Amfiteatre romane

 Spre deosebire de teatrele romane, în care spectatorii erau așezati pe gradene dispuse în semicerc, amfiteatrele aveau gradene (etajate) dispuse în jurul unei arene de formă eliptică. 

Deci oarecum ca și cum două teatre ar fi fost puse unul în fața celuilalt (din greaca veche ἀμφί-împrejur/de ambele părți)

Amfiteatrele erau destinate spectacolelor cu gladiatori (munus gladiatorium), spectacolelor de vânătoare (venationes) și uneori spectacolelor navale (naumachies)

Aceste spectacole, la care asistau foarte mulți cetățeni (de aceea se și construiau cu dimensiuni foarte mari), erau sponsorizate de aristocrații romani (cel mai adesea conducătorii statului roman) pentru captarea simpatiei poporului.

Originea jocurilor din arenă

Despre jocurile organizate de etrusci în cadrul ceremoniilor funerare ne putem informa din frescele pictate ]n morminte: la Paestum pare o demonstrație făcută de militari, fără amenajări speciale. 

Putem face legătura și cu relatările din Iliada despre întrecerile organizate între eroii greci la moartea unui personaj important : lupte care erau întrerupte când era clară victoria unuia dintre participanți, înainte ca ei să fie răniți grav. 

Pe urnele funerare etrusce din Etruria luptătorii par a respecta reguli ale întrecerii , dar fără a avea construcții amenajate special.

Dacă la început fusese vorba de lupte organizate în onoarea unor persoane decedate, spectacolele au devenit tot mai mult acțiuni politice -cadouri electorale. În perioada imperiului roman amfiteatrele au devenit tot mai mari și au fost construite nu doar în peninsula italică, ci și în diferite provincii romane.
Au fost descoperite cam 230 de amfiteatre romane , unele fiind refolosite după căderea Imperiului -unele ca fortărețe (în Evul Mediu) , altele fiind exploatate ca niște cariere de piatră gata fasonată pentru alte construcții. 

Primele amfiteatre romane au avut caracter provizoriu, fiind dedicate luptelor din cadrul ceremoniilor funerare (obicei moștenit de la etrusci).

La Roma a fost atestată prima luptă între gladiatori, în Forum Boarium (oborul lor)  , în anul 264 î.Hr.

În epoca republicană s-au construit amfiteatre provizorii, din lemn . 

Pliniu cel Bătrân a scris că primul amfiteatru din lemn ar fi fost construit la cererea lui Gaius Scribonius Curio, în anul 52 î. Hr. Acest prim amfiteatru ar fi fost format într-adevăr din două jumătăți, una rotindu-se în jurul axei centrale pentru a forma spațiul circular , urmând a fi pliată ulterior ca să continue a funcționa ca teatru. Desigur sistemul necesita eforturi mari și se defecta repede, așa că a fost abandonat.
A rămas idea de a se construi edificiul de formă eliptică, așa cum se pomenise din bătrâni.

Prin anul 46 î.Hr Julius Caesar a construit un amfiteatru de lemn , dar care dispunea de amenajări subterane (galerii) de unde apăreau la suprafață, cu dispozitive  cum ar fi mont charge urile de azi, (doar că acționate de sclavi) . A fost prima dată când s-au prezentat acolo și lupte cu animale . Construcția era protejată de un velum.

Amfiteatrul din Pompei

Lava vulcanică a păstrat acest amfiteatru din lemn construit prin anul 80 î.Hr, după cum o atestă inscripția găsită acolo. 

La Pompei a fost găsită și o frescă ce prezintă o luptă între gladiatori. Unul dintre gladiatori sângerează puternis și și-a scăpat scutul, în timp ce învingătorul își ridică scutul în semn de victorie. Observăm că cei doi gladiatori au echipamente diferite de echipamentele militarilor. Căștile sunt aurite și ornate cu panașuri mari, din pene. S-ar spune că e vorba de pende de struț, după cât sunt de mari și pufoase. N-ar fi imposibil, în Italia se aduceau animale exotice, de ce nu și struți?
Scuturile par și ele aurite. Ca și ocrea- apărătoarele pentru gambe.
În rest, nu purtau decât subligaculum (subligatus, subligar, licium) -un șort din țesătură de in . Învingătorul poartă și manica- o apărătoare pentru braț. 

Colosseum (Amfiteatrul Flavian)

A fost construit din ordinul împăratului Vespasian, continuat de Titus (între anii 70-82) pe locul Casei de Aur (Domus Aurea)-palatul împăratului Nero, ce a fost urât de popor. Amplasamentul nu a fost întâmplător. El simboliza ștergerea amintirii împăratului cu un comportament crud și egocentric , ce asuprise poporul și revenirea la o conducere orientată spre popor.
 

Cam așa arăta Amfiteatrul Flavian (Colosseum) când începea să se tragă acoperișul (velarium)
În vârful construcției încă se văd găurile în care erau fixați cei 240 de stâlpi d elemn -catargele de care erau fixate velele , cu un sistem complex de frânghii . Exista și un imens inel central eliptic , suspendat deasupra arenei cu frânghii.
Deschiderea din centru favoriza ridicarea aerului cald prin efect de tiraj al aerului, răcorind aerul din arenă.
Cei care manevrau veariumul erau marinarii din flota imperială de la Misenum , care erau cazați lângă amfiteatru în Castra Misenatium.
Ei își sincronizau mișcările cu precizie militară pentru a ridica simultan velele grele din țesătură de cânepă, colorate în culori vii.

Domus Aurea fusese construit de împăratul Nero între anii 65-68, după marele incendiu din anul 64 (de care a fost învinuit împăratul, care a expropriat cu acel prilej o suprafață de circa 81 ha în centrul orașului). Succesorii lui Nero au vrut să pună la dispoziția publicului o mare parte din palat sau au construit alte clădiri pe locul palatului odios. 

Nero ordonase să i se facă și o statuie gigantică, ce a fost pusă apoi în apropiere de noul amfiteatru- cu figura modificată ca să reprezinte zeul soarelui-Helios. .

Amfiteatrul Flavian a fost amplasat pe locul unui lac artificial ce existase în timpul lui Nero.

Construcția amfiteatrului a început în anul 70 și a durat circa 10 ani , cu încă 2 ani pentru finalizare. . 

Dimensiuni: 189 m lungime, 156m lățime. 48 m înălțime.  Arena e cam cât un teren de fotbal. .
Se crede că putea primi până la 880 000 de spectatori.
Fațada era placată cu marmură și organizată pe patru nivele, pe primele trei distingându-se pilaștri cu coloane adosate , între ele fiind arcade , în fiecare arcadă fiind statui ce reprezentau zeități sau figuri istorice ale Romei. Pe porțiunea de la etajul 4 al fațadei erau ferestre dreptunghiulare ce alternau cu zidărie plină pe care erau ancorate catargele pe care se sprijinea acoperișul mobil (velum) 

Coloanele adosate aveau capiteluri în stil diferit : doric, ionic și corintic, putând fi privite ca o rememorare a tradițiilor grecești. 

La inaugurare, împăratul Titus ( fiul lui  Vespasian) a dispus organizarea de spectacole timp de 100 de zile.  
Spectacolele gratuite oferite publicului, precum și distribuirea gratuită de grâne sau pâine erau mijloace de asigurare a unui grad de satisfacție a mulțimii sărace a Romei antice. 
Amfiteatrul a fost folosit pentru spectacolele de acest tip timp de 4-500 de ani.

Școlile de gladiatori

 
În apropiere de clădirea amfiteatrului a fost construită și clădirea școlii de gladiatori (Ludus Magnus) , în care gladiatorii locuiau și  se antrenau la mânuirea armelor specifice fiecărui tip de lupte. Săpăturile arheologice au arătat că acolo era și o arenă pentru repetiții. O parte din vestigiile fundațiilor și ale arenei școlii de gladiatori sunt vizibile aproape de Colosseum, pe via San Giovanni. 

