Iulius Caesar a construit două poduri peste Rin
Interesant că proiectul i-a aparținut
Dar comentatori moderni remarcă și că denumirile de „gali” și de „germani” sunt inventate de Caesar pentru a denumi triburile disparate ce trăiau pe un anumit teritoriu mai larg.
Misha Meier, profesor de istorie veche la Universitatea din Tübingen a declarat pentru revista der Spiegel : „Germanii sunt o invenție a lui Cesar”. Nu există consens asupra originii cuvântului german. Nu se cunoaște nici un popor care să se fi desemnat așa singur. Această construcție îl aranja pe Caesar. Omogenizând și făcând figura inamicului cât mai înspăimântătoare posibil, el mărea astfel importanța înfăptuirilor sale militare.
Aceeași observație a fost făcută și referitor la „gali”: de asemenea era vorba despre numeroase triburi cu diverse denumiri, acestea fiind numite de Caesar cu un termen generic.
De asemenea existau triburi galice și la est de Rin, dar și triburi germanice la vest de Rin. Caesar a stabilit pur și simplu granița imperiului la Rin, ce constituia un obstacol natural și era clar identificat pe teren.
În timpul războiului din Galia, în anul 55 î.Hr, trupele romane se confruntau și cu raidurile întreprinse de triburile de „germani”, care se retrăgeau apoi dincolo de Rin.
Caesar nu a dorit să extindă cucerirea romană și dincolo de Rin, dar a dorit să demonstreze că armata romană poate trece de acest obstacol natural oricând, în condiții de siguranță.
Trecerea pe corăbii a fost considerată de Caesar prea riscantă și nu suficient de demnă pentru armata romană.
Caesar a dorit de asemenea să vină în ajutorul tribului germanic de Ubieni, care se aliase cu romanii, înspăimântând celelalte triburi, care îi atacau.
Iulius Caesar a ordonat să se construiască un pod de lemn , după indicațiile sale.
Podul a fost descris de el foarte exact în „De bello galico”
Podul a fost construit în 10 zile , au trecut pe el 40000 de oameni cu mașinile lor de război , armata și-a atins țelurile, apoi s-a întors și podul a fost distrus apoi tot de romani după 18 zile, când trupele romane reveniseră pe malul vestic al fluviului.
Pe amplasamentul acelui pod provizoriu se află acum un panou comemorativ. Iar în apropiere există podul modern construit în acel loc considerat cel mai potrivit pentru traversare- la Neuwied
Podul peste Rin al lui Iulius Caesar (55 î.Hr.) era o
structură masivă din lemn, estimată la aproximativ 140 până la 400 de metri
lungime și 7 până la 9 metri lățime, traversând un râu cu o adâncime de până la
9 metri. A fost construit în doar 10 zile folosind piloți bătuți în albia
râului, de către aproximativ 40.000 de soldați, care au trecut apoi pe el în siguranță. După 18
zile petrecute de cealaltă parte, Caesar a demontat podul pentru a demonstra că
era o demonstrație de putere, mai degrabă decât o ocupație pe termen lung.
.
Doi ani mai târziu, în 53 î.Hr, a fost construit din nou un pod pentru trupele romane, pod care a fost distrus de asemenea după întoarcerea trupelor în teritoriul ocupat de romani.
Aceste poduri au fost considerate drept capodopere de inginerie militară .
Podurile au demonstrat că armata romană nu putea fi oprită de un obstacol natural și că deține mijloacele tehnologice pentru a trece oricând, în siguranță peste apele învolburate ale fluviului.
Inginerii romani au folosit greutăți grele pentru a băga lemne duble masive în albia râului, sub un unghi înclinat împotriva curentului, creând o structură robustă.
Napoleon III a dispus realizarea unei machete după descrierea lui Caesar pentru muzeul Antichităților celtice și galo-romane (actualmente Muzeul de Arheologie națională) .
Macheta se află acum la muzeul de Geniu la Angers.
Descrierea lui Caesar (care vorbește despre sine la persoana a treia) :
„A stabilit următorul plan pentru pod.
Doi bușteni de jumătate de picior, ușor ascuțiți în jos, au fost uniți la o distanță de două picioare de adâncimea râului. Le-a așezat cu utilajele și le-a fixat cu cleme, nu drepte față de perpendiculară, ci înclinate și oblice, astfel încât să corespundă naturii râului.
De asemenea a ridicat doi bușteni în partea opusă, uniți în acelaș mod la o distanță de patruzeci de picioare de partea inferioară, întorși împotriva forței valurilor râului.
Fiecare dintre aceștia în plus era separat de partea extremă prin grinzi de două picioare, introduse până la îmbinarea buștenilor lor, cu câte două cleme pe fiecare parte. Acestea fiind separate și legate în direcția opusă erau atât de puternice și în asemenea mod, înât cu cât forța apei era mai mare, cu atât eru mai strâns ținute împreună.
