atingă o stare de încântare estetică numită catharsis .
Acțiunea piesei de teatru se concentra de obicei asupra unei probleme considerate aproape insolubile, pentru că existau argumente puternice pentru fiecare dintre variantele posibile, astfel încât personajul principal se afla într-o dilemă tragică.

Funcția tragediei- definită de Aristotel- era aceea de a da naștere în psihicul spectatorilor a unei eliberări de sentimente puternice, de milă sau de teamă în legătură cu personajele tragediei , identificându-se cu ele în timpul spectacolului, Trăirea intensă a sentimentelor provocate de tragedia reprezentată pe scenă era în măsură să elibereze sentimentele refulate ale spectatorilor și să-i elibereze pe aceștia de povara lor. Descărcarea emoțională completă a spectatorilor era în măsură să-i   vindece de stres și de eventualele traume psihice, oferindu-le  un sentiment de satisfacție  și de ușurare. 

Această eliberare realizată prim mijloacele artei dramatice a fost numită de Aristotel katharsis.
Puternica trăire emoțională produsă de identificarea cu eroii tragediei reprezentate pe scenă era urmată de descărcare de propriile poveri acumulate din stres și conflicte din viața proprie. 

În epoca modernă, teatrul din Epidaur devine în fiecare vară gazda unui festival teatral. O serie de trupe de teatru grecești și străine pun în scenă piese scrise cu circa 2500 de ani în urmă. 

Katharsis în filozofie

E un termen grec de origine medicală și religioasă ce înseamnă  « curățire » sau « purificare ». Aristotel a dat un sens filozofic acestui cuvânt , folosindu-l în Poetica sa pentru a desemna în primul rând efectul reprezentării tragediei asupra pasiunilor spectatorilor.
Punerea în scenă a destinului fatal al unui erou tragic profoacă frică  (phobos) și milă (eleos), sentimente neplăcute  în realitate, dar care plac în teatru. Aristotel a descoperit astfel că imaginația  (phantasia) are puterea de a inversa afectele și de a ușura sufletul. Generând emoții intense, spectacolul tragic îl sensibilizează și îl liniștește pe cetățean. Catharsisul are astfel o valență politică  și teatrul o valoare educativă.
În psihanaliză, termenul desemnează efectul readucerii în conștiență a unui eveniment refulat, deci : dispariția tulburărilor pe care le provoca evenimentul traumatic. Prin catharsis, subiectul se eliberează prin refulare.

Regulile teatrului antic au fost păstrate apoi în teatrul din perioada Renașterii și mai târziu

De asemenea spectatorii nu trebuiau să fie expuși la scene șocante (violență, ucideri), sau scene indecente,  despre care erau informați doar prin povestirea de către personaje.