Prețuirea culturii în antichitate

Omagiul lui Alexandru cel Mare pentru Homer

Pliniu cel Bătrân a apreciat că poate poetul grec Homer ar putea fi considerat geniul cel mai fericit ce a existat, fie considerînd succesul poemului său, fie considerația de care s-a bucurat el însuși.

Sculptură de Lisip	Reprezentări ale lui Alexandru cel Mare.

„Alexandru cel Mare (căci judecătorii iluștri sunt cei care vor decide cel mai bine în afară de orice în viață o atât de înaltă prezență) , Alexandru cel Mare luase, dintre rămășițele pământești ale lui Darius, regele Perșilor o casetă de parfumuri, ornată cu aur, cu multe pietre și perle; iar curtenii îi explicau la ce ar putea fi folosită; el, soldat plin de praful luptelor și care n-avea ce face cu parfumurile, a răspuns: „Să se consacre această casetă păstrării cărților lui Homer” El voia ca cea mai bogată lucrare de artă să servească păstrării lucrării celei mai prețioase a spiritului omenesc. La fel, la cucerirea Tebei, el a ordonat să fie cruțate familia și casa lui Pindar. El a reconstruit orașul natal al filozofului Aristotel, și el a adăugat la întreaga strălucire a isprăvilor sale o astfel de dovadă de bunătate”. 

Oracolul din Delphi a intervenit

Plinius cel Bătrân povestește că zeul Apollo  a dezvăluit prin oracolul din Delphis cine au fost ucigașii  poetului Archiloque- mare poet antic ce murise în timpul luptelor între locuitorii a două insule grecești.
(Urmând probabil pedepsirea acestora) 

(la aceste oracole celebre funcționau adevărate centre ce cercetare științifică ale timpului, acolo existau scrieri importante documente din care preoții templului se puteau documenta pentru a da răspunsuri competente la întrebările dificile care le erau puse de către cetățenii greci sau romani. Răspunsurile nu se dădeau mereu pe loc, fiind necesar uneori un timp de reflexie. În acelaș timp, ei erau la curent cu evenimentele și le puteau da recomandări politicienilor .)

Se spune de asemenea că zeul Bacchus a ordonat să se facă funeralii lui Sophocles. Celebrul autor de tragedii murise în timp ce spartanii asediau Atena .Zeul i-ar fi apărut în vis regelui spartan Lisandros cu cerința de a se permite înmormântarea lui Sophocles. (Probabil cerința fusese de asemenea exprimată inițial prin preoții templului lui Bacchus ). Lysandros a cerut să i se spună numele cetățenilor morți la Atena și a „recunoscut fără dificultate” pe cel desemnat de zeu (probabil în mod sibilinic) , dând apoi permisiunea de a se organiza funeraliile marelui dramaturg.  

Tiranul Denys (altfel individ crud și orgolios) a trimis un vas ornat cu panglici în întâmpinarea lui Platon, „părintele înțelepciunii” și l-a întâmpinat personal la debarcader , cu un car tras de patru cai albi. 

Pompei, după ce terminase războiul lui Mithridate, fiind aproape să intre la Posidonius, filozoful celebru, le-a interzis lictorilor să bată la poartĂ, cum era obiceiul, ci și-a înclinat fasciile în fața porții 

științei, el care supusese Orientul și Occidentul. 

Pliniu cel Bătrân citează mai multe performanțe științifice care au fost elogiate în antichitate.
Critobules a reușit să extragă o săgeată din ochiul regelui Filip „fără să-i lase nici o diformitate”
Chersiphron din Gnossos, care a construit tempplul Dianei din Efes, Ctesibius, care descoperise pompa și instrumentele hidraulice, Dinochares care a proiectat planul noului oraș Alexandria. Cu acest prilej, Pliniu a amintit că Alexandru cel Mare interzisese ca altcineva decât Apelles să-i facă portretul Pyrgoteles să-l graveze și Lyssip să-l toarne în bronz.

Sunt amintite prețurile mari cu care se cumpărau picturile reușite în acel timp.
Regele Attalas a plătit 100 de talanți pentru un tablou al pictorului teban Aristide.
Iulius Caesar a plătit 80 de talanți pentru două picturi ce reprezentau pe Medeea și pe Ajax din Timomachus, pentru a le dedica templului lui Venus Genitrix.
Regele Demetrius, supranumit Poliurcetes nu a incendiat cetatea Rhodos ca să nu ardă tabloul de Protogenes pus lângă ziduri.
Praxiteles, celebru pentru marmurele sale, a devenit renumit pentru Venus din Cnid, de care un tânăr s-a îndrăgostit și pentru care regele Nicomedes s-a oferit să plătească marile datorii acumulate de Cnidieni.  

Îngrijirea dinților la romani

 Cum se spălau pe dinți romanii

Pentru că am citit în diferite postări afirmații destul de respingătoare pe această temă, am căutat să aflu și eu cum făceau ei de fapt.