Aceste materiale drepte erau aruncate și legate împreună și ținute la un loc cu bare și grătare lungi; și în plus erau împinse oblic spre partea inferioară a râului, care, fiind plasată ca un berbec și conectată la toată lucrarea, ar absorbi toată forța râului; iar altele erau plasate de asemenea deasupra podului, la o distanță moderată, astfel încât dacă trunchiuri de copaci sau nave ar fi fost aruncate de barbari în scopul dărâmării lucrării, forța acestor lucruri ar fi diminuată pentru acești apărători și nici nu ar fi afectat podul.
La zece zile după ce începuseră să fie aduse materialele, armata a fost transferată, toate lucrările fiind terminate. Caesar, lăsând o garnizoană puternică de ambele părți ale podului, s-a grăbit spre teritoriul Sugambrilor. Între timp, au venit la el ambasadori din mai multe orașe; cărora le-a răspuns cu generozitate când au cerut pace și prietenie și a ordonat să i se aducă ostatici. Dar Sugambrii, pregătindu-se de fugă încă din momentul în care podul fusese construit și încurajați de cei pe care îi aveau cu ei din Tencteri și Usipeti, își părăsiseră teritoriul și își luaseră toate bunurile și se ascunseseră în pustietate și în păduri.”
Al doilea pod a fost construit pentru o nouă expediție, în anul 53 î.Hr- pentru a securiza frontierele și a-i pedepsi pe Sugambri.
Caesar își conducea trupele luptând în fruntea lor
Iulius Caesar era cunoscut ca fiind un general care a «
condus de pe front »- angajându-se personal în luptă când trupele erau în dificultate, pentru a le ridica moralul sau a-i îndemna la eforturi și mai mari în momentele critice.
Contrar altor comandanți, care rămâneau în spatele armatei, Caesar și-a asumat deseori riscul luptei directe corp la corp.
Încă de la prima misiune de luptă pe care a primit-o ca tânăr militar, a reușit să ocupe punctul strategic vizat și să-și salveze și soldații din situația critică, primind pentru asta coroana civică(corona civica)
Lupta cu Legiunea a zecea: Caesar se plasa deseori, cu legiunea sa preferată- a Zecea- în părțile cele mai dificile ale câmpului de bătălie.
Încurajare fizică: el acționa pentru a menține formația romană în fața atacurilor inamice.
Câteva exemple:
- Bătălia de la Sambre /Sabis (57 î.Hr), împotriva Nevienilor: Într-un moment critic în care legiunea părea pierdută, Caesar a scris că el a luat un scut de la un legionar ce fugea și a înaintat în prima linie pentru a-și încuraja oamenii, acoperind breșa din formație.
- Bătălia de la Alesia (52î.Hr- când avea 48 de ani): În timpul asaltului final al întăriturilor galeze, situația romanilor devenise disperată. Caesar, purtând mantia distinctivă de comandant (paludamentum) ca să fie ușor recunoscut, s-a repezit înspre liniile frontului ajutând direct legionarii să-i respingă pe cei ce-i asaltau.
Suetonius a scris că după bătălia de la Pharsala, el își trimisese înainte trupele în Asia, iar el a traversat strâmtoarea Hellespont pe un mic vas de transport (vectoria navicula). El l-a întâlnit pe Lucius Cassius, care lupta de partea adversă , în fruntea a zece vase de război (rostratis navibus) ; departe de a fugi, el a înaintat, cerându-i să se predea imediat; și l-a primit cerându-și iertare, la bordul său. - Bătălia de la Pharsala (48 î.Hr) : În timpul războiului civil, el a participat la angajarea luptei contra cavaleriei lui Pompei, încurajându-și oamenii în luptele corp la corp.
- Bătălia de la Munda (45 î.Hr): Împotriva forțelor pompeiene conduse de Labienus, bătălia era atât de feroce încât Caesar a mărturisit apoi prietenilor că «a luptat deseori pentru victorie, dar acum a luptat pentru viața sa». El s-a repezit în prima linie pentru a-i împiedica pe soldați să fugă, iar prezența sa fizică a fost determinantă pentru a evita deruta.
Caesar se adresa soldaților numindu-i „camarazi de arme”- commilitones.
Îi plăcea să-i vadă bine îmbrăcați și le dădea arme împodobite cu aur și cu argint.
El avea pentru ei o asemenea afecțiune, că atunci când a aflat de înfrângerea lui Triturius, el și-a lăsat să-i crească barba și părul și nu și le-a tăiat decât după ce l-a răzbunat.
Suetonius a scris despre devotamentul trupelor lui:
(1) Astfel i-a făcut pe amândoi cei mai devotați lui și mai curajoși.