Ludus Magnus a fost construită de Domitian și refăcută în timpul lui Traian. 

Ludus Magnus era o clădire cu cel puțin două etaje , cu o curte interioară cu portic. În jurul curții erau camerele în care erau cazați gladiatorii și oamenii de serviciu pentru spectacole. În curte era și un mic amfiteatru, cu arenă (62 x 45m) și o cavea mică (gradene pentru circa 3000 de spectatori) . Acolo asistau probabil laniștii- proprietarii școlii, antrenorii , dar și sponsorii care plăteau spectacolele. 
 Erau și patru mici fântâni triunghiulare, pentru spălarea după antrenamente. Pereții din zidărie au fost placați cu marmură, care a fost furată în perioade ulterioare. 

Tot în vecinătatea Colosseumului erau și alte  școli de gladiatori: Ludus Dacicus ,Ludus Matutinus (specializați în lupte cu animale)  și Ludus Gallicus, construite de împăratul Domitian.   

Ludus Dacicus  era Școala de antrenament a gladiatorilor daci.
Ea a fost înființată de împăratul Romitian (81-96) și completată de Traian (98-117) . Era folosită pentru antrenarea gladiatorilor proveniți din prizonierii daci capturați de cei doi împărați în timpul războaielor dacice. Era situată la est de Colosseum, pe versanții dealului Caelian. 
Dio Cassius a scris că în jurul anului 31 î.Hr, după bătălia de la Actium, unde regele dac Dacomes a dat ajutor lui Marcus Antonius, mulți daci au fost luați prizonieri de Augustus și obligați să lupte în arenă ca gladiatori împotriva prizonierilor Suebi. Luptele au durat mai multe zile, neîntrerupt. 

Armele dacilor

Sica- era o armă curbată mai scurtă, manevrată cu o singură mână . Sica ar însemna seceră în limba dacilor. Lama era lungă de aproximativ 40 cm ,triunghiulară, cu vârf ascuțit  cu un mâner scurt. Se purta în teacă, la brâu. 
Falx - o armă curbată (aproape ) ca o seceră , ascuțită pe marginea interioară ,folosită de traci și daci. După ce dacii au câștigat folosind această armă în primele lupte contra romanilor, romanii au modificat căștile soldaților întărindu-șe cu o bară metalică transversală. 
Rhomphaia- o armă albă specifică tracilor și dacilor, ce se ținea cu două mâini, asemănător cu o halebardă medievală.  . Avea o lamă lungă dreaptă sau ușor curbată de 60-80cm și un mâner de circa 50 cm . Despre această armă se vorbește în Iliada (versetul VI 166) și în alte texte antice. Plutarh a scris că a fost mai întâi o „suliță” și apoi o „sabie” . În limba latină a fost numită și rumpia, romphea, romphaea. (Aici, reprezentare pe Tropaeum Traiani) 

Rhomphaia a fost menționată și în lucrarea Chronologia a lui Mihail Psellos ca fiind sabia cu un singur tăiș ce era purtată pe umărul drept de gărzile imperiale de la Constantinopol. 

Aproape de Ludus Magnum erau și alte construcții anexe: Summum Choragicum (depozit de materiale scenice) , Saniarum (pentru adăpostirea și tratarea gladiatorilor răniți) , Spoliarium (unde erau depus corpurile gladiatorilor uciși, după ce fuseseră dezbrăcați de armuri) și Armamentaria (depozit de arme și ateliere de reparare a armelor și armurilor). 

Inițial, amfiteatrul a fost folosit și pentru spectacole nautice, caz în care pardoseala din lemn acoperită cu nisip era demontată și spațiul de sub nivelul ei era umplut cu apă adusă prin conducte de la apeduct. 
După terminarea spectacolului, apa era evacuată prin patru conducte de canalizare în rețeaua de canalizare a orașului. 
Ulterior s-a renunțat la prezentarea de spectacole nautice și sub spațiul arenei s-au construit spații anexe , desfășurate pe două nivele.
În aceste spații auxiliare subterane (Hypogeum) erau magaziile de decoruri și recuzita- decorurile fiind ridicate la nivelul arenei pe planuri înclinate închise cu trape, cuștile cu animale sălbatice -acestea fiind ridicate cu lifturi manevrate cu trolii acționate de sclavi, animalele ajungând astfel în arenă în locuri neașteptate , spre surpriza spectatorilor. Erau folosite animale exotice aduse de la marginile imperiului: lei, tigri, urși, elefanți și chiar crocodili. Prin coridoarele subterane se ajungea  la spațiile anexă dar printr-un tunel subteran se putea ajunge la  școala de gladiatori. 
Sistemul de trape și de ascensoare era o minune a tehnicii acelor vremuri. 
Sistemul de canale de apă și de guri de aerisire asigura răcoarea și ventilația spațiului. 
Spectatorii intrau pe 34 de intrări (ale căror numerotări se văd și acum). Fiecare intra deci prin locul de unde ajungea cel mai repede la locul său de pe bilet. 
Locurile erau alocate în funcție de statutul social. 
La partea de sus a gradenelor, unde fusese adăugată o porțiune cu bănci de lemn, erau locuri pentru plebe și pentru sclavi. 
Locurile de categoria I erau în apropierea arenei. În dreptul axului mic al elipsei era loja imperială, cu acces separat , monumental, din exterior.
În partea opusă era loja magistraților. 
Tot cu acces separat.
În jurul acestor loji de onoare erau locurile aristocrației romane: senatori, patricieni, așezați pe bănci de marmură.
În sectorul de deasupra lor era zona cavalerilor romani-equites. 
Deasupra lor erau locuri pentru soldați, adolescenți cu tutori și bărbați căsătoriți. Alături de ei, cetățeni obișnuiți ai Romei. 
Era un spectacol al întregii societăți romane. 
 .

În arenă aveau loc și execuții publice, menite să înspăimânte pe cei ce ar fi îndrăznit să se opună ordinelor împăratului. 
În secolul IV, imperiul intrase în declin, Jocurile deveneau tot mai costisitoare. 
În acelaș timp, adoptarea creștinismului ca religie -mai întâi tolerată și apoi oficială- a făcut ca jocurile pline de cruzime să nu mai fie apreciate de public. Împăratul Constantin a interzis execuțiile cu tortură, cum erau răstignirile sau uciderile de către fiare. 
În anul 404 un călugăr creștin a vrut să oprească o luptă de gladiatori, dar a fost ucis cu pietre de mulțime. Împăratul creștin Honorius a interzis complet jocurile. 
După ce fuseseră uciși în arenă foarte mulți creștini, condamnați pentru credința lor. 
Amfiteatrele nu pot fi catalogate după capacitatea lor, pentru că aceasta e discutabilă.

Amfiteatrul de la Cartagena Nouă 
A fost foarte mare, dar actualmente este în ruine. Nu e vorba despre provincia Cartagina din nordul Africii, ci despre cetatea romană Carthago Nova din peninsula iberică.

Amfiteatrul de la El Jem (Thysdrus) în actuala Tunisia 

E cel mai elaborat amfiteatru roman- dat fiind că e cel mai nou  dintre ele. (Construit între anii 238 și 250) . A fost o donație din partea împăratului Gordian (238-244) către orașul care l-a proclamat împărat pe bunicul său.
Este o realizare arhitecturală deosebită : elipsa e divizată în sectoare simetrice și un sistem ingenios de pile și arce susțin gradenele, scările și galeriile. 
Arena are amenajări subterane pentru cuști cu animale . Subteranele sunt luminate printr-o deschidere mare în partea centrală a spațiului. Există și două trape prin care erau urcate cuștile cu animale, prin intermediul troliilor.

Fațada, din piatră tăiată, prezintă trei niveluri , cu 64 de serii de arcade suprapuse separate de coloane angajate.
La subsol se ajunge pe două scări ce duc la galeriile subterane , ce sunt accesibile din exterior prin două rampe perpendiculare pe axele principale și care leagă monumentul de grajduri.

