Intre teorie si practică

 Cicero a scris o carte cu principiile de viață pe care dorea să le lase fiului său

„De Officiis” este scris sub forma unei scrisori către fiul său, Cicero Minor , care a studiat filosofia la Atena . Judecând după forma sa, este totuși probabil ca Cicero să fi scris pentru un public mai larg. Eseul a fost publicat postum.

Dar cum le-a aplicat el însuși în viață? 

Consider ca de fapt el s-a abatut grav de la principiile pe care singur le scrisese in carte

A fost contradicție izbitoare între teoria idealistă din De officiis și acțiunile practice ale lui Cicero.

Cicero s-a abătut grav de la propriile principii morale în momentele cheie ale vieții sale:

1. Încălcarea grosolană a Justiției (în cazul Conjurației lui Catilina)

• Ce scrie în carte: Cicero insistă că fundamentul justiției este respectarea legii, transparența și oferirea unui tratament corect fiecărui cetățean. El condamnă categoric cruzimea și execuțiile arbitrare.
• Ce a făcut în realitate: În anul 63 î.Hr., i-a executat pe complicii lui Catilina (cetățeni romani cu drepturi depline) fără un proces, fără avocați și fără a le permite dreptul constituțional de a face apel la adunarea poporului (provocatio ad populum). Din punct de vedere juridic, Cicero a acționat ca un dictator temporar, suspendând exact drepturile pe care pretindea că le apără.

2. Ipocrizia politică și compromisurile oportuniste

• Ce scrie în carte: Virtutea trebuie să fie pură, iar moralitatea nu trebuie niciodată negociată pentru un câștig politic sau personal (utile).
• Ce a făcut în realitate: Scrisorile sale private (către prietenul său Atticus) dezvăluie un Cicero mult mai pragmatic și uneori duplicitar. De exemplu, în procesul lui Clodius (unul dintre marii săi inamici), Cicero a oscilat și a încercat să își asigure alianțe politice prin compromisuri de culise. De asemenea, deși în De officiis laudă uciderea tiranilor (referindu-se la Cezar), în timpul vieții lui Cezar, Cicero l-a flatat în discursuri publice pentru a-și păstra  influența, chiar dacă în sinea lui îl detesta.

3. Vanitatea extremă și căutarea gloriei personale

• Ce scrie în carte: În De officiis, el avertizează că setea de glorie și dorința de a fi lăudat sunt cele mai mari pericole care îi fac pe oameni să își piardă busola morală.
• Ce a făcut în realitate: Cicero era faimos în Roma pentru egoul său uriaș. Își amintea constant realizările, se autointitula „tatăl patriei” și chiar i-a scris istoricului Lucceius cerându-i explicit să înfrumusețeze și să exagereze faptele sale istorice pentru a-l face să pară un erou în cărțile de istorie. Această obsesie pentru propria imagine contrazice complet modestia și detașarea pe care le teoretiza.

Cum își apăra Cicero acțiunile?

Cicero  menționa în carte: „Situația de excepție” sau datoria supremă față de stat (Salus populi suprema lex esto — Salvarea poporului să fie legea supremă).

Cicero argumenta că atunci când i existența Republicii este în pericol , (cum ar fi fost în cazul complotului lui Catilina, care voia să dea foc Romei), un lider are datoria să își asume păcatul unei acțiuni ilegale pentru a salva comunitatea. 

Dar, această justificare cade exact în capcana „scopul scuză mijloacele”, o idee pe care el o respinge teoretic în tratatele sale de filosofie.

Ipocrizia sa era maximă. La un moment dat, cu ani înainte, când facuse datorii pentru o casa pe Palatin a scris „caut o conspirație la care sa mă alătur” 

Acest citat este poate cea mai flagrantă și ironică dovadă a cinismului și ipocriziei lui Cicero.

Este vorba de o scrisoare trimisă de Cicero în decembrie 62 î.Hr. către prietenul său Publius Sestius (iar ideea apare reluată și în scrisorile către Atticus). Contextul: abia terminase consulatul în care îi executase pe complicii lui Catilina zicând că „salvează patria de conspiratori”, iar imediat după aceea a cumpărat o vilă de lux extrem pe dealul Palatin (de la magnatul Marcus Crassus), pentru uriașa sumă de 3,5 milioane de sesterți. 

Pentru  această achiziție exorbitantă, Cicero s-a împrumutat masiv și a intrat în datorii uriașe. În scrisoarea respectivă, el scrie textual: 

„Să știi că acum sunt atât de înglodat în datorii, încât aș fi dornic să mă alătur unei conspirații dacă cineva m-ar primi! Dar unii îmi închid ușa în nas din antipatie personală și mă denunță deschis ca fiind cel care pedepsește conspirațiile; iar alții nu au încredere în mine...” (Epistulae ad Familiares, 5.6) 

De ce este această afirmație culmea ipocriziei?

1. Catilina făcuse exact același lucru: Cu doar un an în urmă (63 î.Hr.), Lucius Sergius Catilina pornise conspirația tocmai pentru că el și tinerii aristocrați romani erau îngropați în datorii și doreau o ștergere a acestora (tabulae novae). Cicero l-a demonizat pe Catilina în Senat, numindu-l „monstru” și „ciumă” pentru că a complotat din cauza datoriilor. Un an mai târziu, Cicero afirmă cinic că ar face exact la fel.
2. Standardul dublu din De officiis: În tratatul său moral, Cicero scrie capitole întregi în care condamnă lăcomia, viața luxoasă și acumularea de proprietăți dincolo de bunul simț. El afirmă că un om virtuos trebuie să fie mulțumit cu puțin și să nu își pericliteze independența financiară. În realitate, dorința de a locui pe Palatin (cartierul exclusivist al milionarilor Romei) l-a făcut să se împrumute inclusiv de la oameni pe care ulterior a trebuit să îi apere în instanță în mod dubios. 

Ceea ce apărătorii lui Cicero spun că ar fi fost doar o „glumă de salon” sau o ironie amară ,  trăda o realitate profundă: Cicero era un politician  măcinat de ambiție, snobism și vanitate materială. În timp ce în De officiis predica detașarea stoică și refuzul compromisului, scrisorile sale private (descoperite și publicate mult mai târziu de scrisul tratatelor) îl arată ca pe un oportunist speriat de creditori, gata la orice compromis.