Poetul Apuleos  (Celebru pentru Măgarul său de Aur) se căsătorise, la întoarcerea din Cartagina, cu o văduvă bogată , mult mai în vârstă ca el. Fiul acelei femei l-a acuzat de magie  și că, de pildă, exagera cu grija pe care o avea pentru dinții lui. În apărarea sa, la proces, Apuleios a făcut elogiul gurii, „vestibulul sufletului, ușa discursurilor și porticul gândirii. Nimic- a adăugat el- nu  emai puțin vonvenabil pentru un om liber și liberal decît necurățirea gurii, parte nobilă a omului, care prin locul pe care îl ocupă e mereu expusă priviriiși îndeplinește cele mai multe funcțiuni. El a terminat cu acest argument: „și crocodilul își deschide gura în mod inofensiv pentru a fi curățată de o pasăre de Nil care, fără a fi în nici un pericol, își introduce ciocul în interstițiile dintre dinții lui pentru a-l debarasa de corpurile străine.”
Această pledoarie a lui Apuleios a fost suficientă pentru a atesta grija pe care cei din vechime o aveau pentru a asigura curățirea gurii.

Dacă cochetăria e veche de când lumea, femeia era mândră în mod deosebit de albeața de crin a dinților ei și de gingiile ei roze.
Doamnele romane aveau mare grijă de gurile lor. 
Pliniu cel tânăr povestea de un anume Domitius Rufus , ce avea toate membrele paralizate: „El nu putea nici măcar să se miște în pat fără ajutorul cuiva, și e groaznic de spus, era obligat să fie spălat și să i se frece dinții de altcineva...”
Mulți nu își spălau dinții decît cu apă curată. Alții totuși foloseau o pastă ciudată: Diodor din Sicilia a făcut aluzie la acest obicei spaniol: „Ei își spală dinții cu urina lor”. 
Până la urmă, acest lichid conține săruri amoniacale și ar explica această acțiune detartrantă. 
Totuși folosirea urinei pentru spălat pe dinți e asociată mai ales cu o satiră de Catullus în pamfletul    Egnatius.

Egnatius, pentru că are dinți albi și strălucitori, zâmbește întotdeauna: Dacă cineva vine la banca acuzatului , când vorbitorul stârnește plâns, el zâmbește; Dacă este jale la rugul funerar al unui fiu ascultător, când mama îndurerată își plânge singurul fiu, el zâmbește. Oriunde s-ar afla, orice ar face, el zâmbește: are această boală, nici elegantă, cred, nici rafinată. De aceea trebuie să te avertizez, bunul meu Egnatius. Dacă ai fi un om de la oraș sau un sabin sau un tiburnean sau un umbrian zgârcit sau un etrusc gras sau un lanuvian brunet și cu dinți sau un transpadan, ca să te adresezi și pe ai mei, sau pe oricine ți-ar plăcea și care își spală dinții cu apă curată, tot nu aș vrea să zâmbești în toate ocaziile: căci nimic nu este mai prostesc decât un zâmbet prostesc. Acum ești celtiberian: în țara Celtiberiei, fiecare om obișnuiește să-și frece dimineața dinții și gingiile roșii cu orice a urinat, astfel încât, cu cât dinții tăi sunt mai lustruiți, cu atât se pretinde că ai băut mai multă urină.

Egnātius, quod candidōs habet dentēs, renīdet ūsque quāque. Sī ad reī ventum est subsellium, cum ōrātor excitat flētum, renīdet ille; sī ad piī rogum fīlī lūgētur, orba cum flet ūnicum māter, renīdet ille. Quidquid est, ubīcumque est, quodcumque agit, renīdet: hunc habet morbum, neque ēlegantem, ut arbitror, ​​neque urbānum. Quārē monendum est tē mihī, os Egnātī. Sī urbānus essēs aut Sabīnus aut Tīburs aut pinguis Umber aut obēsus Ētruscus aut Lānuvīnus āter atque dentātus aut Trānspadānus, ut meōs quoque attingam, aut quīlubet tamen, quī dentērideres, quī dentērīs quāque tē nōllem: nam rīsū ineptō rēs ineptior nūlla est. Nunc Celtibēr es: Celtibēria in terrā, quod quisque mīnxit, hōc sibī solet māne dentem atque russam dēfricāre dēfricāre dēfricāre gingīrīsīva gingīorīs est, hōc tē amplius bibisse praedicet lōtī.

Se observă că presupusul obicei al celor din Celtiberia de a-și albi dinții cu urina proprie era luat în râs și motiv de discreditare a lui Egnatius, prin urmare e destul de clar că romanii nu aveau acest obicei.
 Dar totuși, ce foloseau romanii pentru îngrijirea dinților?

Curățirea dinților

Argila de fulon servea la fabricarea de Sonabu, un amestec de argilă și cenușă de salcâm (bogată în carbonat de potasiu) ce a fost folosit pentru curățirea dinților în antichitate, de către egipteni, greci și apoi de romani. 