Amfiteatrul a fost abandonat după înfrângerea bizantinilor în 647, devenind  o fortăreață ce a fost și un refugiu pentru populație și o bază de rezistență a acesteia. În 1695 și 1850 Mohamed bey el-Mouradi și Ahmed bey au bombardat construcția, provocând mari spărturi în ziduri.

Acum se organizează acolo manifestări culturale, festivaluri. 

Dimensiuni de amfiteatre romane: 

Coloseum la Roma	Roma, Italia	189 x 156 m
Arenele din Nîmes (Nemausus)	Nîmes, Franța	133 x 101 x 21m
Teatrul antic de la Arles	Arles, Franța	136 x 107 m

Arena din Verona                           Verona, Italia

                                                           

Femeile romane în antichitate

Frumusetea apreciată de romani

Frumusețea exterioară și frumusețea interioară.

Poetul roman Ovidiu a subliniat că pe lângă frumusețea exterioară, foarte importantă era frumusețea interioară.
Trăsăturile de caracter , cultivate corespunzător, erau în măsură să asigure viața conjugală stabilă și dragostea soților lor.
Am văzut că femeile celebre din antichitate , cele care au avut mare succes și au fost admirate de bărbați influienți erau femei cu cultură solidă. 

Criteriile de frumusețe exterioară

Desigur criteriile de frumusețe uzuale în societatea antică romană fuseseră influiențate de cele din culturile mai vechi pe care aceștia le admirau. Egiptenii, dar mai ales grecii își creaseră propriile canoane de frumusețe, chiar teoretizate strict, sub forma unor rapoarte precise între diferitele părți ale corpului care ar fi trebuit să fie respectate de sculpturile ce reprezentau zeități. Aici putem vedea o statuie de bronz ce reia probabil un model grecesc și care o reprezintă pe Venus/Afrodita.
Ea întruchipează idealul de frumusețe al timpului
 

Alt exemplu ar fi statuia zeiței Artemis-înaltă de 2,1m.
(E datată în perioada sec.I î.Hr-sec. I.  A fost cumpărată de muzeul Metropolitan cu 28 milioane $).

Un exemplu de artă din Pompei ne dă unele indicii despre frumusețea femeilor romane.
Aici este un mozaic ce fusese furat din Pompei în timpul războiului, ajunsese prin Germania, dar acum, când posesorul a murit, a fost returnat statului italian.
Scena arată o femeie în îmbrăcăminte sumară lângă patul unui bărbat cu aspect oarecum suferind (figură deprimată, mână căzută moale , corpul flasc, transpirat ) .Femeia pare să primească o pungă (cu bani?) - poate a prestat îngrijiri la domiciliu? 😛 Femeia poartă o bustieră (cum am văzut și la cele ce practicau sporturi), dar restul corpului e acoperit doar în față- cu o panză mare, drapată, lăsând privitorul să-i admire posteriorul ispititor. Se pare că astfel de ilustrații erotice erau relativ frecvente în iatacurile romanilor. Femeia are pielea foarte albă (așa cum am văzut că era criteriul de frumusețe al timpului) și forme plinuțe, fără a fi grasă. Bărbatul are pielea bronzată, așa cum le stătea bine bărbaților romani iubitori de sporturi în aer liber. 
Putem observa și așternutul patului: cearșaf ornamentat cu dungi decorative, pernă și   o pilotă de puf, pătură probabil din lână. 

Cleopatra descrisă de Lucain

Autorul antic a descris-o așa pe Cleopatra, la întâlnirea cu Antonius:
Ea era îmbrăcată în in și purpură cu picături de aur. Darurile cele mai prețioase ale mării Roșii străluceau în părul ei și formau diadema. (Probabil perle și coral)

Cleopatra purta o rochie elaborată 
Sânii ei străluceau sub firul de Sidon, pe care acul Nilului îl strânsese cu un pieptene de Serum 
L-a destrămat și după ce l-a întins a slăbit firele vălului, aici cu dinții ca zăpada , ca pădurile Atlantidei.

E vorba probabil de o țesătură ajurată , din care egiptencele trăgeu fire (probabil cu piepteni speciali) astfel ca să rezulte o plisare a materialului- așa cum vedem în frescele antice din piramide. 

Diutius Cleopatra gerit cultuque laborat

candida Sidonio perlucent pectora filo ,

quod Nilotis acus compressum pectine Serum

soluit et extenso laxauit stamina velo 

Dentibus hic niueis sectos Atlantide silua 

Îngrijirea frumuseții avea o lungă tradiție în Egipt și desigur multe dintre procedeele verificate de multă vreme în Egipt au fost preluate și de femeile romane din înalta societate, după cucerirea Egiptului de către romani.

În această pictură găsită în mormântul lui Nakht/Nht- scrib și astronom ce a trăit prin anul 1400 î.Hr-descrie un mod de trai extrem de luxos, cu petreceri agrementate cu dans și muzică, unde femeile îmbrăcate festiv se delectau cu parfumuri . 

 Egiptencele înstărite foloseau băi cu lapte și miere, foloseau pastile de tămâie la subsuori ca deodorant și uleiuri florale ca emolient pentru piele. Egiptencele inventaseră și o metodă de epilare naturală cu ceară, miere și zahăr -„epilarea cu zahăr” fiind propusă și în zilele noastre de unele mărci de cosmetice. 
S-au găsit recipiente elegante pentru unguente parfumate sau farduri , care erau considerate ca având proprietăți revigorante . Pentru machiaj se folosea pudră din pietre semiprețioase amestecată cu uleiuri sau grăsimi animale . Colorantul negru aplicat în jurul ochilor (khôl) avea rol de protecție împotriva strălucirii soarelui , dar componentele folosite asigurau și un rol antibacterian. (Cuvîntul egiptean pentru paleta de machiaj derivă din termenul ce semnifică „protecția”)

Cleopatra devenise o expertă în parfumuri și produse de machiaj. (Marcus Antonius i-a dăruit chiar o fabrică de parfumuri, știind desigur că asta era o pasiune de-a ei).
Ea folosea de pildă coleoptere strivite pentru a obține nuanțe de roșu de buze . Nu vă mirați, și acum se folosește colorantul din coșenile pentru rujul de buze! Așa se obține roșul carmin folosit în zilele noastre și pentru prăjituri.
Bijuterii elaborate- exemple

Din secolul III Ptolemaic (din anii 220-100 î.Hr)  au ajuns până la noi acești cercei de aur cu perle , lungi de 2,2 cm.  lucrați minuțios din peste 100 de componente fiecare. Perlele folosite erau foarte rare, fiind aduse din Golful Persic și chiar din India. 

Bijuterii realizate de bijutieri greci, dintre care se aduceau și în Italia
De pildă, aceste inele 

Sau acest colier, găsit lângă Pontul Euxin: 

Criteriile de frumusețe din Ars Amandi

Pe lângă proporțiile estetice , criteriile de frumusețe din vremea romanilor cuprindeau - conform cu scrierile poetului Ovidiu- pielea albă, obrajii trandafirii, ochii de culoare închisă și ..pielea lipsită de mirosuri nefirești. Asta includea igiena riguroasă zilnică. 

Pielea albă era considerată frumoasă și printre egipteni, acest lucru fiind probabil la originea reprezentării personajelor în frescele din antichitatea egipteană. În acele fresce, personajele feminine sunt reprezentate cu pielea albă (probabil femeile din păturile superioare ale societății se fereau să stea prea mult la soare), în timp ce bărbații erau reprezentați cu pielea bronzată, arsă de soare.

Felul în care femeile din aristocrație își fereau fața de razele soarelui e ilustrat în mozaicul roman (datat sec. IV) de la Noheda, din Spania. E prezentată o scenă cu răpirea Elenei. Eroul troian Paris o conduce pe frumoasa Elena către corabia pregătită de troieni , ca să plece împreună spre Troia. Elena e însoțită de  servitoarele ei personale (figurate cu dimensiuni mai mici) . Una dintre servitoare ține un umbrar deasupra capului Elenei, ca ea să nu fie bronzată de soare.  Sunt prezente și două zeități feminine , dintre care se evidențiază Afrodita- cea care i-o promisese pe Elena lui Paris.
În continuare, ajunsă la Troia  Elena coboară de pe corabie, condusă tot de Paris și mereu protejată de soare cu umbrarul de culoare roșie, ținut de o servitoare ce merge în spatele ei.