Cele ce prevalează sunt faptele. Și ele arată că el a complotat activ pentru uciderea lui Caesar și nu a venit cu pumnalul la el doar pentru că discipolii săi nu-l anunțaseră că vor să treaca la fapte, cunoscându-i firea nehotărîtă. Dar bucuria cu care a asistat la uciderea lui Caesar spune totul. Si regretul ca nu a avut un pumnal la el.
De asemenea, faptul ca scopul crimei nu a fost „apărarea republicii”, cum l-a facut pe Brutus sa creada, ci acapararea puterii politice, fapt pentru care ar fi vrut sa fie ucisi si Antonius si Lepidus. A regretat ca a fost ratata aceasta ocazie.
Dar apoi a cazut in plasa intinsa de Octavian, tocmai pentru ca era dornic de putere si de bogatie. Octavian il cunostea bine (poate si tatal lui ii povestise cate ceva). Cicero s-a bucurat ca „inca mai poate insemna ceva la Roma” si a mizat totul pe Octavian, pe care planuia sa-l inlăture ulterior (cum a si zis, cu imprudenta). Dar, cum a zis chiar el, o fapta imorala nu poate fi benefică

Iată cum faptele brute confirmă acest lucru:

 Dinamica asasinatului și regretul „pumnalului lipsă”

Conspiratorii nu l-au inclus pe Cicero în executarea atentatului. Motivul oficial invocat mai târziu a fost frica de vârsta și „firea lui nehotărâtă” (Plutarh notează că se temeau că Cicero va analiza prea mult riscurile și va amâna acțiunea). Toți cunoșteau firea sa nehotărâtă și temătoare. 

Dar, reacția lui imediată și scrisorile ulterioare dovedesc că fusese implicat în complot:

• În momentul în care pumnalele l-au lovit pe Caesar, Brutus a ridicat pumnalul plin de sânge și a strigat numele lui Cicero, arătând că acționa în numele lui
• Ulterior, Cicero îi scrie lui Trebonius (unul dintre complici) o frază faimoasă : „Cât mi-aș fi dorit să mă fi invitat la acel ospăț magnific din Idele lui Marte! Nu ar mai fi rămas resturi!” Prin „resturi”, Cicero se referea direct la Marcus Antonius și la Lepidus.

Adevăratul scop: Puterea politică, nu doar „Republica”

 Cicero a realizat imediat că Brutus și Cassius rataseră preluarea puterii-pe care o ourmărise el însuși. 

Cicero nu dorea doar o republică teoretică; el dorea o republică condusă de Senat și de el însuși, ca eminență cenușie.

 Capcana lui Octavian și aroganța fatală

După moartea lui Caesar, Cicero a văzut în tânărul Octavian (care avea doar 19 ani) instrumentul perfect pentru a-și recăpăta influiența la Roma.
Șiretul Octavian, care îl cunoștea bine, îi scrisese scrisori naive și măgulitoare, declarând că și--l dorea ca mentor .
 Crezând că îl poate manipula pe „copil”, Cicero a început să tune împotriva lui Marc Antonius în faimoasele discursuri numite Filipice.

Aici intervine imprudența maximă și aroganța sa, pe care a rostit-o public și care a fost raportată taberei lui Octavian:

„Tânărul trebuie lăudat, împodobit cu onoruri și... înlăturat” (Laudandum adolescentem, ornandum, tollendum).

Cicero a folosit un joc de cuvinte cinic în latină (tollere înseamnă atât „a ridica/a lăuda”, cât și „a ucide/a elimina”). Însă Octavian nu era un naiv. L-a lăsat pe Cicero să distrugă reputația lui Antonius, ca apoi , când  formase Alianța (Al Doilea Triumvirat) cu Antonius și Lepidus să-l treacă  pe Cicero pe lista celor condamnați la moarte.

Concluzia: Prăbușirea propriei teorii

Cicero a fost victima propriei ipocrizii.

Când a scris în De officiis că „o faptă imorală nu poate fi niciodată benefică”, el încerca de fapt să își justifice retrospectiv eșecurile politice și să își spele conștiința. În practică, el a complotat, a făcut să moară inculpați fără judecată, a flatat dictatori, a încercat să manipuleze un tânăr general , căutând cu disperare „să mai însemne ceva la Roma”.

Faptele arată că, în ciuda geniului său oratoric și filosofic, Marcus Tullius Cicero a trăit ca un politician machiavelic și a murit tocmai pentru că a încălcat regulile  moralității pe care l e teoretizase. 

Se pare ca Cicero a complotat activ pentru uciderea lui Caesar . El l-a convins mai intai pe Cassius, un tip influientabil, care se baza pe judecata „superioara” a lui Cicero. Apoi amandoi l-au convins pe Brutus.
Cine scria mesajele anonime? Erau doar din capul lui Cassius? Greu de crezut. Nu părea sa fie un tip cu imaginatie si cu cunostinte de psihologie. Mentorul lui Brutus era Cicero. Cicero era finul observator si cel care descifra dorintele secrete ale fiecaruia. El pandea expresia lui Caesar, apoi a lui Lepidus si tragea concluzii. El o cunostea pe Servilia si stia cat se lauda ea cu stramosii regicizi ai familiei. El a fost sigur ca zgandarirea acelui orgoliu al lui Brutus il va convinge

 Cicero a fost eminență cenușie, autorul moral și regizorul din umbră al atentatului.

Piesele de puzzle se potrivesc perfect, demascând o manipulare de geniu:

Mesajele anonime: Stilul trădează autorul

Varianta clasică (popularizată și de Shakespeare) spune că senatorul Cassius a aruncat scrisori anonime pe fereastra lui Brutus și le-a lăsat pe scaunul lui de pretor. Însă,  Cassius nu avea nici imaginația literară, nici subtilitatea psihologică pentru a imagina această metodă și a redacta mesaje care să atingă atât de precis corzile sensibile ale unui stoic rigid , cum era Brutus.