Preoții egipteni se spălau pe dinți de mai multe ori pe zi, folosind o apă de clătire a gurii aseptizată cu o sare numită BED.
Existau mai multe rețete de paste de dinți folosite acum 4000 de ani. Se foloseau fructe de palmier, pământ de plumb verde și miere.
Se foloseau și masticatoare (masticare vine din latină) , ce stăteau la baza igienei dentare. Erau paste care se mestecau și apoi se scuipau și care conțineau diferite ingrediente ca: praf de piatră, pulpă de curmale, diferite plante între care „Pan”- un masticator pe bază de cardamom și diferite plante aromatice. Acest masticator (din baza latină gumma, Kommi în grecește) , substanță mucilaginoasă provenită din arbori , cum ar fi guma arabică din salcâm sau eucaliptolul din eucalyptus ) era precursorul gumei de mestecat actuale. 
Herodot sau autori arabi povesteau că în fiecare lună egiptenii mestecau un șoarece întreg sau inima unui șarpe pentru a se proteja de probleme dentare.

În Assiria se considera că bolile de dinți erau de origine demonică , aceia putând fi combătuți cu substanțe dezgustătoare , așa că se foloseau plante fermentate, urină sau grăsime de viperă.

Hippocrates (sec.V-IV î.Hr) cita folosirea prafului de cretă (carbonat de calciu) pentru îndepărtarea tartrului . El prescria o pastă de dinți numită „medicament indian”. De asemenea, a scris despre o pastă de dinți pe bază de piper sau fiertură de linte.
Ca praf de dinți, el a dat o rețetă cam așa: un cap de iepure și trei șobolani arși cu praf de marmură. 
Discipolul lui, Diocles de Carystes (sec. III î.Hr) recomanda clătirea și gargara cu vin călduț.

La romani, profesia de medic a devenit o artă sub influiența Greciei.
Cei cu mijloace limitate se mulțumeau să mestece parfumuri ca jusquiama (o plantă cu fruct ce semăna cu un dinte).
Celsius, în secolul I î.Hr , pe timpul lui Tiberiu sfătuia să se frece dinții cu o scobitoare și să se completeze cu un amestec format din petale de trandafir tocate cu un sfert de nucă de gală   (gogoașă de ristic) , bogată în tanin și tot atâta mir (murra în latină, myrrha,  μύρρα în grecește, o rășină aromatică de commiphorae myrrhae).
Commiphora myrra , arborele de mir sau balsamier e un arbore din care se scurge mir sub forma unor picături galbene, ce conțin gumă, polisaharide, rășină și uleiuri esențiale: eugenol, herabolena și altele. Smirnă. 
Scribonius Largus, medic al armatei romane în secolul I î.Hr   recomanda numeroase pudre sau ape pentru păstrarea respirației plăcute , cu componente ca: coarne de cerb calcinate, cenușă de cap de șoarece și de iepure, piatră ponce și smirnă (mastic de Chios) .

Se observă preocuparea ca, pe lângă curățirea gurii să se asigure și un parfum agreabil .
De aceea nu trebuie să ne închipuim că romanii se spălau pe dinți cu urină.
De unde provine, totuși această credință eronată?
Din greșita înțelegere a pamfletului Egnatus scris de poetul roman Catullus (87-54 î. Hr).

De pildă Sfântul Clement din Alexandria recomanda să se mestece mastic.
E vorba de o gumă ce crește în principal pe insula Scio și care e produsă d eun arbore numit lentisque.
Se mestecau și frunze de dafin(laur) sau bastonașe de scorțișoară , se clătea gura cu apă curată. 

În Levant, se făcea pe timpuri un comerț considerabil; se expediau mii de livre la Constantinopol. De acolo, masticul ajungea la Roma , unde se folosea.
El dădea gurii un parfum agreabil . Cu acest copac, lentisque sau mai degrabă cu vârful ascuțit al frunzei sale se fabricau scobitori. 

Analizarea danturilor victimelor erupției vulcanice a Vesuviului, în anul 79 , cu ajutorul unei tomodensitograme, a arătat o stare foarte bună a dinților romanilor din acea perioadă. 
De mare ajutor era alimentația din care dulciurile lipseau aproape complet. 
De asemenea, analizele făcute unor corpuri datând din antichitatea tardivă până la începutul Evului Mediu au arătat că femeile din perioadele acelea își alăptau copiii mult mai mult ca astăzi. 
Maren Velte a explicat în teza sa de doctorat că „înțărcarea de lapte matern era între al doile și al treilea an de viață pentru populația autohtonă din Bavaria, dar în cazul femeilor de origine străină s-a constatat că ele alăptau mai mult timp. 

Dentiștii antici (sau artizanii specializați din acel timp) puteau extrage dinții compromiși, puteau plomba cariile cu aur sau să facă proteze (punți) din aur și os pentru a înlocui dinții lipsă. 
Romanii au preluat aceste metode de la etrusci, care erau deja foarte avansați în materie d ep roteze dentare din aur, încă din secolul IX î.Hr. 

Proteză dentară etruscă 

Restaurarea arcului de triumf tetrapilon

 Arc de triumf restaurat 

Arcul de triumf al lui Septimius Severus din Leptis Magna, actualmente în Libia
Arcul de triumf a fost construit (în mare grabă) în onoarea împăratului ce urma să vină în vizită în ținutul său natal.