(2) Când a izbucnit războiul civil, centurionii fiecărei legiuni s-au oferit ca fiecare dintre ei să echipeze un cavaler lor bani din propriile lor economii, și toți soldații să-l servească gratuit și fără grâne sau plată, cei mai bogați urmând să asigure cele necesare celor mai puțin norocoși.
(3) Într-un război atât de lung, niciunul dintre ei nu l-a părăsit; majoritatea dintre cei ce au căzut prizonieri au refuzat ca viața lor să le fie acordată dacă doreau să lupte împotriva lui.
(4) Au îndurat foamea și alte nevoi, nu numai când erau asediați, ci și când ei înșiși i-au asediat pe alții, cu atâta efort încât Pompey, văzând felul de pâine făcută din iarbă, care îi hrănea, în tranșeele de la fortăreața Dyrrachium, a declarat că are de-a face cu fiare sălbatice și a ordonat să fie îndepărtată cât mai curând posibil și să nu fie arătată nimănui, ca nu cumva această dovadă de răbdarea și încăpățânarea a dușmanilor săi să nu-i descurajeze armata..
(5) Cu cât curaj au luptat o dovedește faptul că, după singura respingere încercată de ei aproape de Dyrrachium, au cerut de bunăvoie pedeapsa pentru ei înșiși, astfel încât generalul lor a considerat că este mai potrivit să-i consoleze decât să-i pedepsească. În alte bătălii au învins cu ușurință nenumăratele forțe ale adversarilor lor, deși erau depășiți numeric în multe privințe.
(6) În cele din urmă, o cohortă din legiunea a șasea, pusă să apere un mic fort, a ținut la distanță patru legiuni ale lui Pompei timp de câteva ore, aproape toți fiind străpunși de multitudinea de săgeți inamice, dintre care o sută treizeci de mii au fost găsite în interiorul meterezelor.
(7) Nici nu este de mirare dacă cineva se uită la faptele unor persoane, fie ale centurionului Cassius Scaeva, fie ale soldatului Gaius Acillus, ca să nu povestesc despre mulți.
Scaeva, după ce i-a scos ochiul, i-a străpuns coapsa și umărul, parând o sută douăzeci de lovituri cu scutul, a păstrat paza porții fortului care îi fusese încredințată.
(9) Acilius, într-o bătălie navală de la Massilia, după ce apucase cu mâna dreaptă pupa navei inamicului și i-au tăiat-o, dar el imitând exemplul memorabil al lui Cynegirus printre greci, a sărit pe navă, înfruntându-o cu scutul-ul său.
Devotamentul față de prieteni
(1) Își trata întotdeauna prietenii cu o considerație și o bunătate nemărginite. Gaius Oppius , care îl însoțea pe un drum rustic și dificil, s-a îmbolnăvit brusc, iar Caesar i-a dat singura colibă pe care a putut-o găsi iar el a dormit în aer liber, pe pământul tare.
(2) Când a atins puterea supremă, i-a ridicat la cele mai înalte onoruri chiar și pe oamenii de cea mai umilă origine ; iar când i s-a reproșat acest lucru, a răspuns public: „Chiar dacă niște tâlhari și asasini m-ar fi ajutat să-mi apăr demnitatea, le- aș fi arătat aceeași recunoștință”.
Calul lui Caesar
Calul etrusc al lui Caesar se numea Asturcus- sau Genitor.
Suetonius, Cassius Dio și Pliniu cel Bătrân relatează în unanimitate că, în calul lui Iulius Caesar, avea copite neobișnuite. Conform lui Suetonius, Caesar călărea un cal cu copite care aminteau picioarele unui om, fiind atât de despicate încât semănau cu degetele de la picioare. Suetonius adaugă că Caesar a crescut el însuși calul . Întrucât ghicitorii au interpretat deformarea copitelor ca un semn prevestitor că proprietarul său va deveni stăpânul lumii, iar Alexandru cel Mare se spunea că deținea un cal similar, Caesar a avut o grijă deosebită de el și l-a călărit el însuși.
Se spune că acesta nu tolera pe nimeni altcineva să-l încalece.
O statuie a legendarului cal a fost ridicată ulterior, la ordinul lui Caesar, în fața templului lui Venus Genetrix, zeița protectoare a Iulienilor.
Cassius Dio adaugă că acel cal i-a insuflat lui Caesar o mare încredere, ca semn al norocului său. Pliniu confirmă povestea.
Statuie ecvestră a lui Iulius Caesar, văzută din față, cu o scenă a unei bătălii navale pe piedestalul dedesubt, din „Împărați romani călare”.