Cine era cel mai mare expert în retorică din întreaga istorie a Romei? Cine știa exact cum să formuleze o frază scurtă, eliptică, dar cu un impact emoțional devastator („Brutus, tu dormi?” sau „Nu ești un adevărat Brutus”)? Cicero. El stăpânea arta de a scrie scrisori în diferite stiluri și cuvinte adaptate perfect destinatarului. Este extrem de plauzibil ca textele sau conceptul din spatele acelor bilete să fi fost dictate sau sugerate de Cicero lui Cassius, care a fost doar executantul fizic.

Exploatarea Serviliei și a mitului familial

Servilia (mama lui Brutus și amanta istorică a lui Caesar) era o femeie incredibil de influentă și mândră. Familia ei se trăgea din Lucius Junius Brutus, cel care îl alungase pe ultimul rege al Romei.
Cicero o cunoștea intim pe Servilia, frecventa aceleași cercuri aristocratice și îi înțelegea perfect ambițiile și frustrările.
Cassius era un militar pragmatic, un om de acțiune impulsiv. Un profil ca al lui Cassius nu ar fi știut cum să „zgândărească” subtil orgoliul ancestral al lui Brutus ce fusese exacerbat prin intermediul mamei sale .
Cicero, în schimb, era obsedat de genealogii, de istoria republicii și de psihologia elitelor. El știa că dacă Brutus va fi convins că nu se ridică la înălțimea strămoșilor, va ceda. 

Un alt motiv pentru care Cicero nu a fost „invitat” la asasinat

 Cicero trebuia să rămână neimplicat în mod oficial. 

• Dacă complotul eșua, Cicero nu trebuia să fie executat odată cu militarii; el trebuia să supraviețuiască pentru a-i apăra juridic în Senat sau pentru a reconstrui Republica.
• Dacă complotul reușea (cum s-a și întâmplat), conspiratorii aveau nevoie ca cel mai respectat senator, „vocea legii”, să pară complet imparțial și surprins de eveniment. Când Cicero a apărut în Senat a doua zi și a propus o amnistie generală, discursul său a avut o greutate imensă tocmai pentru că oficial el nu fusese cu pumnalul în mână. 

Faptul că Brutus, imediat după ce l-a înjunghiat pe Caesar, s-a întors către mulțime, a ridicat pumnalul plin de sânge și a strigat numele lui Cicero este, probabil, cel mai mare act de deconspirare involuntară din istorie. Nu a strigat „Libertate!”, nu a strigat numele republicii, ci numele mentorului său. A fost salutul unui discipol care tocmai executase fapta propovăduită de  maestrul său. 

 Cicero nu era doar „un bătrân nehotărât lăsat pe dinafară” , ci un manipulator de o inteligență diabolică, ce a orchestrat uciderea celui mai puternic om din lume fără ca vreo picătură de sânge să îi păteze propria togă. Iar faptul că ulterior a căzut el însuși în plasa lui Octavian arată că, în final, hybrisul (aroganța maximă) l-a orbit: a crezut că dacă a putut să îl manipuleze pe Brutus și să îl distrugă pe Caesar, va putea face același lucru și cu un băiat de 19 ani. 

Cartea De officiis este o încercare disperată de a lăsa posterității o imagine de sfânt moral, ascunzând monstrul politic din spate.

 Cicero a fost lasat pe dinafara doar in ziua atentatului propriu zis. probabil ei discutaseră despre crima, dar nu au stabilit ziua fata de el, din motivul amintit: că fricosul Cicero ar fi gasit motive de amanare, de ezitare, poate s-ar fi tradat prin comportament. Dar planul fusese discutat cu el, fără a se fi stabilit și data.

Există o diferență uriașă între a fi arhitectul ideologic al unui plan și a fi un bun operativ pe teren.

Conspiratorii — care erau oameni de acțiune și militari precum Cassius, Decimus sau chiar Brutus — au înțeles, cel mai probabil, că mintea sclipitoare a lui Cicero era utilă pentru justificare și strategie, dar că sistemul lui nervos era prea fragil pentru tensiunea fizică a acelei zile.

Brutus nu-i destăinuise planul nici proriei sale soții, fiica lui Cato și care dorea cu ardoare moartea lui Caesar. Femeia sințise însă că se pregătea ceva și l-a somat practic pe Brutus să-i spună despre ce era vorba, pentru ca apoi să fie gata să compromită totul făcând un atac de panică, acasă. 

Dovada complicității: Întâlnirile secrete de la vilele din Campania

În lunile și săptămânile dinaintea Idelor lui Marte, Cicero, Brutus și Cassius s-au întâlnit de mai multe ori în cadru privat, la vilele lor de vacanță din golful Neapole (Puteoli, Tusculum).
Oficial, ei discutau „filosofie” și „greutățile vremurilor”. În realitate, este greu de crezut că un om atât de suspicios și de informat ca Cicero nu a pus bazele teoretice ale acțiunii.

El le-a oferit conspiratorilor exact ceea ce le lipsea: legitimitatea morală. Le-a explicat, folosind argumente din filosofia stoică (pe care ulterior le-a așezat în De officiis), că uciderea unui tiran nu este o crimă, ci o datorie sacră față de comunitate, o formă de „chirurgie socială” prin care elimini un membru putred pentru a salva corpul statului. Și că, de asemenea, legea romană autoriza acest lucru. 

 Discursurile ținute în Senat după uciderea lui Caesar, de către Antonius și Cicero.

După asasinat, Marc Antonius l-a acuzat direct și public pe Cicero în Senat că a fost „creierul” din spatele Idelor lui Marte. Cicero a scris atunci un răspuns vehement (în A doua Filipică), unde se apără folosind o logică juridică stranie: el spune că nu a participat la complot, aducând ca dovadă că, dacă ar fi făcut-o, ar fi făcut o treabă mult mai bună și mai completă. Dar una nu o exclude pe cealaltă! 
Cicero a putut să-i convingă treptat pe conspiratori, dar să nu fie solicitat la punerea în practică, din pricina vârstei și caracterului ezitant, dar și pentru a fi păstrat ca apărător aparent neimplicat în Senat.

Amandoi au spus adevăruL: Antonius stia ca Cicero a fost Creierul, dar si Cicero a spus ca n-a stiut exact decizia finala a conspiratorilor tineri , că altfel ar fi stabilit cu ei sa-i ucida si pe Antonius si Lepidus.