Arcul de triumf a fost gândit să marcheze intersecția dintre principalele drumuri : Cardo (cu traseu nord-sud) și Demanus Maximus (ce era pe direcția est-vest)

Au reușit să facă monumentul între anii 203-206.
Ca să construiască rapid, au construit structura din piatră mai moale (gresie, calcar), peste care au fost aplicate plăci de marmură și ornamente sculptate tot din marmură.

Monumentul nu a avut rezistența obișnuită a monumentelor romane și când a fost găsit 1n 1928 rămăsese sub forma unei grămezi de pietre și o sumedenie de bucăți din placajul de marmură, risipite împrejur.

Giaconda Guiding a colectat toate fragmentele găsite, le-a numerotat și a studiat variantele posibile de asamblare. După găsirea variantei plauzibile, arcul de triumf a fost refăcut și el constituie acum un valoros monument de arhitectură.

Basorelief de pe Arc asamblat din bucăți

Portretul împăratului  găsit în localitate

Fără să vreau, fac o paralelă cu atitudinea de la noi față de ruine istorice, despre care ni s-a spus că nu se poate să rămână deasupra solului (!) decât dacă sunt cetăți!
După această regulă, peste acest arc de triumf ar fi trebuit să treacă o autostradă, ceva. Și peste celelalte relicve ale orașului antic , nici una dintre ele nefiind...cetate!

Cel mai vechi test de sarcină

 Test de sarcină vechi de peste 3300 de ani

În Papirusul Brugsch, copiat de un scrib egiptean în anul 1300 î.Hr după un alt papirus, mai vechi, cu indicații medicale, s-a găsit și relatarea unui test de sarcină folosit în acel timp. 

(Acest papirus a fost descoperit în Saqqara, în Egipt și se găsește la Berlin Museum după ce  a fost cumpărat de Frederich Wilhelm IV al Prusiei în 1827)
În papirusul respectiv se găsesc numeroase indicații medicale , unele au referiri asupra unor metode de contracepție și există de asemenea un test de sarcină. 

Scribul din antichitatea egipteană a notat așa:

„Ca să vezi dacă o femeie va naște, să urineze în fiecare zi în două pungi, una cu orz și una cu grâu, în care să fie puse și câteva curmale și nisip.
Dacă orzul și grâul vor încolți, femeia va naște.
Dacă orzul va încolți primul, se va naște un băiat.”

În 1963 savantul Paul Ghalioungui a testat eficacitatea acestei preziceri străvechi.

El a folosit 48 de probe de urină de la 40 de femei însărcinate , 6 femei neînsărcinate și 2 bărbați.
A folosit metoda descrisă în papirus.
În 70% dintre cazuri, urina femeilor însărcinate a făcut să germineze grâul și orzul, în timp ce urina femeilor neînsărcinate sau a bărbaților n-a avut acest efect.
În privința prevederii sexului copilului, testul nu a dat rezultate la fel de bune.

Dar ca test de sarcină...funcționează!

Monument antic integrat în clădire modernă

 Templul lui Hadrian devenit parte din Camera de Comert Romana

În anul 156 Antoninus Pius a construit un mare templu în onoarea împăratului zeificat Hadrian. unul dintre cele mai mari temple din Câmpul lui Marte de la Roma.
În decursul timpului, monumentul a suferit distrugeri grave.. Dar:

În anul 1695 arhitectul Carlo Fontana a găsit o cale de a salva ceea ce rămăsese din acel templu: a încorporat fațada, împreună cu 11 dintre coloanele originale într-o construcție nouă destinată Vamei terestre a Romei (Palazzo della Dogana di Terra)

În anul 1831 clădirea a devenit sediul Bursei de Valori din Roma. 

În anul 1873 clădirea a fost achiziționată de Camera de Comerț din Roma, devenind sediul acesteia. 

Și uite așa, prin grija generațiilor care s-au succedat, putem vedea și astăzi colonada anticului templu și o parte din cella originală. Precum și clădirea din timpul Renașterii!

Cartea de aur din Bulgaria

 Cartea de aur etruscă sau tracă

Un document de importanță deosebită a fost găsit în valea râului Struma (din Bulgaria de astăzi) , la începutul anilor 40 din secolul trecut.
Este vorba despre o carte cu file din aur de 24 de carate . Șase file de aur cu dimensiunile 5 x 4,5 cm, cu greutatea de 100 de grame sunt prinse împreună cu inele, formând un caiet . 
Pe fiecare foaie sunt inscripții cu scriere etruscă (ce nu a fost descifrată până în zilele noastre) și desene de calareți, soldați, o sirenă și un instrument muzical cu coarde.
Se crede că e vorba de un ritual legat de cultul lui Orfeu, personaj mitologic din Tracia. 
Cartea a fost descoperită într-un mormânt ornat cu fresce .
Orfismul a fost o religie tipică Traciei (tracii trăind în antichitate pe teritorii întinse din jurul Mării Negre. Cei de pe teritoriul actual al României erau numiți de romani daci).
Cartea a fost donată de un bătrân macedonean Muzeului de Istorie Naturală din Sofia.

