Discursul lui Caesar

 Celebrul discurs al lui Caesar reprodus de Dio Cassius în Cartea 43 din Istoria Romana

Caesar a sosit la Roma,  în anul 46 î.Hr, după ce îi învinsese în Africa pe partizanii lui Pompei la Thapsus.
Aici, dându-și seama că cetățenii se temeau de puterile pe care le acumulase, că aveau îndoieli cu privire la mărinimia ce-o arătase și că în consecință . se așteptau la nenumărate alte năpăstuiri asemănătoare acelora prin care trecuseră înainte vreme, că onorurile exagerate care-i fuseseră acordate nu erau altceva decât mijloc de a ocoli primejdia presimțită - adică porneau de la simpla lingușire și nu dintr-un sentiment de sinceră apreciere- el căuta să liniștească spiritele și insuflă încredere prin acest discurs pe care l-a ținut în Senat:

„Nimeni dintre voi, senatori, să nu se aștepte din partea mea la un cuvânt sau la un gest jignitor, pentru că m-am întors victorios și acum, fără să fiu obligat să răspund în fața nimănui, pot să spun tot ceea ce îmi trece prin minte sau să fac, în deplină libertate, tot ceea ce aleg.
Nu, nu așa stau lucrurile.
Dacă Marius, Cinna și Sulla, precum și toți ceilalți, ca să zic așa, care au avut cândva norocul să-și zdrobească adversarii au dat dovadă, o dată victorioși și stăpâni pe situația la care doreau să ajungă, de o conduită diametral opusă promisiunilor și comportării lor anterioare -  după ce în prealabil au izbutit prin acțiunile lor politice să atragă nu puțini cetățeni, ținând discursuri și săvârșind numeroase acte de umanitate, în scopul de a-i câștiga drept prieteni sau, cel puțin , de a nu-i avea de dușmani - acesta nu este un motiv ca oamenii să-și închipuie că și eu, la rândul meu, voi proceda la fel.

Căci nu m-am asociat cu voi în trecut cu prefăcătorie, în timp ce aș fi avut în realitate o fire diferită , doar pentru a mă simți în siguranță acum , când acest lucru este posibil; și nici nu am devenit atât de încântat sau infatuat de marele meu noroc , încât să doresc să apar și ca tiranul vostru  (căci oamenii despre care am vorbit, după părerea mea au fost victimele acestor două slăbiciuni, sau cel puțin ale uneia dintre ele).

Nu, sunt din fire acelaș om cum mă cunoașteți dintotdeauna - dar de ce să intru în detalii și să devin jignitor, lăudându-mă pe mine însumi? 

Mă voi feri să nemulțumesc norocul care îmi surâde; cu cât m-am bucurat mai mult de favoarea sa în trecut, cu atât îl voi folosi mai moderat pe viitor.

Căci nu am avut alt motiv în a mă strădui să obțin o putere atât de mare și să mă ridic la o asemenea înălțime încât să-i pot pedepsi pe toți dușmanii activi și să-i mustru pe toți din cealaltă facțiune, decât ca să pot fi în situația cuiva ce nu e în pericol și să obțin prosperitate cu onoare.

De altfel pentru un bărbat nu ar fi nici frumos, nici drept dacă s-ar dovedi că săvârșește, la rândul lui, aceleași fapte pe care el le condamnă la adversarii săi. 
Cât despre mine n-aș vrea, după ce m-am purtat întocmai ca predecesorii mei, imitându-le faptele, să mă deosebesc de ei numai prin simpla strălucire a unei izbânzi totale.
 
Cine, într-adevăr , are în primul rând datoria să facă celorlalți oameni cât mai mult bine, și aceasta cât mai des cu putință, dacă nu acela care are în mână puterea supremă?
Și cine oare trebuie să se ferească mai mult ca oricine să comită greșeli, decât acela care are deplina autoritate? 
Cine, în sfârșit, trebuie să se folosească mai înțelept  de darurile Cerului, decât acela care a fost copleșit de divinitate cu cele mai înalte favoruri? 