Observăm că atât Paris cât și ceilalți troieni poartă căciuli „frigiene”. Acest tip de căciulă , cu vârful întors spre față, a rămas până la noi cu denumirea de căciulă (bonetă) frigiană, dar era purtat nu doar de frigieni, ci și de traci și chiar de sciți (în cazul lor fiind vorba despre niște căciuli cu formă diferită: căciuli ce acopereau urechile, se închideau sub bărbie și aveau un moț scurt, de formă diferită de cea frigiană). Regii magi erau reprezentați de asemenea cu bonete frigiene. Zeul Mithra, o divinitate a vechilor persani și a altor popoare proto-indo-iraniene era reprezentat sub forma unui tânăr cu bonetă frigiană , tunică scurtă , pantaloni strâmți și o mantie scurtă pe umărul stâng. 

Tracii purtau și căști cu forma „frigiană”

În societatea romană, pielea albă , nebronzată sugera faptul că femeia era suficient de bogată ca să aibă sclavi care să facă (și) treburile din exteriorul locuinței .
Această caracteristică era atât de importantă, încât femeile foloseau diferite metode pentru a-și proteja tenul de soare și - la nevoie - a-și albi tenul cu puțină pudră albă.

În această frescă găsită la Pompei, zeul Amor o ferește de soare pe mama lui- Venus- chiar și în timp ce ea cochetează cu zeul Marte 😊 Desigur zeul Marte e foarte bronzat, așa cum era normal pentru cineva ce se îndeletnicea cu exerciții militare în aer liber.

Obrajii trandafirii erau un indiciu de sănătate. Adică femeia trebuia să aibă pielea albă, dar nu o paloare bolnăvicioasă.
Rumeneala se obținea pe cale naturală prin exerciții fizice- și s-au păstrat fresce sau mozaicuri în care femeile din antichitatea romană purtau costume sumare, asemănătoare cu costumele de baie din zilele noastre și practicau diferite jocuri sportive.

O femeie frumoasă era de obicei nu foarte înaltă, dar bine proporționată, cu corp tonifiat , șolduri pronunțate și sâni de mărime medie. 
Fața era considerată frumoasă dacă avea ochii mari, nasul drept și ascuțit, buze de mărime medie, obrajii și bărbia ovale și trăsături frumos proporționate. 
Pliniu cel Bătrân a scris că genele puteau să cadă din cauza sexului excesiv, deci genele lungi și dese erau foarte apreciate. 
Erau apreciate și sprâncenele lungi și frumos desenate, fiind apreciate mult sprâncenele îmbinate deasupra nasului. 

Dacă aceste calități nu existau în mod natural, natura putea fi „ajutată” cu machiaj discret., 

Cele trei grații
Aceste personaje din mitologia greacă întruchipau trei dintre calitățile dorite de antici: Frumusețea, splendoarea (Aglaia), Veselia (Euphrosyne) și înflorirea, festivitatea (Thalia). Ele erau reprezentate de obicei goale, dansând, sau schimbând gesturi prietenești, ca simboluri ale bucuriei vieții, grației și armoniei.
Aici este un mozaic roman cu Cele Trei Grații realizat în secolul IV la Caesarea în Mauritania (azi Cherchell în Algeria) 

Realizat cu oarecare naivitate, de un artist de provincie, mozaicul reflectă criteriile de frumusețe ale timpului. Tematica a fost reluată și multe secole mai târziu de diferiți artiști celebri.

Machiajul feței 

Spre deosebire de egipteni sau greci, femeile romane foloseau machiajul doar pentru a accentua frumusețea naturală, nu pentru a c-și crea o imagine artificială frapantă. 

Metoda cea mai simplă era pudrarea feței cu praf de cretă și machierea buzelor și obrajilor cu argilă roșie. 

În această frescă găsită la Pompei, este portretizată regina Cleopatra în chip de zeița Venus.

Observăm că femeia -considerată foarte frumoasă în timpul său- era machiată discret, doar cu o umbră castanie în jurul ochilor pentru a sublinia culoarea verzuie a ochilor ei mari . Poate folosise o pudră albă și un balsam roz pentru buze .  
Bijuterii

Femeile de rang înalt purtau bijuterii foarte scumpe, din aur, împodobite cu pietre prețioase, așa cum este și această diademă de aur cu trei perle foarte mari, găsită la Pompei

Perlele erau foarte prețuite pe vremea aceea. (sigur, acestea au avut de suferit în timpul erupției vulcanului, dar ne putem da seama de mărimea lor. 

Îngrijirea tenului

„Cura dabit faciem”(îngrijirile fac fața) 
În cel de-al treilea volum al său, Ars amatoria (arta iubirii) , Ovidiu a scris numeroase detalii despre îngrijirea frumuseții în Roma antică. 
Erau cuprinse acolo mai multe formule de creme și unguente , prezentate prin poemul său: Medicamina faciei Feminae (Metode de îngrijire a frumuseții feminine)

De la poetul roman Ovidiu (Publius Ovidius Naso) ne-a rămas o rețetă pentru o loțiune de luminare a tenului:

Două livre de crupe de orz și o cantitate egală de măzăriche se amestecă și se înmoaie cu zece ouă. Apoi, amestecul este uscat la aer și măcinat într-o moară de piatră, acționată de un măgar răbdător.
Se macină și primele coarne care cad de pe capul unui cerb robust (1/6 de livre în total).
Se amestecă totul până se obține o pulbere albă, care se dă prin sită.
Se adaugă doisprezece bulbi de narcisă curățați și se bate totul împreună.
În cele din urmă, se adaugă 50 de grame de gumă și spelta toscană și de nouă ori mai multă miere.

Se presupune că acest amestec era frecat pe față de o femeie romană, ceea ce ducea la luminarea tenului.

Spelta era un soi de grâu moale ( Triticum spelta), cu boabele bogate în amidon și bine îmbrăcate cu tărâțe. Făina de spelta furniza deci mult amidon, dar și vitaminele conținute în coaja boabelor. 
Bulbii de narcisă erau cunoscuți pentru efectul calmant, emolient și antiseptic, dacă erau folosiți extern. Administrați intern, ar avea efect sedativ- de altfel numele provine de la grecescul „narcon”- a amrți.

Uleiul de narcisă Narcissus Jonquilla, cu miros dulce , e folosit și în multe dintre parfumurile moderne  (Narcisse Noire by Caron, Amazone by Hermes, Vanille Fatale by Tom Ford , Samsara by Guerlain…)

 Guma era probabil rășina numită „mastiche”, obținută dintr-un copac ce creștea în Grecia și Asia Mică.

Îngrijirea frumuseții ocupa un loc esențial în viața cotidiană a femeilor romane , fapt dovedit și de varietatea de oglinzi , recipiente pentru creme sau parfumuri , agrafe pentru păr, pensete, piepteni ce s-au găsit în cu prilejul cercetărilor arheologice. 

Se poate presupune că exista obiceiul depilării , cu penseta pe suprafețe mai mici, dar și cu ceară de albine caldă aplicate pe pânză de in - pe suprafețele mai mari.

În „Ars amandi” putem citi:

« Aș fi vrut să vă previn: nu vă lăsați subsuarele să miroasă ca o capră udă, nici nu lăsați gambele să fie țepoase de peri. »

Igiena pe primul plan

Societatea romană asigura condiții pentru spălare zilnică fie în locuința proprie, fie în băi publice (terme), unde erau săli cu apă caldă (caldarium)  dar și cu apă rece (frigidarium). Pe lângă sălile pentru baie erau încăperi pentru vestiare și pentru masaj, dar și spații pentru practicarea exercițiilor fizice. 