E un document de importanță deosebită din mai multe puncte de vedere.
Este un document vechi de aproximativ 2500 de ani. 
Poate fi considerată cea mai veche carte cu pagini multiple ce a fost găsită până acum. (Alte documente străvechi erau scrise pe papirusuri păstrate sub formă de sul sau pe plăci separate)

Este singurul document scris cu caractere etrusce găsit în afara Italiei . Unii cercetători consideră că probabil el a ajuns pe teritoriul Traciei prin legăturile comerciale ce aveau loc între etrusci și traci.

Dar poate exista și varianta ca tracii să fi folosit la rândul lor alfabetul etrusc pentru a scrie texte în limba lor. (Dat fiind că textele nu au fost descifrate, nu se poate afirma cu certitudine în ce limbă sunt scrise). E posibil chiar ca etruscii să fi fost înrudiți cu tracii. Se crede că etruscii ar fi migrat din vestul Asiei Mici în peninsula italică . Or tracii locuiau în antichitate până în aceste zone ale Asiei Mici. Homer menționează în Iliada că un aliat al troienilor erau tracii.
Specialiștii afirmă că limba etruscă nu ar face parte din familia limbilor indo-europene.

Cartea este în stare foarte bună , în timp ce în Italia au fost descoperite doar unele pagini de aur cu scriere etruscă, dar nu atât de bine conservate. Au fost găsite în diferite regiuni circa 30 de pagini inscripționate asemănător, dar ele nu erau legat împreună ca o carte.

Nu putem să nu ne amintim și de tăblițele de aur , mult mai numeroase,(câteva sute)  găsite la Sinaia și topite de regele Carol I după ce dăduse dispoziție să se facă niște copii din plumb la atelierul fierarului din localitate. 
Aceste tăblițe au fost ulterior considerate ca fiind falsuri tocmai din pricina faptului că nu erau originalele găsite , ci doar copiile stângaci turnate în plumb. Dar analizarea elementelor tehnice, lingvistice și istorice au dovedit autenticitatea Tăblițelor de la Sinaia și faptul că ele erau o arhivă regală a istoriei geto-dacilor. Copiile au dispărut în mare parte, ultimele 34 de tăblițe copiate în plumb se găsesc acum la Muzeul de Arheologie Vasile Pârvan din București. 

Vedem că inscripțiile Cărții din Bulgaria au fost copiate de cineva pe o foaie de caiet, pentru a încerca probabil descifrarea lor. Dar întorcând scrierea în oglindă, parcă literele ne devin oarecum cunoscute, fiind asemănătoare cu scrierea latină veche. Se poate emite ipoteza că scrisul se citește de la dreapta spre stânga . Poate scrierea în relief era folosită ca șablon pentru copierea pe o foaie subțire de pergament sau pe o țesătură subțire. 

Am găsit și o încercare de descifrare a textului făcută de cel ce a copitat o parte din text pe foaia de caiet. 
S-ar părea  că nu ar avea nici o legătură cu mitul lui Orfeu, ci ar fi un   contract între Aulus Vaccinus (AV. VAHCHN. ) vânzând o cameră a mormântului său (ŠCVNA ΘIL) unui anume Tetius Mamercus (TE. MAME. ). Și că  plata (ŠIELANEI?) se va face chiar în "spălătorie" (RENEΘI PHULUMXVA). Și ar mai fi vorba despre alte două persoane: Atanus (ATANE) și Feicia (FEICIAL/FEIC). 

Misterul continuă.

Inscripție feniciană din Sardinia

Putem compara acele scrieri vechi cu această inscripție feniciană găsită la Nora, pe coasta sudică a Sardiniei. E considerată cea mai veche inscripție feniciană găsită în afara Levantului. E datată în perioada de la sfârșitul 9 -începutul secolului 8 înainte de Christos și e remarcabilă pentru că face referire la numele Sardinia în limba feniciană.

O inscripție etruscă mai lungă , Cippus Perusinus, , o placă de piatră cu 46 de linii cu scriere etruscă : 

De remarcat că scrierea era de la dreapta la stânga.

Împăratul Claudius (ce a domnit între anii 41-54 ) studiase cultura etruscă, învățase acea limbă și o vorbea fluent, ba chiar a scris o lucrare în 24 de volume legată de cultura etruscă. Din păcate, lucrarea s-a pierdut!
La Muzeul Arheologic de Este din Padova este expusă o tabletă de bronz cu litere din alfabetul etrusc- ce au fost gravate acolo probabil cu scop didactic. Tableta datează din perioada secolelor V-VI î. Hr. și fusese oferită sanctuarului Reithia din regiunea Veneto. Pot fi comparate literele. 