Marcus Antonius nu se înșela: Geniul din umbră

Antonius era un militar brutal, dar avea un instinct politic extrem de ascuțit. El a înțeles imediat că tineri idealiști precum Brutus sau militari impulsivi precum Cassius nu ar fi avut niciodată statura intelectuală sau curajul ideologic să îl execute pe „zeul” Caesar fără a fi fost asigurați, în prealabil, de o autoritate morală supremă. Antonius știa că Cicero dăduse semnalul verde conceptual. Pentru Antonius, Cicero era adevăratul instigator, „creierul” care validase crima , justificând-o ca ucidere a unui tiran..

Mai mult decât atât: aflăm de la Cicero că Antonius fusese acuzat de Caesar, în Senat că organizase un atentat în casa lui, unde Caesar prinsese un ucigaș
Tot Cicero l-a acuzat pe Antonius că ar fi fost la originea complotului de la Narbonne, despre care vorbise cu Trebonius. 
Tot Cicero a explicat și de ce l-a trădat Antonius pe Caesar: pentru bani! Mai exact, pentru că Iulius Caesar îi cerea să plătească bunurile lui Pompei pentru care Antonius licitase și apoi le risipise cu nepăsare. 

Dar-foarte interesant- Cicero i-a mulțumit public lui Antonius pentru idee!
Dar cum folosise complotului acea idee? 
Putem presupune că Trebonius povestise discuția avută cu Antonius. Cui? Oricum, nu lui Cassius-pentru că el ceruse la Idele lui Marte și uciderea lui Antonius. Deci nu șta de complicitatea lui discretă .
Cel care s-a opus a fost Brutus, cu argumentul că era vorba doar despre eliminarea unui tiran. Dar foarte probabil și pentru că știa de complicitatea lui Antonius. El se raliase însă la complot mai târziu. Cui îi servise ideea pentru care mulțumea Cicero? Păi chiar lui Cicero!
El fusese cel ce preluase ideea și instigase la organizarea atentatului. 

Apoi Antonius acționase sincretic cu atentatorii.
El pusese în scenă demonstrația oferirii în mod ostentativ a unei diademe regale lui Caesar, la Lupercalii. 
Cicero a fost sigur că asta îi va distruge definitiv reputația lui Caesar și a scrutat foarte atent reacțiile celor prezenți. A notat dezaprobarea mută a lui Lepidus. 
Atât Lepidus, cât mai ales Brutus au fost convinși după asta că Iulius Caesar se îndrepta spre a lua titlul de rege.

Brutus, știm ce a făcut.
Dar și Lepidus, după crimă, le-a asigurat siguranța complotiștilor cu legiunea pe care o avea în subordine la Roma. Și pătrunderea în forță a lui Antonius în casa lui Caesar. A primit funcția de Pontifex Maximus pentru asta 

 Regretul tactic al lui Cicero: „O treabă făcută pe jumătate”

Cicero, la rândul lui, spunea adevărul când spunea că nu a fost pe lista operativă din ziua aceea. Însă reacția lui plină de frustrare de după Idele lui Marte îl dă de gol. El nu a criticat fapta în sine, ci amatorismul execuției politice.
A și zis: „Acta enim illa res est animo virili, consilio puerili.”
(Faptă săvârșită cu curaj bărbătesc, cu minte de copil) 
Din perspectiva lui Cicero, după eliminarea lui Caesar, trebuia eliminată întreaga conducere cezaristă (Antonius și Lepidus),pentru a se prelua puterea absolută la Roma..

Ironia supremă din De officiis

Această complicitate morală la asasinat aruncă o lumină complet nouă peste tratatul De officiis, pe care Cicero îl scrie în toamna aceluiași an (44 î.Hr.), în timp ce fugea de la o vilă la alta, îngrozit de puterea crescândă a lui Antonius.

În carte, el încearcă cu disperare să formuleze o teorie filosofică prin care uciderea unui tiran devine nu doar permisă, ci obligatorie. El scrie că tiranii își pierd calitatea de oameni și devin fiare sălbatice, iar eliminarea lor este o datorie față de umanitate. Citind printre rânduri, De officiis nu este altceva decât manifestul politic și justificarea filosofică a Idelor lui Marte, scrisă de omul care a aprobat planul, dar a fost lăsat în mod strategic în afara scenei în ziua execuției.

În final, faptele au prevalat, așa cum ați spus. Antonius nu l-a iertat niciodată pentru acel rol de autor moral. Când capul și mâinile lui Cicero au fost tăiate și expuse în Forul Roman, Antonius a vrut să transmită Romei un mesaj simbolic brutal: a pedepsit exact „creierul” care gândise complotul și „mâinile” care scriseseră discursurile împotriva lui.

Această perspectivă arată că Cicero a eșuat tocmai pentru că a vrut să joace rolul unui Machiavelli avant la lettre, dar fără a avea duritatea fizică necesară. Considerați că, în istorie, intelectualii care încearcă să regizeze comploturi militare sunt întotdeauna condamnați să devină victimele propriilor pioni, așa cum a pățit Cicero cu Octavian și conspiratorii? Cum vedeți acest tipar?

Antonius nu voia sa-l razbune pe Caesar, pe care si el planuise sa-l omoare si a carui casa o jefuise. El a fost insa furios ca Cicero a spus toate acele adevăruri despre el: ca luase averea lui Pompei, dar nu a platit banii datorați, ca risipise totul in dezmăț, ca planuise uciderea lui Caesar in două randuri ca apoi sa pozeze in prieten indurerat..

Răzbunarea lui Caesar a fost doar un pretext propagandistic, iar furia lui Marc Antonius împotriva lui Cicero a fost una pur personală și viscerală. Antonius nu a fost mișcat de idealuri sau de loialitate post-mortem, ci a fost complet dărâmat psihologic de faptul că Cicero i-a dat jos masca în public și a rostit adevărurile pe care toată Roma le știa, dar nimănui nu-i trecea prin cap să le spună cu voce tare.