Existau și băi termale, construite în locuri în care apele naturale aveau virtuți terapeutice. 
Așa a fost la Pollena Trochia, aproape de Napole. S-au gîsit acolo vestigiile unor terme romane folosite și pentru tratarea unor probleme de sănătate. 

Pielea corpului era păstrată catifelată cu băi în lapte de măgăriță (metodă recomandată de Cleopatra VII, desigur pentru femeile bogate) . 

Se spunea și că grăsimea de lebădă și făina de leguminoase ajutau la eliminarea ridurilor, iar cenușa de melc ar fi ajutat la îndepărtarea pistruilor.
Petele inestetice de pe corp puteau fi mascate cu creme roz, pentru care se foloseau petale de mac și chiar excremente de crocodil.

Machiajul pronunțat era asociat cu prostituția

Desigur femeile sărace nu își permiteau ingrediente scumpe pentru întreținerea frumuseții sau pentru parfumare. Unele (în special prostituatele) căutau să compenseze prin machiaj bătător la ochi. Bordelurile aveau iz de machiaj ieftin și de parfumuri puternice. 

Este de menționat că machiajul, și mai ales folosirea excesivă a acestuia, era în mod obișnuit asociate cu prostituatele, ambele fiind considerate imorale și seducătoare- într-un mod neelegant. Cuvântul latin lenocinium însemna, de fapt, atât prostituție cat și machiaj.

Virginele și preotesele nu aveau voie să folosească machiaj.
Postumia-o preoteasă-a încălcat această regulă în anul 420 î.Hr. și din acest motiv a fost acuzată de incestum- indecență. Acuzația (relatată de istoricul Titus Livius- a apărut pentru că hainele ei au fost judecate ca fiind extravagante și manierele ei-nepotrivite. Procesul Postumiei a fost consemnat nu doar de istoricul roman Titus Livius (în Ab Urbe Condita) ci și de istoricul grec Plutarh în eseul De Capienda ex Inimicis Utilitate in Moralia.

Îmbăierea zilnică și curățenia veștmintelor erau în schimb promovate și asociate cu cultul zeiței Venus- zeița frumuseții.
E cunoscută personalitatea preotesei zeiței Venus , Eumachia, care a finanțat un mare edificiu public la Pompei. Eumachia provenea dintr-o familie de fabricanți de cărămizi și de amfore. Devenită preoteasă publică a zeiței Venus , ea a patronat de asemenea și breasla fabricanților de vestminte și a vopsitorilor de țesături. Activitatea ei de mecenat a fost recompensată prin ridicarea unei statui în apropiere de forul din Pompei.

Eumachia finanțase construirea unei clădiri impunătoare  în care era un mare spațiu înconjurat de porticuri , în continuare fiind  și spații cu cisterne , cuve, bazine situate în curte. 
Putem presupune că era vorba despre o spălătorie publică , unde se spălau și se albeau straiele , în timp ce în spațiul ornat cu porticuri se puteau desfășura discuții și poate activități recreative pentru cei care așteptau să ia hainele curățate. 

Statuia are  pe soclu o dedicație din care  aflăm că ea i-a fost oferită preotesei publice Eumachia, fiica lui Lucius, de către breasla fulonilor (tăbăcari și curățitori de haine) 
Statuia păstrează încă resturi de culori , astfel că observăm că avea părul roșcat. 
  

Procedee de machiere

Înainte de aplicarea cosmeticelor pe față, tenul era pregătit cu pudră de cerusă sau de cretă. Ocrul roșu fin râșnit era folosit ca fard de obraji , de buze sau de pleoape. Albastrul de peruzele, de lapis lazuli și verdele de malachit erau folosite pentru colorarea discretă a pleoapelor. Conturul pleoapelor era accentuat cu negru de cărbune amestecat în ulei. 

Parfumarea corpului

Pliniu a menționat circa 60 de tipuri diferite de uleiuri parfumate , cum erau megalium sau amarakum.
Unele parfumuri era foarte scumpe, având componente importate din Orientul Mijlociu, dar și din Extremul Orient. S-au găsit desigur și imitații mai ieftine ale acelor parfumuri.
Parfumurile din Capua erau renumite, iar la Roma exista o stradă mărginită cu magazine d eparfumuri  și de creme. 

Romanii apreciau uleiurile cu parfum bogat, aromatice și dulci, dar moda a evoluat în timp. 

Colorarea părului

Părul putea fi colorat - după dorință- în negru sau blond.
Pentru colorarea în negru intens se foloseau lipitori macerate în vin și oțet timp de 60 de zile.
Pentru decolorarea părului blond se folosea spuma batava 

Pentru păr roșcat  se folosea Rutilandis capillis săpunul galic (din cenușă alcalină cu untură de mistreț , seu, ulei , unt sau glicerină ).

Coafarea părului
Modul de coafare a părului era influiențat de gusturile împărătesei , pieptănătura acesteia fiind imitată de femeile din înalta societate. Uneori coafurile doamnelor erau foarte complicate, implicând uneori realizarea de zulufi, aranjamente în formă de coroană deasupra capului , cocuri ornate cu bijuterii. Alteori se preferau coafuri simple, cu părul strâns într-un coc la ceafă, după moda grecească. 

Una dintre sclave (ornatrix) se specializa în îngrijirile cosmetice și pieptănăturile dorite de stăpâna casei  

Toate procedeele cosmetice trebuiau să fie însă discrete, căci, după cum spunea Ovidiu în Ars amandi, „Desigur un iubit nu dorește să vadă borcănele cu cosmetice rămase pe birou. Doar arta rămasă ascunsă pune în valoare frumusețea
Poruncește servitorilor să ne spună că încă dormi, dacă ajungem înainte ca tu să-ți fi terminat ritualul . De ce ar trebui să știe ce îți face pielea atât de albă? Ține-ți ușa închisă și nu mă lăsa să văd rezultatul înainte de a fi finalizat. Sunt multe lucruri despre care noi, bărbații nu ar trebui să știm nimic.””

În literatura clasică există rețete pentru pastă de dinți și chiar pentru deodorante. Interesant e sfatul de a se folosi decoctul de rădăcină de viulin auriu în vin fiert, pentru sporirea urinării (crezându-se că asta ar diminua mirosurile corporale neplăcute) .
Romanii aveau săpun, dar în mod obișnuit se prefera pentru igiena personală uleiul (parfumat) de măsline. După încălzirea prin exerciții fizice și la baia fierbinte, uleiul era răzuit de pe piele cu un strigil (o unealtă curbată din bronz). Uleiul cu fragmente de piele exfoliată și cu murdăria erau apoi aruncate. 
Se foloseau apoi parfumuri (de trandafir, scorțișoară, iris, tămâie sau șofran) infuzate în ulei și amestecate cu ingrediente medicinale și uneori pigmenți. 
Trandafirii din Paestum , Campania (din sudul Italiei) erau deosebit de apreciați. În forumul roman a fost găsit prin excavații și un magazin de parfumuri. 

Purpura de Tyr

Pigmentul cel mai scump din antichitate, care costa mai mult decât aurul

La Carlisle, în nordul Angliei arheologii au găsit într-un sit roman (unde se fac săpături din 2017) o cantitate de pigment violet , obținut din prelucrarea a mii de melci de mare (Murex brandaris) .