Mumia din Zagreb
Liber linteus Zagrebiensis /Liber Agramensis
Cel mai lung text cunoscut în limba etruscă a ajuns până în zilele noastre într-un mod cu totul neobișnuit.
În 1848 colecționarul croat Mihajlo Baric a cumpărat din Egipt un sarcofag ce conținea mumia unei femei. Mumia a ajuns după mai multe peripeții la Muzeul Arheologic din Zagreb, împreună cu feșele de in cu care fusese înfășurată mumia și care fuseseră desfăcute de  Mihajlo Barić .
Femia , decedată la 30-40 de ani , avea înălțimea 1,64m și purta un colier și o podoabă din flori pe cap . Lângă ea erau și resturile unui craniu de pisică. 
Cercetătorii  au constatat cu surprindere că fâșiile respective erau acoperite cu texte scrise în limba...etruscă! Un expert lingvist a constatat în 1892 că textul, datat în secolul III î.Hr , ar fi un calendar religios scris în limba etruscă . Textul conține cam 1300 de cuvinte ce se mai pot distinge, peste 100 alte cuvinte ce s-ar putea deduce din context . S-a dedus că e un text ritual , dat fiind că multe cuvinte și formule se repetă . Ar fi vorba despre ritualuri legate de apă și pădure, poate cu conotații funerare.  . Textul a fost scris cu roșu și cu negru pe circa 12 coloane verticale , pe 230 de rânduri. Nu se știe de ce fâșiile din acea carte veche au fost folosite pentru mumificarea femeii din Egipt. Femeia era egipteană- după cum s-a aflat dintr-un papirus aflat în sarcofag, în care se scrie că era soția unui preot și supraveghetor al veștmintelor  de la templul din Theba.
Poate cartea a fost considerată misterioasă și magică de către egiptenii care nu înțelegeau acel scris? 
Poate croitorul „a pus mâna” pe una din cărțile vechi de rugăciuni scrise pe pânză de in aflate în marea bibliotecă din templu pentru a-i asigura soției lui  un înveliș sacru ?
Conform specialiștilor, e vorba de un rulou de in lung de 340 cm și lat de cca 45 cm , ce a fost tăiat în 7 fâșii pentru mumificarea femeii ce a trăit în perioada ptolemaică (323-30 î.Hr) . Studierea țesăturii de in a arătat că pânza a fost făcută în Etruria și a fost trimisă apoi, după inscripționare,  în Egipt, cam în sec. II î. Hr.. 

Istoricul roman Titus-Livius a explicat că etruscii și apoi romanii foloseau cărți scrise pe pânză de in de exemplu pentru registrele magistraților. Julius Caesar se știe că scria pe astfel de fâșii d epânză pliate ca un acordeon, în timpul campaniilor sale militare. 
Scrierea etruscă, scrisă de la dreapta la sânga, folosea alfabetul grec arhaic , ce poate fi descifrat, dar nu se cunoaște limba etruscă! Se pot recunoaște nume proprii, titluri, toponime și câteva cuvinte care au fost asimilate în limba latină. Așa ar fi: „element” (care în etruscă înseamna litere din alfabet), „histrion” (de la „histrio”=actor) sau „persoana” (din etruscul: „phersu”=mască)

Cercetătorul independent John C. Kristiansen afirmă că a descifrat scrierea etruscă folosind Sistemul Etruscan Decoder v 3.2.1. dezvoltat de el însuși . Textul ar reprezenta un calendar etrusc ritualic și civic, ce prevede ritualurile care trebuie să fie respectate în amintirea morților, la evenimentele importante din activitatea agricolă sau pentru purificare . 
Alfabetul fenician
Cercetătorii au reconstituit  alfabetul fenician, considerat a fi strămoșul celorlalte scrieri din bazinul mediteraneean. (Nu înseamnă însă că ei cunosc limba feniciană!)
De comparat!

Litera

Nume

Semnificație

Transcriere

Valoare

Correspondență în alfabete derivate

Hebraic

Sirian

Arab

Arabia saudită

Grec

Latin

Chirilic

Armean

ʾālef

bou

ʾ

[ʔ]

א

ܐ

ﺍ

Α α

A a

А а

Ա ա

Bēth

casă

b

[b]

ב

ܒ

ﺏ

Β β

B b

Б б, В в

Բ բ

Gīmel

cămilă

g

[g]

ג

ܓ

ﺝ

Γ γ

C c, G g

Г г, Ґ ґ

Գ գ

Dāleth

ușă

d

[d]

ד

ܕ

,ظ,ﺩ,ذض

Δ δ

D d

Д д

Դ դ

Hē

batant

h

[h]

ה

ܗ

ه

Ε ε

E e

Е е, Є є

Ե ե, Է է

Wāw

cui

w

[w]

ו

ܘ

ﻭ

(Ϝ ϝ), Υ υ

F f, U u, V v, W w, Y y

(Ѵ ѵ), У у

Վ վ, Ւ ւ

Zayin

armă

z

[z]

ז

ܙ

ﺯ

Ζ ζ

Z z

З з

Զ զ

Ḥēth

zid

ḥ

[ħ]

ח

ܚ

ﺡ,خ

Η η

H h

Հ հ

Ṭēth

drum

ṭ

[tʼ]

ט

ܛ

ﻁ

Θ θ

(Ѳ ѳ), Ф ф

Թ թ

Yōdh

mână

y

[j]

י

ܝ

ﻱ

Ι ι

I i, Ï ï, J j

И и, Й й

Յ յ, Ի ի

Kaf

palmă

k

[k]

כ

ܟ

ﻙ

Κ κ

K k

К к

Կ կ

Lāmedh

baston

l

[l]

ל

ܠ

ﻝ

Λ λ

L l

Л л

Լ լ

Mēm

apa

m

[m]