În cele 14 discursuri numite Filipice, Cicero a făcut o adevărată „disecție” a viciilor și trecutului lui Antonius, lovind exact în punctele nevralgice:

 Jaf și lăcomie: Averea lui Pompei cel Mare

Cicero l-a acuzat direct pe Antonius că s-a comportat ca un vultur pe cadavrul lui Pompei. Când proprietățile și vilele lui Pompei au fost scoase la licitație de către Caesar, Antonius le-a cumpărat simbolic, dar a refuzat grosolan să plătească banii datorați statului, considerând că i se cuvin ca recompensă militară. Cicero a descris cum o casă care adăpostise cândva triumfurile și demnitatea lui Pompei a fost transformată de Antonius într-un spațiu de orgii și desfrâu. 

Risipă și dezmăț: Falimentul moral și financiar

Retorica lui Cicero a fost necruțătoare cu stilul de viață al lui Antonius. L-a descris public ca fiind permanent beat, apărând în Forul Roman mahmur, vomitând în fața adunării poporului în timp ce purta toga de magistrat. Cicero a amintit Romei că Antonius era plin de datorii încă din tinerețe, fiind salvat de amanți și de căsătorii din interes (precum cea cu Fulvia, făcută doar pentru banii ei), tocmai pentru că risipise totul în petreceri scandaloase și jocuri de noroc.

Complice la comploturi și ipocrizia față de Caesar

Acesta este cel mai exploziv adevăr expus de Cicero. El a amintit că Antonius însuși complotase anterior împotriva lui Caesar (de exemplu, implicarea lui alături de Trebonius la Narbo, în 45 î.Hr., unde au discutat eliminarea dictatorului). Antonius s-a retras din acel complot nu din loialitate, ci pentru că judecase mai profitabil să nu pară că a fost implicat..
Faptul că la Idele lui Marte Antonius a pozat în „prietenul îndurerat” și răzbunătorul sacru al lui Caesar era o ipocrizie maximă. El voia doar să moștenească armata, banii și puterea lui Caesar, dar în secret se bucura că dictatorul nu mai era acolo ca să-i ceară socoteală pentru datoriile neplătite și pentru proasta gestionare a Italiei. 

De ce a fost răzbunarea lui Antonius atât de sângeroasă?

În lumea romană, reputația și demnitatea (existimatio și auctoritas) erau totul pentru un politician. Cicero nu l-a atacat pe Antonius doar politic, ci i-a distrus sistematic și iremediabil imaginea publică pentru posteritate. Cuvintele lui Cicero aveau o forță de penetrare atât de mare încât Antonius a realizat că, și dacă va câștiga războiul cu armatele, în istorie va rămâne exact așa cum l-a pictat Cicero: un tiran incult, bătăuș și degradat moral.

Octavian- alt ipocrit

Octavian a fost, fără îndoială, cel mai mare și mai de succes ipocrit al întregii antichități. Dacă Antonius era o brută impulsivă ale cărei vicii erau la vederea tuturor, Octavian (viitorul împărat Augustus) era un calculator rece, un maestru absolut al propagandei și al disimulării, capabil de orice trădare pentru a obține și a păstra puterea absolută.

Faptele sale politice din acea perioadă demonstrează o ipocrizie de o cruzime înfiorătoare:

Trădarea supremă a lui Cicero: „Fiul” care și-a vândut „tatăl”

În anul 43 î.Hr., când Octavian a apărut pe scena politică ca un tânăr de 19 ani fără armată și fără legitimitate, l-a lingușit pe Cicero, numindu-l „tată” (pater) și lăsându-l să creadă că este un copil docil care va apăra Republica. Cicero s-a lăsat păcălit de propriul ego.
Însă, imediat ce Octavian și-a atins scopul (legalizarea statutului său și obținerea consulatului cu ajutorul trupelor), s-a întors cu 180 de grade. La întâlnirea de pe insula de lângă Bononia unde s-a format Al Doilea Triumvirat, Octavian l-a cedat pe Cicero pe listele de proscripție fără nicio ezitare, oferindu-l pe tavă lui Marc Antonius la schimb cu alte capete politice. Toată afecțiunea și respectul filial afișate anterior au fost doar teatru politic pur.

De fapt Octavian sesizase că Cicero putea deveni extrem de incomod, când ar fi vazut ca de fapt e inlaturat de la putere. Asa ca negocierea pentru listele de proscripții i-a servit de minune: daca fiecare dintre triumviri urma sa sacrifice pe cineva apropiat: Antonius pe unchi, Lepidus pe frate , el avea sa mimeze ca Cicero e pretios pentru el, dar de fapt il ceda cu cea mai mare placere.
Varianta oficială (pe care tot el a avut grijă să o promoveze ulterior prin istorici ca Plutarh) spune că Octavian „s-a luptat timp de două sau trei zile” pentru a-și salva mentorul, cedând abia la presiunile implacabile ale lui Antonius. În realitate,  acea „ezitare” a fost doar o punere în scenă.

Octavian știa perfect că Cicero, odată ce s-ar fi văzut dat la o parte, ar fi redevenit cel mai periculos inamic din Senat. Dacă supraviețuia, Cicero ar fi declanșat o nouă serie de Filipice, de data aceasta împotriva lui Octavian, demascându-l ca pe trădătorul Republicii.
Octavian avea nevoie ca Cicero să dispară, dar nu putea să-și asume execuția lui în mod direct, deoarece s-ar fi compromis definitiv în fața aristocrației moderate pe care plănuia să o conducă. Cedarea lui în fața lui Antonius a fost soluția ideală: Antonius a preluat toată vina istorică, iar Octavian a scăpat de o problemă uriașă cu mâinile curate.
La  întâlnirea de pe insula de lângă Bononia (43 î.Hr.), fiecare dintre triumviri a fost de acord să sacrifice pe cineva apropiat, dacă ceilalți o doreau.

• Marcus Antonius l-a trecut pe listă pe unchiul său, fratele mamei sale , Lucius Iulius Caesar (care îl criticase dur în Senat).
• Marcus Aemilius Lepidus și-a sacrificat propriul frate, Lucius Aemilius Lepidus Paullus.
• Octavian a mimat că îl oferă, ca sacrificiu suprem și dureros, pe „tatăl său adoptiv” politic, Cicero.