Pentru circa 2 g de pigment ar fi fost nevoie de 12000 de melci de mare , care erau prelucrați în mod complet, printr-un proces îndelungat. Pigmentul fusese amestecat cu ceară de albine pentru a se păstra mai bine. În funcție de modul de fermentare, nuanțele obținute puteau varia. Varia de aseenea și prețul.
Referiri la acest colorant de lux se regăsesc în epopeele homerice. Andromaca și Helena brodau stofe din purpură, cenușa lui Hector a fost pusă pe o țesătură de purpură.  La Tessalonic se formaseră asociații ale vopsitorilor cu purpură de Tyr. Stofele din tezaurul lui Darius (devenite proprietatea lui Alexandru cel Mare) erau fabricate în portul hermione și valorau 5000 de talanți (conform scrierii lui Plutarh) . Mai târziu au apărut centre de producere a purpurei și în Calabria, dalmatia , Sicilia și Istria.
Culoarea obținută varia de la albastru la violet, trecând prin roșu închis și purpuriu. Pliniu cel Bătrân a scris că cea mai apreciată culoare era cea ce evoca sângele coagulat. Deci un roșu închis, dar strălucitor la lumină. Lichidul obținut din scoici era inițial incolor, dar prin expunerea la soare se colora sub acțiunea enzimei porphyrase. Culoarea varia și în funcție de locul de unde era melcul: în Galia - negru, spre nord-vest: albastru plumburiu; cele culese la echinocțiu la est sau la vest: violet; în regiunile meridionale-Rhodos sau alte zone calde: roșu. Culoarea varia și în funcție de specia de melc: Hexaplex trunculus (violet albăstrui), Bolinus brandaris (violet roșcat) Stramonita Haemastoma (roșu)
Glandele secretoare de mucus ale moluștelor  erau lăsate trei zile la fermentat cu sare , apoi fierte trei zile . 

Culegătoarea de șofran din această frescă poartă un veștmânt colorat cu purpură de Tyr (conform analizei) . Frescă din Thera, din 1650 î.Hr !) . În Roma antică, purpura era rezervată demnitarilor (pentru o bandă la togă) sau împăraților (togă colorată integral cu purpură). 

Împăratul Iustinian e înfățișat în mozaicul d ela Ravenna purtând o mantie purpurie. 

Împărăteasa Teodora purta de asemenea mantie de purpură. 

Dansul era o activitate frecventă în societate. S-au găsit picturi și statui care arată personaje dansând. 
Această statuie romană din secolul II găsită în ruinele vechii cetăți Perga a fost reconstituită din numeroase bucăți. Era făcută din două culori de marmură: neagră-pentru păr și rochie, albă-pentru corp și față. 

Administrarea casei
Ar fi greșit să credem că femeile (nobile) din antichitate aveau doar grija de a se împodobi .
Ele gestionau toate treburile interne ale casei, mai ales că bărbații erau deseori plecați .
Se știe de pildă că soția lui Caesar, Calpurnia administra averea soțului ei în timpul absenței acestuia- iar el a fost foarte mult timp plecat în campaniile militare.


Nașterea copiilor

Aducerea copiilor pe lume era poate principalul rol care le era atribuit femeilor. 
În lumea aristocratică de cele mai multe ori căsătoriile se încheiau ca pecetluire a unor relații politice , dar se spera întotdeauna ca femeile să aducă pe lume cât mai mulți copii. 
Dacă o femeie rămasă văduvă avea unul sau mai mulți copii, acest lucru nu era o piedică pentru recăsătorirea ei, cazurile în care copiii erau adoptați de tați vitregi fiind foarte frecvente.
Ba- am putea gândi- faptul că femeia avea deja cel puțin un copil (conceput în timpul căsătoriei anterioare, desigur) îi sporea atractivitatea . Totodată, moralitatea ei trebuia să fie mai presus de orice bănuială pentru a fi respectată.
Nașterea nu era însă lipsită de riscuri, cazurile în care femeile mureau la naștere nefiind excepționale. 
Un astfel de basorelief, ce înfățișa o naștere fericită era probabil o urare și o încurajare . 

Educarea copiilor mici
Educația copiilor de vârste fragede cădea în sarcina mamelor lor, care îi învățau scrisul și cititul și - în funcție de fropria educație primită la rândul său- elemente de aritmetică și o limbă străină.
În această statuetă de teracotă aflată la un muzeu din Atena, o mamă își învață copilul mic să citească .
Statuetă din secolele III-II î.Hr.  

Folosirea cosmeticelor de către bărbați era dezaprobată de societate.

Dacă igiena personală trebuia să fie impecabilă, atât pentru bărbați cât și pentru femei, folosirea de artificii de înfrumusețare era considerată un indiciu de efeminare  și chiar de imoralitate.

Bărbații văzuți cu oglinzi erau ironizați , iar pielea prea albă nu era apreciată, deoarece bărbații ar fi trebuit să fie bronzați ca urmare a activităților în aer liber.

Ovidiu nu avea nici o toleranță pentru bărbații care foloseau machiajul. 
„In numele Cerului, nu iti ondula parul si nu folosi pudra pe fata! ”El le recomanda o tunsoare decenta si o baie buna:„ nu te duce nicarieri mirosind ca un țap!”

Era acceptat ca bărbații să folosească  -fără a exagera- parfumuri și să se radă. Uneori să se și depileze pe corp, acest lucru fiind însă considerat oarecum excesiv. Romanii considerau că este extrem de nepotrivit pentru un împărat să fie prea preocupat de aspectul fizic si vanitos, așa cum a fost aparent cazul cu împăratul Otho. Împăratul Elagabalus și-a îndepărtat tot părul și, adesea, folosea  machiajul, ceea ce a cauzat multă durere romanilor.
Unele dintre excesele condamnate la împăratul Nero au fost cele legate de parfumuri.
Nero era recunoscut pentru pasiunea lui pentru parfumuri si uleiuri frumos mirositoare. Era cunoscut faptul ca acesta isi parfuma chiar si talpile (ceea ce constituia un lux excesiv, căci  uleiurile esentiale si parfumurile erau lucruri extrem de scumpe in acele vremuri). In palatul sau avea instalate  țevi de argint care pulverizau apă de trandafiri peste vizitatori. Asta a dus și la un accident, când   cascada de petale de trandafiri (pentru care Nero cheltuise o avere) care a ucis prin sufocare un oaspete al său.

Epilarea 

Epilarea, îndepărtarea părului de pe corp, a fost o practică răspândită în Roma Antică, reflectând idealuri culturale mai largi de frumusețe, igienă și statut social. Contrar presupunerilor moderne că îngrijirea personală este o obsesie contemporană, romanii s-au angajat în tehnici sofisticate de epilare care dezvăluie multe despre societatea lor, normele de gen și ingeniozitatea tehnologică.

Mary Beard, în SPQR: O istorie a Romei Antice, observă că atitudinile romane față de corp s-au împletit profund cu moralitatea și identitatea civică. Ea observă, „Corpul nu era doar carne, ci o pânză pe care erau înscrise valorile sociale” (Beard, 2015, p. 123). Părul, în acest sens, a fost un marker vizibil al civilizației, rafinamentului și autodisciplinei. Atât pentru bărbați, cât și pentru femei, lipsa părului - în special a picioarelor, axilelor și regiunilor pubiene - a fost asociată cu curățenia, atracția erotică și prestigiul social.

Femeile romane, în special, erau de așteptat să mențină o piele netedă și fără păr. Pliniu cel Bătrân, în Istoria Naturală, descrie mai multe metode de epilare, inclusiv pietre ponce, pensete și creme depilatoare realizate din rășină, smoală sau grăsime de capră amestecată cu abrazivi (Pliniu, Istorie naturală, cartea 28, Cap. 22). Femeile mai bogate angajau sclave instruite în aceste tehnici, indicând că depilarea era atât o declarație cosmetică, cât și o declarație socială: o reflectare a clasei și accesul la îngrijiri specializate.

Bărbații nu au fost scutiți de aceste practici. Sportivii, soldații și actorii au îndepărtat adesea părul de pe corp din motive practice precum igiena sau estetica în expunerea publică. Galen, medicul renumit, remarcă despre rațiunea legată de sănătate: părul ar putea adăposti transpirație și murdărie, contribuind la iritații sau infecții (Galen,De n Hygiene, Cap. 7). Depilarea romană a avut și conotații erotice; corpul neted, fără păr era considerat atractiv, mai ales în contextul băilor și spațiilor publice precum palestra.