מ

ܡ

ﻡ

Μ μ

M m

М м

Մ մ

Nun

șarpe

n

[n]

נ

ܢ

ﻥ

Ν ν

N n

Н н

Ն ն

Sāmekh

Coloană, susținere

s

[s]

ס

ܣ

ﺱ

Ξ ξ, Σ σ/ς, Χ χ

X x

(Ѯ ѯ), Х х

Խ խ

ʿayin

ochi

ʿ

[ʕ]

ע

ܥ

ﻉ

Ο ο

O o

О о

Ո ո, Օ օ

Pē

gură

p

[p]

פ

ܦ

ﻑ

Π π

P p

П п

Պ պ, Փ փ

Ṣādē

cârlig

ṣ

[sʼ]

צ

ܨ

ﺹ

(Ϻ ϻ, Ϡ ϡ)

Ц ц, Ч ч

Չ չ, Ճ ճ, Ց ց, Ծ ծ, Ձ ձ, Ջ ջ

Qōp

ceafă

q

[q]

ק

ܩ

ﻕ

(Ϙ ϙ)

Q q

(Ҁ ҁ)

Ք ք

Rēš

cap

r

[r]

ר

ܪ

ﺭ,غ

Ρ ρ

R r

Р р

Ր ր, Ռ ռ

Šin

dinte

š

[ʃ]

ש

ܫ

س

Σ σ / ς

S s

С с, Ш ш

Ս ս, Շ շ

Tāw

Aici, acum

t

[t]

ת

ܬ

ﺕ,ث

Τ τ

T t

Т т

Տ տ

 

Tradiția inscripționării mesajelor importante pe plăcuțe de aur sau de argint s-a înâlnit și în imperiul persan.

Această plăcuță de aur cu inscripție cu caractere cuneiforme a fost găsită la fundația palatului lui Darius din Persepolis . Ea a fost inscripționată în trei limbi (Persana veche, elamită și akkadiană)  aproximativ în anul 510 î. Hr. și a fost pusă în casetă de piatră, împreună cu niște monede din acel timp. Pe plăcuță e menționată întinderea imperiului persan și se adresau rugăciuni zeului Ahuramazda. 

„Darius cel Mare, Rege al Regilor, Rege al Țărilor, Fiul lui Vishtaspe, de origine achemenidă,

Regele Darius spune: Aceasta este țara pe care o am. Din locul sciților, dincolo de Sogdania, până în Abisinia, din India până în Lidia, pe care Ahuramazda, cel mai mare dintre zei, mi-a dat-o. Fie ca Ahuramazda să mă protejeze pe mine și această casă regală a mea.”

Plăcuța menționează că imperiul persan se învecina cu „locul sciților” 

Inel cu inscripție nedescifrată

Un inel de aur datat între anii 1700-1500 î.Hr, inscripționat cu scrierea „linear A”. Nedescifrată. Scrisul a fost gravat în formă spiralată, Se află la muzeul Arheologic din Herakleion, Creta. 

STELA KAMINIA

Stela din Kaminia este unul dintre cele mai fascinante artefacte ale Mediteranei de Nord, nu doar pentru frumusețea sa estetică, ci și pentru misterul lingvistic pe care îl aduce cu ea. A fost găsită pe insula Lemnos (Limnos), lângă satul Kaminia, iar astăzi este păstrată la Muzeul Naţional Arheologic din Atena.

Ce este Stela din Kaminia?

Datată: circa secolul al VI-lea î.Hr.

Material: Piatră locală, gravată cu epigrafe pe două fețe.

Descoperire: 1885, lângă o necropolă lângă satul Kaminia.

Conținut: Inscripție funerară într-o limbă non-greacă, dar similară cu cea etruscă (așa-numita limbă Lemnia).

Ce face Stela atât de interesantă?

Inscripția sa este într-un alfabet asemănător cu greaca antică, dar limba în care este scrisă nu este greacă. Este un limbaj stins și izolat numit limbaj lemno sau lemnia, care arată o puternică afinitate structurală cu etruscii.

Acest lucru este uimitor pentru că:

Etruria (astăzi Toscana) și Lemno sunt foarte departe între ele.

Acest lucru sugerează că etruscii sau un popor înrudit ar putea avea origini orientale sau că a existat o legătură culturală sau migratorie între Italia și Marea Egeea de Nord.

Text și traducere (aproximativă)

Textul complet al stelei nu este încă tradus complet, cu siguranță. Unele cuvinte pot fi comparate cu cele din etruscă (de exemplu, nume, forme verbale), dar încă nu există o descifrare completă. Un exemplu de interpretare:

Text (simplificat): „Hulaies: a fost regele Lemnosului... Şi a fost îngropat aici... ”

Interpretare: Inscripția ar comemora o persoană de rang înalt (poate un prinț sau un rege), și folosește o formă de limbaj apropiată de etruscă.

Legături cu poporul etrusc

Lemnia este singura limbă extra-italiană cunoscută cu asemănări sistematice cu etruscii.

Acesta a redeschis dezbaterea despre originile poporului etrusc:

Origine estică? Așa cum a sugerat Herodot (care i-a adus din Lidia, în Anatolia).