Suntem tentați să suspectăm o regresie evolutivă la cai, deoarece inițial caii aveau mai multe copite vizibile, iar aceste degete sunt încă prezente într-un mod vestigial. Cu toate acestea, poate fi vorba și de o mutație a structurii genetice, similară cu gemenii siamezi, sau de o anomalie genetică.
Picior de cal preistoric cu degete încă complet dezvoltate, Los Angeles (c) Ringuer
Dar caii preistorici s-au deplasat pe mai multe degete timp de milioane de ani. Așadar, de ce nu?
Butler et Cary (op.cit., p.125) commentent : « 'Polydactily' is well known in horses and a number of cases of horses with two digits have been recorded ».
Se știe că acel cal, al lui Caesar, era dintr-o rasă veche, etruscă, rasă ce devenise rară chiar și pe timpul său.
Se spune că Iulius Caesar și-a numit calul Genitor în onoarea tatălui său, care a murit în 85 î.Hr., când Caesar avea 16 ani. Numele înseamnă „creator”, „tată” sau „producător” în latină. Alții spun că numele său era Asturcus. În orice caz, era un titlu puternic pentru un semn puternic care avea să-l însoțească pe dictator tot restul vieții sale. Calul cu „degete de om” a devenit armăsarul principal al lui Caesar și, pentru a-i asigura siguranța, se spune că acesta a descălecat cu o ocazie în mijlocul bătăliei, pentru a nu-și pune calul în pericol.
Se spune, de asemenea, că Iulius Caesar avea abilități excepționale de călărie. Istoricul Plutarh relatează că încă din copilărie se antrena călare cu mâinile împreunate la spate pentru a-și exersa echilibrul. De asemenea, el relatează că Caesar le-ar fi dictat scrisori la doi dintre scribii săi în timp ce stătea călare. Abilitatea sa de a sta în picioare pe un cal era, de asemenea, legendară.
Iulius Cezar a trecut Rubiconul în noaptea de 12 ianuarie a anului 50 d.Hr., pentru a prelua puterea la Roma. Se presupune că a făcut-o călare pe calul său, Genitor, rostind celebra sa frază „Alea jacta est” (zarurile sunt aruncate).
Se spune că Iulius Caesar și-a numit calul Genitor în onoarea tatălui său, care a murit în 85 î.Hr., când Caesar avea 16 ani. Numele înseamnă „creator”, „tată” sau „producător” în latină. Alții spun că numele său era Asturcus. În orice caz, era un titlu puternic pentru un semn puternic care avea să-l însoțească pe dictator tot restul vieții sale. Calul cu „degete de om” a devenit armăsarul principal al lui Caesar și, pentru a-i asigura siguranța, se spune că acesta a descălecat cu o ocazie în mijlocul bătăliei, pentru a nu-și pune calul în pericol.
Se spune, de asemenea, că Iulius Caesar avea abilități excepționale de călărie. Istoricul Plutarh relatează că încă din copilărie se antrena călare cu mâinile împreunate la spate pentru a-și exersa echilibrul. De asemenea, el relatează că Caesar le-ar fi dictat scrisori la doi dintre scribii săi în timp ce stătea călare. Abilitatea sa de a sta în picioare pe un cal era, de asemenea, legendară.
Iulius Cezar a trecut Rubiconul în noaptea de 12 ianuarie a anului 50 d.Hr., pentru a prelua puterea la Roma. Se presupune că a făcut-o călare pe calul său, Genitor, rostind celebra sa frază „Alea jacta est” (zarurile sunt aruncate).
Se spune că Iulius Caesar și-a numit calul Genitor în onoarea tatălui său, care a murit în 85 î.Hr., când Caesar avea 16 ani. Numele înseamnă „creator”, „tată” sau „producător” în latină. Alții spun că numele său era Asturcus. În orice caz, era un titlu puternic pentru un semn puternic care avea să-l însoțească pe dictator tot restul vieții sale. Calul cu „degete de om” a devenit armăsarul principal al lui Caesar și, pentru a-i asigura siguranța, se spune că acesta a descălecat cu o ocazie în mijlocul bătăliei, pentru a nu-și pune calul în pericol.
Se spune, de asemenea, că Iulius Caesar avea abilități excepționale de călărie. Istoricul Plutarh relatează că încă din copilărie se antrena călare cu mâinile împreunate la spate pentru a-și exersa echilibrul. De asemenea, el relatează că Caesar le-ar fi dictat scrisori la doi dintre scribii săi în timp ce stătea călare. Abilitatea sa de a sta în picioare pe un cal era, de asemenea, legendară.
Iulius Cezar a trecut Rubiconul în noaptea de 12 ianuarie a anului 50 d.Hr., pentru a prelua puterea la Roma. Se presupune că a făcut-o călare pe calul său, Genitor, rostind celebra sa frază „Alea jacta est” (zarurile sunt aruncate).
Venus Genetrix