Spațiile publice și private au facilitat aceste obiceiuri de îngrijire. Băile romane, după cum arată Barbă, nu erau doar site-uri pentru scăldat, ci pentru ritualuri sociale și cosmetice: „Băile ofereau un cadru în care corpul putea fi examinat, curățat și împodobit după gustul contemporan” (Beard, 2015, p. 137). Uneltele specializate, inclusiv lamele de ras din bronz, penseta și pietre ponce, au fost disponibile pe scară largă, iar rețetele depilatorii au fost transmise atât prin tradiția orală, cât și scrisă.

Dovezile arheologice susțin înregistrarea literară. Penseta, aparate de ras și pietre ponce din bronz au fost găsite în contextele casnice și băile din Italia, de la Pompei la Ostia. Unele picturi cu graffiti și pereți înfățișează figuri parțial nud, reflectând estetica corpurilor fără păr, sugerând că depilarea a fost codificată vizual în cultura romană.

Pe scurt, depilarea în Roma antică era o practică complexă cu dimensiuni estetice, igienice și sociale. A fost guvernat de noțiuni de clasă, gen și moralitate, integrate în viața de zi cu zi și reflectate atât în literatură, cât și în cultura materială. Preocuparea romană pentru părul de pe corp subliniază universalitatea îngrijirii ca act social și cultural, amintindu-ne că ritualurile contemporane de frumusețe au rădăcini istorice adânci.

Referințe

• Barbă, Maria. SPQR: Istoria Romei Antice. Cărți de profil, 2015.

• Pliniu cel Bătrân. Istorie naturală, cartea 28, Cap. 22.

• Galen. Despre igienă, Cap. 7.

Frumusețea masculină

Să vedem cum a fost descris de istoricul Suetonius un bărbat considerat la timpul său un etalon de frumusețe masculină: Marcus Antonius. Da, acel Marc Antoniu care a avut acea poveste de dragoste cu regina Cleopatra.
„Antonius era de o mare frumusețe”
Cum anume?

„Demnitatea și noblețea trăsăturilor lui anunțau un bărbat de origine nobilă: barba lui deasă , fruntea sa largă , nasul lui acvilin , aerul masculin răspândit de întreaga sa persoană îl făceau să semene oarecum cu statuile și portretele lui Hercule.”

În această sculptură e reprezentat fără barbă, dar uneori probabil purta barbă. Iar fruntea era parțial ascunsă de părul ondulat.
Observăm că la criteriile de frumusețe pentru un bărbat conta în primul  rând aspectul viril. Corpul lui Marc Antoniu nu e descris, dar asemănarea frapantă cu „statuile și portretele lui Hercule” dau de înțeles că el avea o „statură herculeană”, adică era înalt și foarte puternic. Chiar bustul sculptat pune în evidență musculatura puternică a gâtului , spatelui, parțial a pieptului. Cum - probabil- bustul a fost comandat chiar de Marcus Antonius, e semnificativ faptul că el a preferat să nu apară o togă drapată pe bustul lui, ci a preferat să fie reprezentat dezbrăcat. Probabil era mândru de cum era corpul său atletic și 
apărea cu plăcere dezbrăcat la sărbătoarea Lupercaliei- la care participanții purtau doar o curea de piele în talie (și un bici din piele de capră în mână).

Foarte mulți romani se rădeau .Persoane publice, dar și militarii romani.  Era considerat o dovadă de civilizație- până când unii împărați au început să poarte barbă, că era mai copmod.
Existau și brice de ras , numite novaculae. (La singular-novacula) .Un deget sau două se introduceau prin toarta, iar ornamentul din partea anterioară servea pentru a fi dirijat cu degetul arătător. Lama , lungă de 9 cm, era din oțel. Primul ras (depositio barbae) era un ritual important, marcând trecerea la vârsta adultă. Împăratul Nero a dat un banchet cu acea ocazie preoților lui Marte și a donat prima barbă rasă într-o cutiuță de aur, la Capitolu.
 Lama de ras foarte ascuțită putea fi o armă periculoasă. Împăratul Domitian a interzis ca cineva să iasă cu o lamă de ras în locuri aglomerate, iar bărbierii nu-și puteau exercita meseria în locuri publice. (Căci existau bărbieri care prestau acest serviciu în frizerii specializate, numite tonstrinae) .
 

Ulterior s-au realizat niște dispozitive -numite forfex- ca niște foarfeci , compuse din două lame legate în formă de potcoavă . 

Publius Ovidius Naso

Poetul Ovidiu a fost condamnat de împăratul Augustus la exil pe malul Pontului Euxin (în colonia Tomis de pe malul Mării Negre) pentru un motiv care este doar presupus astăzi.
Opera sa literară are deseori teme erotice . A scris volumul „Amores”, „Ars Amatoria” ,„Medicamina Faciei Femineae” „Remedia Amoris”, pe lângă lucrări inspirate din mitologie („Heroides”, „Metamorphoseon”, „Fasti”). După exilare poetul a scris poeme elegiace („Tristia”, „Ibis”, „Epistulae ex Ponto”) Din păcate poemul scris de Ovidiu în limba getică s-a pierdut. Poemul „Halieutica”, ce a fost consacrat artei păcatului, a fost parțial regăsit într-o copie din secolul IX. Tragedia „Medeea” s-a pierdut de asemenea. 

În anul 8 , când a fost exilat, Ovidiu avea 51 de ani (era născut în 43 î. Hr) , iar   Iulia, fiica împăratului-  avea pe atunci 47 de ani .
Iulia era născută în anul 39 î. Hr. Fusese măritată cu Marcus Claudius Marcellus, apoi din anul 21 î.Hr cu Marcus Vipsanius Agrippa, cu care a avut 5 copii. Agrippa a murit însă în anul 12 î.Hr, iar Augustus a aranjat recăsătorirea Iuliei cu fiul Liviei, pe care îl adoptase, viitorul împărat Tiberius. Iulia nu a fost fericită în această căsătorie forțată și se pare că ducea o viață neconformă cu perceptele morale. De fapt se pare că devenise amanta lui Iulius Antonius, cu care fusese și logodită în prima tinerețe. Iulius Antonius fusese crescut de sora împăratului O. Augustus, Octavia.  .
În anul 2 î.Hr Iulia a fost deportată de tatăl său pe insula Pandateria (actualmente Vendotene) , unde a avut parte de un regim dur de detenție, fiind acuzată de comportament imoral.
Dio Cassius a scris că , aflând de „dezordinele fiicei sale Iulia, ce mergea până a se deda noaptea la orgii chiar lângă tribuna discursurilor, a fost cuprins de o mânie violentă” Augustus a înștiințat Senatul și ca urmare Iulia a fost deportată pe insula Pandatera , iar unii dintre cei ce avuseseră legături cu ea -cum era Iulius Antonius- au fost condamnați la moarte prin sinucidere, sub pretext de complot contra imperiului, iar alții au fost deportați în insule.
(Iulius Antonius era al doilea fiu al celebrului Marcus Antonius cu soția sa Fulvia . În anul 2 avea cam 46 de ani .Octavianus l-a bănuit că voia să o ia pe Iulia în căsătorie și astfel să acceadă la tron).
De menționat că în cazul altor femei adultere împăratul a fixat un termen de prescripție.

 După cinci ani de exil, Iuliei i s-a permis să revină la Roma , dar fără a mai fi acceptată în preajma tatălui său. Ea avea domiciliu forțat la Rhegium , unde a locuit până la moarte, în anul 14. 

Ovidiu a murit la Constanța (Tomis) în anul 17 sau 18. Pentru el nu a existat amnistiere și nici nu se știe ce acuzație îi adusese împăratul.  

Ipotezele contemporane legate de exilarea poetului se îndreaptă spre practicarea astrologiei și ghicitului viitorului, fapte pe care Ovidiu le-a mărturisit și care erau ilegale în timpul său fiind permise doar împăratului. 