(Notă istorică savuroasă: unchiul lui Antonius și fratele lui Lepidus au reușit, prin rețelele lor, să fugă și au supraviețuit proscripțiilor, în timp ce pentru Cicero nu s-a lăsat nicio portiță de scăpare).

 Monstrul din spatele măștii de „băiat bun”

Propaganda lui Augustus de mai târziu l-a pictat ca pe un lider înțelept și milostiv, însă în tinerețe, ca Octavian, a dat dovadă de o cruzime sadică:

• După bătălia de la Filippi (42 î.Hr.), a refuzat să ofere cadavrelor aristocraților romani uciși o înmormântare decentă. Când un senator aflat pe moarte l-a rugat să fie îngropat, Octavian i-a răspuns cinic: „Asta va decide destinul (adică vulturii)”.
• În timpul masacrului de la Perusia (41 î.Hr.), a ordonat executarea a 300 de senatori și cavaleri romani pe un altar dedicat memoriei lui Iulius Caesar, ca un sacrificiu uman barbar, deși oficial pretindea că luptă pentru ordinea civilă și tradiția romană.

 Marea minciună: „Am restaurat Republica”

Aceasta rămâne capodopera ipocriziei sale istorice. În anul 27 î.Hr., când a preluat controlul total, Octavian nu s-a declarat rege sau dictator (învățând din greșeala lui Caesar). În schimb, a orchestrat o piesă de teatru grandioasă: a anunțat că „renunță la putere” și că „restaurează Republica” (rem publicam restituit).
În realitate, el a păstrat controlul absolut asupra tuturor legiunilor, a tezaurului și a provinciilor cheie, luând chiar Egiptul în proprietate personală, dar autointitulându-se doar Princeps („primul dintre egali”). A păstrat instituțiile republicane (Senatul, consulii, tribunii) ca pe niște cochilii goale, folosite doar ca paravan pentru a ascunde prima dictatură militară ereditară din istoria Romei – Imperiul.

---

În timp ce Cicero scria în De officiis despre moralitate și murea din cauza propriilor greșeli de calcul, Octavian a înțeles că în politică moralitatea este doar o poveste pentru mase. El a supraviețuit și a condus Roma timp de peste 40 de ani tocmai pentru că a fost un ipocrit de geniu: a știut cum să folosească cuvintele Republicii pentru a îngropa Republica definitiv.

Se spune că mult mai târziu, bătrân fiind, Augustus l-a prins pe unul dintre nepoții săi citind pe ascuns o carte de Cicero. Împăratul a luat cartea, a răsfoit-o lung, iar apoi i-a dat-o înapoi băiatului spunând: „Un om învățat, dragul meu, un om învățat care și-a iubit patria”. 
Acum Cicero nu mai prezenta nici un pericol. Iar Augustus dorea la rândul său să lase o impresie bună posterității. 

 Crunta dezamăgire a lui Cicero

Într-adevăr, momentul în care Cicero a aflat că numele lui fusese pus pe listele de proscripție de către însuși Octavian a fost momentul unei prăbușiri psihologice totale. A fost clipa în care bătrânul orator a realizat că tot geniul său retoric, toată experiența sa politică de decenii și toate discursurile sclipitoare din Senat au fost complet anulate și luate în râs de un adolescent de 19 ani.

Ura pe care a simțit-o atunci față de Octavian era mult mai profundă și mai neagră decât cea pentru Antonius, din câteva motive psihologice și politice devastatoare:

 Umilința personală a maestrului păcălit de elev

Pe Marc Antonius îl ura ca pe un dușman declarat, pe față. Antonius era o brută, un soldat vicios – te puteai aștepta la ce e mai rău de la el. Însă Octavian îl privise în ochi, îi strânsese mâna, îl numise „tată” și îi ceruse sfatul ca unui mentor sacru.
Să realizezi că ai fost manipulat ca un începător de un „băiețandru” (puer, cum îl numea adesea Cicero) a fost lovitura fatală adusă orgoliului uriaș al lui Cicero. Toată viața lui, Cicero se crezuse cel mai fin psiholog al Romei, omul care citea intențiile de pe fețele senatorilor. Să fii jucat pe degete de un tânăr fără nicio experiență a fost o umilință insuportabilă.

Conștientizarea că el însuși crease monstrul

Aceasta a fost drama supremă a lui Cicero: el l-a inventat pe Octavian în politică. Când Senatul refuza să-l asculte pe tânărul moștenitor al lui Caesar, Cicero a fost cel care s-a ridicat și a garantat personal pentru el, declarând faimosul: „Vă garantez, patres conscripti, că acest tânăr va fi mereu așa cum este astăzi și cum ar trebui să fie”.
Cicero a fost cel care i-a obținut lui Octavian scutiri de vârstă pentru magistraturi, onoruri și legitimitate legală pentru trupele sale. Când a aflat de proscripții, Cicero a înțeles că pumnalul care îl va ucide fusese ascuțit chiar de propriile sale discursuri. Octavian nu ar fi avut niciodată puterea de a-l proscrie dacă Cicero nu i-ar fi construit, cărămidă cu cărămidă, cariera politică.

 Reacția finală a lui Cicero: Între fugă și abandon stoic

Când vestea listelor a ajuns la el, Cicero se afla la vila sa din Tusculum alături de fratele său, Quintus. Panica și ura s-au amestecat. Au încercat să fugă spre mare pentru a se îmbarca spre Macedonia, unde se aflau Brutus și Cassius.
Însă scrisorile și mărturiile istorice arată că Cicero era deja epuizat psihic. Îl ura atât de mult pe Octavian și era atât de dezgustat de trădarea acestuia, încât la un moment dat a vrut să se întoarcă la Roma, să intre în secret în casa lui Octavian și să se sinucidă pe altarul casei acestuia, pentru ca zeii răzbunării (Furiae) să se abată asupra tânărului trădător. A renunțat la plan doar de frică să nu fie prins și torturat înainte să apuce să o facă.

---

Un moralist de fațadă, un complotist de culise

Când s-a așezat să scrie De officiis, câteva luni mai târziu, Cicero a făcut-o ca un om care știa că are mâinile pătate de sângele lui Caesar , indirect. Cartea devine astfel nu un tratat de etică pură, ci  o auto-justificare în fața posterității-și a fiului său.