De datoria cui este să administreze cu cea mai mare chibzuință bunurile care îi stau la dispoziție, dacă nu a aceluia care are avutul cel mai mare și care se teme ca nu cumva să-l piardă?

Căci norocul, dacă e unit cu stăpânirea de sine este durabil, iar autoritatea, dacă menține moderația , păstrează tot ce a fost dobândit.

Care să fie oare cel mai important privilegiu pe care nu-l au nicicum cei care se bucură de o prosperitate lipsită de căldura virtuții?

După părerea mea , acela de a fi iubit fără prefăcătorie în timpul vieții și, după moarte, să  fie lăudat pe bună dreptate.
Dimpotrivă, acela care a abuzat fără margini de puterea pe care o deține, nu are parte nici de bunăvoință sinceră, nici de siguranță adevărată ci, deși i se acordă o lingușire falsă în public, este în secret urzit un complot împotriva lui (?) .
Poate fi doar copleșit de lingușiri mincinoase, în timp ce pe ascuns este ținta tuturor calomniilor...căci această autoritate face ca toată lumea , dar mai ales cei din preajmă să devină bănuitori și încolțiți de frică.

Aceste afirmații pe care le-am făcut nu sunt simple sofisme. 

Doresc să fiți convinși că la mine nu e vorba nici de o ostentație găunoasă, nici de o inspirație întâmplătoare, de moment,
 ci mai degrabă convingeri cu privire la ceea ce la început am considerat că este atât potrivit, cât și avantajos pentru mine. 

Din această cauză ați face bine să aveți încredere în mine nu numai pentru prezent, ci, însuflețiți de cele mai frumoase speranțe și pentru viitor; să vă faceți socoteala că, de-aș fi fost un prefăcut în purtarea mea de odinioară, chiar astăzi   aș fi avut putința să vă arăt ceea ce sunt în stare să fac, fără nici o amânare.

Dar nici în trecut modul meu de a gândi nu a fost altul, așa cum dovadă pentru această afirmație sunt înseși acțiunile mele, și nici acum, vedeți bine, nu fac altceva decât să mă străduiesc să păstrez o linie de conduită cât mai moderată cu putință;
Vă jur pe Jupiter, dar nu pe Jupiter atotputernicul, ci pe acel Jupiter care întinde asupra voastră o mână protectoare, nu tind să devin tiranul vostru, ci conducătorul vostru; 

În legătură cu toate câte vor trebui făcute în interesul tuturor voi fi consul și dictator, dar mă voi comporta ca un simplu cetățean particular, dacă este vorba să fac rău cuiva.

Asta de fapt nici nu ar mai trebui menționat. 
Căci de ce să omor pe vreunul dintre voi, care nu mi-ați făcut nici un rău, când nu am nimicit pe niciunul dintre cei care erau aliniați împotriva mea? 
Căci, după iertarea tuturor acelora ce n-au fost decât o singură dată în rândurile adversarilor mei , am grațiat până și un mare număr dintre aceia care au luptat de două ori împotriva mea? 

Cum aș putea să păstrez în inimă sentimente de ură împotriva cuiva când, după cum bine știți, refuzând să citesc și chiar să copiez documentele găsite în arhiva secretă a lui Pompeius și a lui Scipio, le-am ars îndată pe toate?

Cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut, Senatori, este acela de a ne uni cu hotărâre forțele , dând uitării câte s-au petrecut cândva, ca o urmare provocată de o intervenție divină. 
Să începem așadar să ne iubim unii pe alții, cu inima curată,ca și cum am fi într-un fel noi cetățeni.

Doresc , în ce vă privește, să nutriți pentru mine simțămintele datorate unui părinte, bucurându-vă astfel de roadele prevederii și solicitudinii mele, fără să aveți de ce vă teme. 
Cât despre mine, de datoria mea este să veghez asupra voastră, așa cum veghezi asupra copiilor tăi, dorind din tot cugetul ca toate actele voastre să fie întotdeauna conforme cu justiția, închizând ochii, ca la ceva de neevitat, în fața slăbiciunilor -- împărtășind oamenilor merituoși onorurile care li se cuvin îi îndreptând , pe cât este omenește cu putință, pe cei care își manifestă răutatea. 