Origine locală / nativă? Cum au susținut Dionigus din Alicarnas și mulți arheologi moderni.

Atingere culturală maritimă? Obligațiunile lingvistice ar fi putut fi rezultatul schimburilor dintre popoarele din Marea Egee și italiene în mileniul 1 î.Hr.

Unde este Stela din Kaminia astăzi?

Muzeul Arheologic Național al Atenei, sală dedicată artefactelor din Marea Egee de Nord.

Interesantă viziune asupra naționalității Troienilor. Ce limbă vorbeau troienii?

"Troienii din Troia Homerică erau etnici greci?

Consensul este că locuitorii originali nu erau greci. Există un nume al unui rege troian Alaksandu, care pare a fi Alexandros, printre înregistrările hitite (Homer menționează de asemenea că Paris a fost numit și Alexandros) dar aceasta nu este o dovadă suficientă . Roma a avut la un moment dat un rege grec. O populație mixtă nu este exclusă nici pentru un oraș comercial. Știm, de asemenea, că zona din jurul Troiei a fost mai târziu (din la al 13-lea secol î.Hr până în ultima vreme) locuită de greci, dar în epoca bronzului probabil nu a fost.

Tradiția literară romană vorbește despre plecarea lui Aeneas din Troia pentru a merge în Italia făcând o legătură cu Troia antică. La sud-vest de Salonic, a existat un oraș comercial numit Aenea, ceea ce înseamnă că este posibil să fi fost construit de comercianți cumva înrudiți cu Troia. Studiile moderne de ADN arată o legătură genetică între locuitorii din nordul Italiei centrale și cei din nord-vestul Anatoliei. Toscana este până la urmă Etruria/Etruscia. În insula Lemnos din nordul Mării Egee vizavi de Troia a fost găsită o stelă de piatră în satul Kaminia, scrisă cu litere grecesti, dar într-o limbă străină. Știm de la Tucidide că atenienii au colonizat insula Lemnos subjugând o populație non-greacă. Stela din Caminia a fost scrisă într-un dialect etrusc., Limba lemniană.

Poliochne, un oraș calcolit din 4000 î.Hr. până în epoca bronzului, alături de modernul Kaminia Poliochni . Arheologii arată unele niveluri paralele și afinitate culturală față de Ilion/Wilion/Wilusa/Troia. Etrusca nu este o limbă indoeuropeană, dar etruscii (și troienii) au fost cultural, artistic și în religie (Apollon/Apalliunas etc) foarte apropiați de greci, lucru care mai târziu i-a influențat și pe romani. Adunând aceste dovezi dispersate, cred că limba etruscă a lemnienilor din Poliochne, vizavi de Troia, era într-adevăr limba vorbită în Troia.

PS: Afirmația unor academicieni că troienii vorbeau luviană, o limbă anatolie indoeuropeană are sens geografic, dar nu a fost justificată în mod adecvat de dovezi solide. "

O altă limbă care îi intrigă pe lingviști este limba bască. În zona Navarra, a fost găsită în 2021 „mâna din Irulegi”, o mână de bronz inscripționată cu un alfabet paleoiberic . Mâna a fost găsită în regiunea locuită de Vasconi înainte de sosirea romanilor în zonă.

Ea dovedește existența unei scrieri pre-romane în teritoriul locuit de Vasconi . Mâna avea probabil o funcție rituală, ca un fel de urare de noroc. A fost datată cu aproximație din sec. I î.Hr. .

A atras atenția cuvântul sorineke (sorineku) , asemănător cu cuvântul zorineko din limba bască actuală , are semnificația: „ cu noroc”. În versiunea mai veche a limbii basce, urarea ar fi inclus și o referire la zeu.

Inscripția a fost transcrisă în alfabetul latin , în încercarea de a se descifra în continuare inscripția.

Scrierea tartesiană-Sud-Lusitaniană/Bastulo-Turdelan/ cinetiană

O scriere dezvoltată în sud-vestul peninsulei iberice , la sud de actuala Portugalia. Pe teritoriul actual al Portugaliei a existat provincia romană Lusitania, unde trăiau populațiile pre-romane :Conii și Cinetes. Acest sistem de scriere, nedescifrat, se pare că era silabar-pentru consoanele ocluzive și ca un alfabet pentru celelalte consoane și vocale.. Inscripțiile găsite datează după toate probabilitățile din secolul V î.Hr sau chiar din sec. VII î.Hr și au fost incizate pe 75 de stele funerare.

A fost ropusă această valoare a sunetelor pentru acea scriere., ce folosește alfabetul fenician, dar și pe cel grec.

Pliniu cel Bătrân a scris că „primul lucru asupra căruia s-au pus tacit de acord națiunile a fost folosirea literelor ioniene. Vechile litere grecești erau cam aceleași ca și literele latine de astăzi; se poate vedea asta pe o tablă veche de bronz, delfică; ea este azi pe muntele Palatin, consacrată de mai marii Romei Minervei, în biblioteca sa; ea poartă această inscripție: Nausicrate, fiul lui Tisamenos, atenian a făcut această ofrandă.”