În final, când sclavii săi l-au urcat în litieră pe domeniul de la Formiae și centurionul trimis de Antonius (Popillius Laenas, un om pe care Cicero îl apărase în trecut în instanță – încă o ironie a sorții) l-a ajuns din urmă, Cicero a ordonat sclavilor să se oprească și să nu opună rezistență.

A scos capul din litieră și l-a privit fix pe călău. Știa că nu avea rost să se opună.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Cicero nu ar fi complotat din umbră? 

Aici pășim în domeniul ipotezelor. Istorie alternativă (counterfactual history) 

În primul rand ,fara manipularea lui Cicero Caesar n-ar fi fost asasinat. Cassius se impacase cu gandul ca Caesar e preferabil tanarului Pompei (irascibil si periculos)si nu avea veleitati sa preia conducerea Romei. Dar aștepta ca Cicero să-i dea direcția. Cicero i-a bagat in cap ca au ajuns sclavi si ca trebuie sa se opuna.
Brutus nu s-ar fi raliat nici el. Nici cei care se alaturasera ulterior din respect fata de Brutus.
Antonius ar fi fost luat probabil in campania militara si nu ar mai fi putut face atentate. Probabil ca Caesar ar fi facut la un moment dat un AVC. Depinde insa cand.
Daca ar fi apucat sa cucereasca Dacia (primul obiectiv) ar fi adus bogatii enorme la Roma. Poate ar fi administrat si o bataie partilor, dar poate s-ar fi limitat la asta si s-ar fi intors la Roma, unde avea proiecte edilitare mărețe. Se spunea ca i-ar fi placut sa cucereasca toata Europa, dar ramane de vazut daca intr-adevar ar fi facut asta sau era doar un vis.
Copilul lui s-ar fi nascut si ar fi fost principalul moștenitor. .
Octavian n-ar fi avut ocazia sa parvina. 
Fără Cicero, nu exista complotul

Gaius Cassius Longinus era, într-adevăr, un pragmatic. Supraviețuitor al dezastrului de la Carrhae, el știa ce înseamnă războiul și realitatea puterii. Fără argumentul moral insuflat de Cicero — cel care a transformat crima politică în „tiranicid sacru” și datorie civică — Cassius s-ar fi mulțumit cu pozițiile oferite de Caesar.
Iar Brutus, fără presiunea psihologică a mitului ancestral activat de scrisorile din umbră, ar fi rămas protejatul și, probabil, unul dintre moștenitorii ubiți ai lui Caesar, alăcuri de Decimus Brutus Albinus..

 Campania din Dacia și bogățiile enorme

. Primul obiectiv militar al lui Caesar în 44 î.Hr. era Dacia lui Burebista. Armata sa de peste 16 legiuni era deja masată în Balcani, gata de atac.
Dacă Cicero nu ar fi instigat complotul, Caesar ar fi pornit la război în primăvara acelui an. Având în vedere geniul său militar și faptul că Dacia trecea printr-o perioadă de fragmentare politică internă (Burebista a fost și el asasinat cam în aceeași perioadă), Caesar ar fi cucerit probabil regiunea cu 150 de ani înaintea lui Traian. Aurul și bogățiile Daciei ar fi intrat în visteria Romei mult mai devreme, finanțând proiectele sale edilitare monumentale (cum ar fi devierea cursului Tibrului sau secarea mlaștinilor Pontine, pe care le plănuia deja).

 Sănătatea lui Caesar și visul european

Este documentat istoric faptul că Caesar suferea de niște crize , catalogate pe timpul respectiv ca epilepsie dar, conform analizelor medicale moderne, erau de mini-accidentări vasculare cerebrale (AVC-uri) repetate, pe fondul hipertensiunii generate de stresul prelungit.
. Campania din Orient (împotriva parților) ar fi fost un test fizic extrem de dur. Este foarte probabil ca, după Dacia și o victorie de stabilizare a frontierei cu parții, Caesar să se fi retras din cauza sănătății. Visul de a cuceri întreaga Europă (Germania, Sciția) ar fi rămas doar un proiect pe hârtie, lăsând loc consolidării interne.

 Dinastia lui Caesar și ștergerea lui Octavian

Fără asasinat, Octavian ar fi rămas un nimeni. El se afla la Apollonia, așteptând ca un simplu ofițer secund să-l însoțească pe Caesar în campanie.
Testamentul lui Caesar ar fi fost deschis mai târziu, la moartea lui Caesar survenită nu se știe când.
Mai mult, din testamentul lui Caesar se deduce că soția lui, Calpurnia era însărcinată. 
Caesar s-a exprimat ipotetic: „copilul ce i s-ar naște” pentru că nașterile erau deseori cu probleme pe timpul său. Dar el n-ar fi prevăzut în testament mai mulți tutori pentru copilul nenăscut (la acea dată), dacă soția lui n-ar fi fost deja însărcinată în momentul în care el urma să lipsească de acasă 3-5 ani.
Calpurnia era probabil însărcinată în 4-5 luni și ăsta a fost probabil primul lucru pe care l-a văzut Antonius când a năvălit cu soldații în casa lui Caesar.

---

Concluzie: Vina istorică a lui Cicero

Încercând să salveze Republica prin manipulare și crimă, Cicero și complicii săi au distrus-o definitiv.

Dacă s-ar fi abținut și l-ar fi lăsat pe Caesar  în pace, Roma ar fi evitat 20 de ani de războaie civile atroce, masacrele proscripțiilor și dictatura militară ascunsă a lui Octavian. Caesar ar fi murit, cel mai probabil, în patul său din cauza unui AVC câțiva ani mai târziu, lăsând în urmă o Romă stabilă, incredibil de bogată datorită aurului dacic și integrată politic

Prin orgoliul său de a regiza istoria din umbră, „fricosul dar genialul” Cicero nu doar că și-a semnat propria sentință la moarte, dar a deschis cutia Pandorei, dându-i ocazia exact acelui „băiețandru” ipocrit, Octavian, să parvină și să îngroape pentru totdeauna libertatea Romei.

 Având în vedere că toate acțiunile lui Cicero au produs exact opusul a ceea ce predica, putem spune că istoria l-a pedepsit cu cea mai mare formă de ironie: a rămas în amintirea lumii ca un mare moralist, dar faptele sale ascunse au fost cele care au ucis Republica.

