Burebista

 Cel mai mare rege dac

Conform scrierilor lui Herodot, cel mai numeros popor din Europa erau tracii .
 
Herodot a trăit în perioada anilor 484-425 î.Hr. 
El a descris atât teritoriul locuit de traci, cât și obiceiurile lor.
Herodot a specificat faptul că tracii erau un popor extrem de numeros (după indieni, deci nu aveau  comparație în Europa) , dar nu formau o mare putere fiind dezbinați.

 "După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt".

Herodot a spus că geții erau numiți de romani daci și ei erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci. 

Ela scris:
„Istrul (Dunărea) , cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaștem, curge și vara și iarna mereu deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile Sciției cel dintâi dinspre apus. 

Pricina că Istrul a ajuns cel mai mare fluviu este faptul că și alte râuri se varsă în el. Iată râurile care îi sporesc apele: prin ținutul Sciției (ținutul aflat la răsărit de Carpați și de agatârși) curg cinci mari cursuri de apă.
Pe unul sciții în numesc Porata (Prut), elenii Pyretus ,
iar celelalte sunt: Tiarantos (Olt) ,
Araros (Argeș) ,
Naparis, (Ialomița )  și
Ordessos (Siret ).
Râul pomenit mai întâi  (Prutul ) , bogat în apă, avându-și cursul spre răsărit , își împreună apele cu Istrul.  Al doilea pomenit, Tiarantos, curge ceva mai spre apus și este mai mic. Araros, Naparis și Ordessos , curgând între acestea două , se varsă și ele în Istru. Aceste râuri, izvorâte din pământ scit, măresc apele Istrului. Venind de la agatârși (din Transilvania de astăzi ), fluviul Maris (Mureșul) își unește de asemenea undele cu ale Istrului  .

Observăm că râurile păstrează și azi unele denumiri asemănătoare cu cele de acum 2500 de ani.
Burebista

Stabon a scris:

„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”

Marele conducător care a unificat organizațiile statale mai mici din Dacia a fost Burebista, care a domnit între anii 82 și 42 î.Hr. 

Numele Burebista era de fapt supranumele său regal, numele său de familie nefiind cunoscut.
Cronicarii greci Strabon și Jordanes au descris campaniile sale , dar au vorbit și despre ritualurile ce se oficiau la „muntele sfânt” Kogaionon- sau Kogaion.
El avea drept prim sfetnic pe marele preot Deceneu (Dikineos/Dicineus/Deceneus), ce avea aproape toate puterile regale și le transmitea dacilor legile etice și religioase, multe fiind legate de anotimpuri și de lucrările agricole. 

Burebista a unit populațiile de daci , traci de la râul Hercinica ( Morava ) la vest, la Hypanis (Bug) la est, cuprinzând și munții Carpați (la nord) până la  munții Haemos  /Balcani (la sud) .

Capitala Daciei era Argedava /Sargedava , aflată aproape de Costești. Apoi, pe măsura măririi statului, capitala a fost mutată la Sarmisegetusa. 

Marele stat al dacilor a intrat în conflict cu statul roman.
La sud de Dunăre era provincia romană Macedonia, condusă pe atunci de proconsulul Varro Lucullus. 
În timpul celor trei războaie purtate de Mithridate , regele Pontului contra romanilor, desfășurate între anii 88 și 63 î.Hr, Mithridate a ocupat cetățile grecești de pe malul Mării Negre (Pontus Euxinus) , și s-a aliat cu  Burebista, împreună învingând armata romană condusă de Caius Antonius Hybrida, aproape de vărsarea Dunării în Mare.

Caius Antonius Hybrida a fost consul în anul 63 î.Hr, anul conjurației lui Catilina. 

Era unchiul lui Marcus Antonius (fratele tatălui lui Antonius, Marcus Antonius Creticus . A doua fiică a sa, Antonia Hybrida Minor a fost a doua soție a vărului ei, Marcus Antonius.

Între anii 61-59 î.Hr Dacii i-au cucerit pe Boii și pe Taurisci  (campania figurată cu roșu  pe hartă) 
Cetățile grecești Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos și Apollonia au fost integrate(în 50 î.Hr)  confederației conduse de Burebista.
Burebista a integrat regatului său și cetatea Aliobrix (actualmente Vulturu din Basarabia-actualmente în Ukraina) și cetățile grecești Harpis, Tyras și Nikonion. (Tot în 50 î.Hr). 