Din portretele ei vedem că Iulia a fost o femeie frumoasă, blondă (mai sunt urme de culoare pe sculptură) și căreia îi plăceau coafurile elaborate . Semăna la figură cu tatăl ei, care era de asemenea blond și cu ochi de culoare deschisă. 
E mai greu să credem că împăratul ar fi așteptat încă șase ani înainte de a-l deporta și pe iubitul Iuliei- dacă deportarea poetului ar fi avut legătură cu vina Iuliei. E destul de sigur  că Iulia ar fi avut o aventură cu fiul lui Marcus Antonius, Iulius Antonius, care ar fi putut deveni un potențial inamic al împăratului.
Iulia fusese  logodită cu Iulius Antonius, înainte ca Marcus Antonius să-și piardă viața fiind înfrânt de Octavianus Augustus.  

Împăratul a avut o scurtă întrevedere între patru ochi cu poetul, prilej cu care i-a impus păstrarea tainei asupra motivului deportării sale. Deportarea era cea mai blândă pedeapsă din acel timp, prin urmare discreția a fost condiția pentru a i se aplica pedeapsa deportării și nu pedeapsa cu moartea.
Ovidiu și-a păstrat drepturile cetățenești și averea, dar exilul a fost chinuitor pentru el, care fusese până atunci un obișnuit al societății înalte din preajma împăratului.


Cercetătorii au bănuit că între poet și Iulia ar fi existat o poveste de dragoste- fiind o poveste romantică, sau că  că Ovidiu fusese mijlocitor al iubirii dintre Iulia și Decimus Iunius Silanus.Totuși nu acestea par să fi fost adevăratele motive pentru deportarea lui Ovidiu. În cazul Iuliei vina ei a fost afirmată oficial în Senat , nu existase nici o încercare de a se ascunde comportamentul ei considerat imoral. De ce să fi fost atâta secret în cazul poetului Ovidiu?

Într-o poezie, acesta a scris:

„Ci ochii mei văzură o crimă, fără voie, De-aci-mi veni osânda! De ce-am avut eu ochii? Ce-i drept, de toată vina eu nu pot să mă apăr, Dar vina mea, în parte, o rătăcire-a fost“.     „De ce-mi greşiră ochii privind nelegiurea? De ce din întâmplare păcatul l-am ştiut? Acteon fără voie văzu pe Diana goală, Ovidiu, Dar câinii lui îndată pe el l-au sfâşiat“

Se deduce că poetul a fost martor la un păcat , la care a contribuit în oarecare măsură, fără ca vina să-i aparțină în totalitate.
Există și ipoteza că Ovidiu ar fi participat la o ședință de spiritism pentru a obține o prezicere legată de viitorul împărat , având în vedere că erau doi urmași  ce ar fi putut ocupa tronul: Tiberiu (fiul vitreg) și Agrippa Postumus (fiul Iuliei și al lui Agrippa, ultimul dintre cei trei fii ai acestui cuplu ce mai era în viață , primii doi mrind în condiții suspecte; Agrippa Postumus, exilat,  a fost ucis și el imediat după moartea lui Augustus ,în anul 14,  pentru ca Tiberius să urce pe tron fără concurență) .
Observăm că Ovidiu nu a fost iertat nici după moartea împăratului Octavian August, ceea ce înseamnă că exilul fusese decis la solicitarea altei persoane influiente, foarte probabil - Livia. Augustus era foarte grijuliu să nu o supere cumva pe Livia, așa încât e posibil ca ea să-i fi cerut să-l exileze pe Ovidiu. 

Scrierea dacilor

 Codex Rohonczi

(Rohonczy/Rohonc/Rohunac/Rechnitz, aflat azi în provincia Burgerland din Austria) 

O carte veche de 1000 de ani stătea la Budapesta nedescifrată.
O carte legată în piele , ce fusese păstrată inițial în localitatea Rohonczi, apoi din 1907, la Academia de Științe a Ungariei.  Nedescifrată, misterioasă.
Până ce doamna arheolog Viorica Enachiuc a obținut o copie și a muncit 20 de ani să o descifreze!
Ea a descoperit că această cartea fost redactată în limba latină vulgară , dar cu alfabetul dacic!
E vorba despre caracterele scrierii folosite în teritoriile locuite de geto-daci încă din epoca bronzului .
Dificultatea descifrării a fost sporită de faptul că scrisul respectiv se citește de la dreapta la stânga și de jos în sus!
Codexul are 448 de pagini , pe fiecare fiind 9-14 rânduri scrise, dar și miniaturi cu scene laice sau religioase.
Textul e scris cu cerneală violet .
După descifrare, cercetătoarea a constatat că în carte se vorbește despre înființarea statului centralizat blak (vlah) , ce a fost condus de domnitorul Vlad (Glad) între anii 1064 și 1101.Perioada ar corespunde cu ceea ce se știe despre voievodatul lui Glad. (Anii desigur au oarece aproximație) 

 (Voievodatul lui Glad a fost menționat și în Gesta Hungarorum dar și în relatările notarului regelui maghiar Bela al III-leaca fiind o formațiune statală existentă în Evul Mediu timpuriu în zona Banatului de astăzi -între Mureș și Dunăre. Voievodatul a fost atacat în jurul anului 934 de oastea maghiară , urmând mai multe bătălii pe râul Timiș, apoi  în Banatul sârbesc , apoi la Urascia /Orșova, voievodatul lui Glad . Urmașul lui Glad, ducele Ahtum s-a creștinat ortodox în jurul anului 1000 , fiind apoi înfrânt de oastea maghiară la Morisena/Cenad) .

Voievodatul lui Glad ar fi fost aproximativ în zona indicată pe hartă: 

 În carte sunt scrise informații despre organizarea administrativă și militară a țării ce se numea Dacia și avea hotare de la Tisa la Nistru și Mare , de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina (cetatea din insula Păcuiul lui Soare).

Cartea mai cuprinde textul unui cântec de luptă  „Jurământul tinerilor blaki”.

Cum arată o pagină de scris de acolo?Aici e un exemplu. În partea de jos am întors textul „în oglindă” pe cele două direcții.
E posibil ca modul de scriere de la dreapta la stânga (ca în cazul scrierii etrusce), dar și de jos în sus (ceea ce parcă n-am mai întâlnit) să fi fost adoptat ca un mod de criptare a textului, pentru ca el să fie accesibil doar unor inițiați. 

Aici apar ilustrații- în care apare o ființă înaripată ce pare să valideze domnia domnitorului

â

Aici apare și stindardul dacic

Desigur Codexul trebuie să fie studiat în continuare. 

Această scriere dacică ar trebui să fie comparată cu scrierea mult mai veche, de pe 

tăblițele de aur de la Sinaia
Chiar dacă cele câteva sute de tăblițe originale din aur au fost topite din ordinul regelui Carol I, iar dintre copiile făcute în plumb au dispărut multe pagini, încă se mai pot găsi unele exemplare dintre cele copiate în plumb. Ar mai fi acum cam 35 de plăci la Institutul de Arheologie și alte circa 50 risipite pe te miri unde..

Profesorul dr. Ing. Viorel Ungureanu spune că a reușit să descifreze unele dintre tăblițe.
E inadmisibil că nu se studiază în mod serios toate aceste mostre de scriere antică.
Tăblițele de la Sinaia au fost întocmite- după toate probabilitățile- în perioade de timp distincte, dacă se acceptă ipoteza că ele erau o cronică scrisă a istoriei dacilor. 
Asta ar explica și diferențele de scriere între ele

Spre surprinderea cercetătorilor de acum, printre tăblițele copiate în plumb a fost găsită și o medalie autentică (ce a „scăpat”probabil pentru că nu e din aur, ci din argint. Analiza contemporană a materialului a arătat că e din argint 83,5% și cupru 16,5%, medalia fiind  estimată ca având vechimea de 2000-2100 de ani!  Scrierea de pe medalie diferă de scrierea de pe tăblițe. Fiind și perioade diferite, nu e de mirare. Dar acoperământul pentru cap, cu un vârf ântors înainte, se păstrează. 

Nu că ar avea vreo legătură, dar nu mă pot împiedica să nu remarc asemănarea acelei imagini antice cu figura acestui războinic de pe un inel vechi de bronz