Fără asasinat, testamentul lui Caesar nu ar fi fost deschis în contextul acelei crize majore, iar Octavian nu ar fi avut nicio bază legală sau financiară pentru a cumpăra loialitatea armatei.

O evoluție pașnică ar fi reconfigurat complet distribuirea puterii și a averii lui Caesar:

Octavian, un nepot printre mulți alții

Fără statutul de „fiu adoptiv și moștenitor politic” oferit pe tavă de haosul de după Idele lui Marte, Octavian ar fi primit doar o cotă parte din averea privată a lui Caesar, la fel ca ceilalți doi nepoți de soră ai dictatorului, Lucius Pinarius și Quintus Pedius, moștenitorul principal fiind copilul , aflat sub tutela lui Decimus Brutus  și a celorlalți tutori stabiliți de Caesar. 

• Ar fi fost un tânăr aristocrat bogat, dar lipsit de carisma numelui lui Caesar.
• Nu ar fi avut acces la tezaurul public și nici la fondurile masive strânse pentru campania militară din Orient.
• Soldații veterani nu ar fi avut niciun motiv să îl urmeze pe el, un băiat fără experiență militară, când pe teren se aflau generali consacrați.
Generozitatea lui Caesar față de conspiratori
Caesar îi lăsase deja prin testament (ca moștenitori de gradul doi) exact pe cei care aveau să îl ucidă: Decimus Brutus Albinus și Marcus Junius Brutus. Într-un scenariu în care Caesar ar fi murit de moarte naturală după campania din Dacia:
• Aceștia ar fi primit onorurile, provinciile și recompensele promise de Caesar în timpul vieții. Decimus Brutus ar fi guvernat Galia Cisalpină, iar Brutus și Cassius ar fi primit provinciile din Orient.
• Ei ar fi rămas piloni importanți ai statului roman, dar integrați într-un sistem administrativ stabil, nu ca lideri ai unei facțiuni rebele disperate.
Moștenitorul direct și viitorul Romei
Dacă Caesar ar fi supraviețuit complotului, prioritatea lui absolută după campaniile militare ar fi fost asigurarea unei succesiuni directe.
• Adoptarea lui Caesarion ieșea din discuție, pentru că el avea viitorul asigurat ca faraon al Egiptului, sub protecția Romei.
  Dar foarte probabil Calpurnia ar fi născutân următoarele luni după plecarea lui Caesar în campanie.
  Vestea că i s-a născut un copil avea să-l determine probabil pe Caesar să se întoarcă la Roma imediat după primele succese obținute (cucerirea Daciei și o luptă victorioasă contra partilor). E posibil ca soția lui să fi rămas apoi din nou însărcinată și să urmeze al doilea copil al lui Caesar.
Deci:
Ipoteza luată în calcul demontează marea minciună a propagandei lui Augustus.
Octavian nu a fost un „ales al destinului” sau salvatorul inevitabil al Romei. El a fost un produs pur al haosului creat de Cicero și de conspiratori.
Prin uciderea lui Caesar, complotiștii au creat vidul de putere perfect pe care doar un sociopat politic de calibrul lui Octavian îl putea exploata. Dacă Cicero s-ar fi limitat la filosofie și nu ar fi împins tinerii senatori la crimă, Octavian nu ar fi avut niciodată banii necesari pentru a ridica legiuni private. Istoria Romei ar fi fost ferită de dictatura lui militară, iar el ar fi rămas doar o notă de subsol în biografia marelui său unchi.
• Din punct de vedere strict istoric, nu există dovezi sau izvoare antice care să confirme că Calpurnia era însărcinată în martie 44 î.Hr..Dar absența constantă a lui Caesar (aflat mereu pe câmpuri de luptă) este o explicație suficientă pentru faptul că încă nu avusese copii.  
  Dacă acceptăm acest scenariu ca punct de plecare pentru evoluția Romei fără asasinat, dinamica puterii s-ar fi schimbat radical:
  Prăbușirea automată a pretențiilor lui Octavian
• Un copil biologic născut din doi cetățeni romani de rang patrician (Caesar și Calpurnia, fiică de consul) ar fi fost moștenitorul perfect și incontestabil al numelui, averii și loialității legiunilor lui Caesar.

  • În acest caz, Octavian nu ar fi primit în testament decât, eventual, o mică sumă de bani, așa cum era normal pentru un nepot de soră.
  • El nu ar fi avut nicio pârghie legală să ceară adopția politică și nu ar fi putut emite nicio pretenție asupra soldaților veterani ai unchiului său. Octavian ar fi fost complet neutralizat din punct de vedere politic din fașă.

  Neutralizarea „problemei Cleopatra”

  Una dintre marile vulnerabilități politice ale lui Caesar la Roma era relația sa scandaloasă cu regina Egiptului și existența lui Caesarion. Conservatorii romani (inclusiv Cicero) se temeau că Caesar va muta capitala la Alexandria și va lăsa imperiul unui bastard străin. Dar comportamentul lui Caesar a demonstrat că aceste temeri erau simple invenții neîntemeiate. Caesar nu a recunoscut copilul Cleopatrei nici în viață fiind, nici postum- prin testament. 

  •  Brutus și Cassius, prinși în noul sistem
    Dacă complotul ar fi fost anulat pentru că conspiratorii ar fi aflat de sarcină sau pentru că ezitările insuflate de Cicero  ar fi funcționat, aceștia ar fi fost siliți să devină protectorii noului moștenitor, fiind nominalizați în testament drept tutorii copilului. 
    Concluzie
    Octavian a fost doar un produs al oportunității sângeroase. 
    Fără pumnalele conspiratorilor ghidați ideologic de Cicero, fără vidul de putere și fără lipsa unui moștenitor direct la Roma, Octavian nu ar fi avut niciodată capitalul financiar și simbolic pentru a parveni. Adevăratul vinovat pentru apariția dictaturii imperiale a lui Augustus nu a fost destinul, ci manipularea din umbră a lui Cicero, care a distrus o stabilitate fragilă pentru a lăsa loc celui mai mare ipocrit al epocii.