Soldații mei, nu mai mult decât persoana mea nu se cuvine să vă inspire teamă. Nu trebuie să vedeți în ei decât paznicii propriei  mele autorități cât și a autorității voastre. 

Am mai mult decât un singur motiv ca să-i rețin încă sub arme.

Dar întreținerea unei armate va fi făcută nu împotriva intereselor voastre, ci în folosul vostru. 
Soldații se vor mulțumi cu ceea ce li se va da și își vor arăta recunoștința pentru cele ce primesc. 

Se va spune, poate, că taxele percepute în ultima vreme depășesc sumele obișnuite. Acest lucru era însă necesar pentru ca acele elenente care au tulburat ordinea publică să ajungă să înțeleagă situația de fapt și totodată pentru ca cei care au obținut victoria, primind un sprijin suficient, să nu alunece și ei pe calea nemulțumiriilor care duc la răscoală.
Nici un ban din aceste sume, credeți-mă vă rog, nu a fost cheltuit în folosul meu personal; departe de așa ceva, în folosul vostru am cheltuit totul și, pe lângă aceasta, am cheltuit mari sume de bani luate cu împrumut și dobândă. 
Unele dintre aceste fonduri, știți bine, au ost cheltuite pentru necesitățile războiului; altele au fost puse deoparte pentru necesitățile voastre, pentru a sluji înfrumusețării orașului și nevoilor de administrație.
Vedeți că eu sunt acela asupra căruia cade umbra neplăcută a cheltuirii acestor contribuții; voi, voi nu faceți altceva decât să vă bucurați cu toții laolaltă de foloasele care decurg atât pentru serviciul militar, cât și pentru alte aspecte din viața publică; în fiecare clipă avem încă nevoie de corpuri de armată, deoarece fără acest sprijin, când locuiești într-un oraș mare cum este Roma și când posezi un imperiu atât de întins, nu e posibil să trăiești în siguranță.  
Abundența fondurilor bănești și un număr ridicat de soldați devin în aceste împrejurări principala pârghie a siguranței noastre. 

Totuși, nimeni dintre voi să nu bănuiască că am intenția să provoc noi supărări oamenilor avuți, sau să stabiles noi dări; Cele care sunt în vigoare îmi vor ajunge și voi depune toate eforturile să fiu bogat, împreună cu voi toți, decât să mă văd pus în situația de a răpi pe nedrept, indiferent cui, din bogățiile pe care le posedă”.


Caesar a rostit aceste cuvinte mai întâi în Adunarea Senatului și apoi în Adunarea Poporului. 

Cuvintele lui erau sincere. Caesar dorea să conducă statul roman cu blândețe, să nu fie temut, ci apreciat și iubit. 

Un discurs menit să-i liniștească pe senatori, dar tocmai această clemență l-a costat viața.

 Mulți dintre cei pe care Cezar i-a iertat și i-a integrat înapoi în Senat au considerat că republica este în continuare sub dictatură. Doi ani mai târziu, în 44 î.Hr., chiar acești oameni pe care el se lăuda că „i-a grațiat” au organizat complotul din Idele lui Marte și l-au asasinat. 

Conform legislației romane, un adversar luat prizonier pe câmpul de luptă era în întregime la discreția învingătorului, care putea să-i ia viața, sau să-l vândă ca sclav sau să-i aplice orice altă pedeapsă ar fi crezut de cuviință. Caesar însă, așa cum a menționat în discurs, a ales să-i ierte pe toți cei care fuseseră prinși o dată, după ce luptaseră împotriva lui. Își făcuse din asta o regulă, pe care i-a îndemnat pe cei eliberați să o facă cunoscută tuturor. Regula se aplica însă doar în cazul prizonierilor ce erau cetățeni romani. El i-a iertat însă chiar și a doua oară pe mulți dintre ei. 

Au făcut tot posibilul să-i dea impresia că e iubit și nu are de ce să se teamă. 


Urmașul său, Octavianus a folosit însă altă metodă. 

Augustus, statuie de bronz găsită în mare lâgă Euboca, datată în 12-10 î.Hr

Mark Cartwright (CC  BY -NC -SA)

Urmașul său, Octavianus , viitorul Augustus nu a făcut însă greșeala de a-și ierta adversarii, alegând să -i sacrifice și pe cei față de care el însuși era îndatorat (cum a fost cazul lui Cicero, ucis ca și fratele lui mai mic în cadrul epurărilor ) sau adolescenți , cum a fost cazul lui Cesarion, fiul lui Caesar și al Cleopatrei (care îi devenise frate vitreg după adoptarea de către Caesar) , pe care Octaviamn l-a dat în urmărire îndată ce a intrat victorios în Egipt și a ordonat să fie strangulat. Fiul cel mare al lui Marcus Antonius, Marcus Antonius Antyllus, adolescent și el, căutase azil lângă statuia lui Caesar, sperând că memori lui Caesar îl va înduioșa pe Octavianus, dar a fost ucis . 

Octaviann s-a asigurat că adversarii politici au fost trecuți pe lista de proscriși, ceea ce însemna condamnarea la moarte și confiscarea averilor .
De asemenea toți conspiratorii care colaboraseră la uciderea lui Caesar au fost executați sistematic pentru înaltă trădare -dacă nu se sinuciseseră după înfrângerea militară, ca Marcus Iunius Brutus și Gaius Cassius Longinus.
Listele de proscriși au fost întocmite după formarea triumviratului Octavian-Antonius-Lepidus .
Pe liste au fost trecuți asasinii lui Caesar, dar și numeroși senatori, ecveștri, cetățeni bogați , între care Cicero și Sextus Pompei, fiul cel mic al lui Pompei cel Mare. Conform lui Appianus, au fost circa 300 de senatori și 2000 de ecveștri  proscriși.

Caesar îl grațiase pe Sextus Pompei, care reușise să fugă după înfrângerea trupelor lui și ale fratelui său Gnaeus la Munda. Sextus a refuzat însă grațierea, mai ales că averea enormă a tatălui său fusese acaparată în condiții dubioase de către Antoniu și Dolabella.

Triumvirii au oferit recompense pentru capetele proscrișilor aflați încă în libertate: 2500 de drahme pentru proscrișii liberi și 1000 de drahme pentru sclavi. Informatorii primeau și ei plăți similare. Cei care adăposteau un proscris risca să primească aceeași pedeapsă.

Au fost confiscate averile câtorva mii de cetățeni, averile confiscate fiind utilizate pentru plata trupelor .
De asemenea, Octavian a reintrodus taxa numită tributum, pentru întreținerea armatei (taxă ce fusese înființată inițial prin anii 400 î.Hr , dar fusese desființată în anul 167 î.Hr) .

(Remarcăm  persistența termenului de tribut în Țările Române, dar sub forma sumelor de bani plătite către Imperiul Otoman). 

Octavian a învățat din cele ce i se întâmplaseră lui Caesar.
El a dat o atenție maximă aparențelor.
Când mulțimea i-a cerut să devină dictator, el și-a rupt toga , a căzut în genunchi și i-a implorat să se oprească.
(Văzuse că un simplu refuz nu e suficient: Caesar refuzase diadema regală, chiar în mod repetat, dar comentatorii au apreciat că el nu a fost destul de indignat. Deci...)
Cînd a avut nevoie de un nume care să-i arate supremația absolută, a evitat termenul de „rege” și a inventat apelativul „Augustus”. Dar totuși el nu se referea in public la persoana sa cu numele Augustus, ci „princeps”-primul dintre cetățeni. De asemenea, templele care erau ridicate în cinstea lui, ca unui zeu , el cerea să fie dedicate „Romei și lui Augustus”, legând cultul său de al statului.
Cum Senatul îi permisese lui Caesar să poarte mereu toga purpurie , dar faptul că el a îmbrăcat acea togă festivă a fost considerat excesiv, Augustus se lăuda că poartă togi simple, din lână țesută de soția sa Livia și de fiica sa Iulia. De fapt era greu de crezut mai ales în a doua parte a vieții lui, timp în care Iulia fusese căsătorită și apoi exilată, iar Livia locuia foarte mult în palatele ei proprii.