După moartea lui Mithridate VI, Burebista a intervenit în anul 48 î.Hr în rivalitatea dintre Julius Caesar și Pompei, aliindu-se cu acesta din urmă. 
După 3 ani Caesar a ieșit învingător împotriva lui Pompei și a fiilor lui și plănuia să cucerească Dacia, dar a fost asasinat chiar înainte de a pleca în campanie. 
În acelaș an a fost asasinat și Burebista, iar confederația lui s-a desfăcut în cinci state mai mici, conduse de căpetenii regionale.

.Strabon a scris: 

„Iar Burebista a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i-au urmat au îmbucăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi”, 

Nu se cunosc împrejurările și motivele acestei crime. Există unii cercetători români care spun că au descifrat o parte dintre tăblițele găsite la Sinaia (acele copii făcute în plumb după tăblițele de aur - ce au fost topite din ordinul lui Carol I pentru finanțarea lucrărilor de la Peleș. Din păcate copiile din plumb au fost desconsiderate apoi și în mare parte s-au pierdut) În acele tăblițe era relatată istoria Daciei și erau descrise și împrejurările uciderii lui Burebista.

Nu se știe cine erau complotiștii care l-au ucis pe Burebista: există și ipoteza că rommanii  ar fi putut plăti pe unii nobili nemulțumiți de conducerea lui Burebista , după moartea lui Caesar. pentru a evita o confruntare militară în perioada existenței unui război civil în statul roman. 

Dar după aceea, statul lui Burebista s-a fragmentat în patru state mai mici, ca urmare a rivalităților dintre conducătorii de triburi dace.
În timpul lui Octavian August, (care a trăit între anii 40î.Hr. și 14 d.Hr), dacii au fost conduși pentru o scurtă perioadă de Comosicus, urmașul lui Deceneu.
Iordanes a scris în Getica: „După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de venerație pe Comosicus, fiindcă era la fel de învățat. Pentru pregătirea lui era socotit și rege și prim preot și judecător în justiția supremă.”
Au luat naștere astfel patru uniuni de triburi (conform celor scrise de Hadrian Daicoviciu în „Dacii”):

• uniunea de triburi transilvană , cu centrul în munții Orăștiei
• uniunea de triburi din șesurile Dunării de Jos (Muntenia de mai târziu)
• uniunea tribală din Maramureș și Slovacia
• uniunea triburilor din Galiția și Moldova de nord. 

În zona Munteniei și-au împărțit ulterior puterea doi regi: Cotiso și Dicomes.

Cotiso (în alte documente e menționat drept Cotisoni) conducea o uniune de triburi din Muntenia de Vest și sud-vestul Transilvaniei. (Este menționat în documente ca rege dac sau ca rege get, pentru că aceeași populație era numită de romani: daci, iar de greci: geți. ) 

Regele Cotiso

Regele Cotiso, care a stăpânit zona munților din Banat și Oltenia la începutul domniei lui Octavianus,  făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, când apa fluviului îngheța/
Istoricul Florus a scris:
   Dacii trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărît să îndepărteze această populație, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, l-a trimis pe Lentullus și i-a alungat pe malul de dincolo al Dunării; dincoace au fost așezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânți, ci doar respinși și împrăștiați.

În acelaș timp, bastarnii conduși de Deldon au atacat de asemenea trupele romane staționate la sud de Dunăre. 

În unele scrieri ale lui Suetoniu apare și numele regelui dac Koson. Apropierea de nume cu Cotiso fac pe unii istorici să creadă că era vorba despre aceeași persoană, dar foarte probabil erau regi diferiți.
Regele dac Coson a intrat în legătură cu Marcus Brutus, care strângea armată în Macedonia în vederea înfruntării cu triumvirii Octavianus, Marcus Antonius și Lepidus.
Brutus a plătit pentru trupele trimise de Koson cu monede de aur  pe care apărea numele regelui dac, monedele fiind confecționate după monedele generalului roman (aceste monede se confecționau în ateliere mobile , la comanda generalului respectiv).
Acestea sunt monedele cunoscute acum sub numele de „cosoni”

Cele mai multe monede cu inscripția „koson” s-au găsit în regiunea Transilvaniei, în zona fostelor cetăți dacice din apropiere de Hunedoara, de asta s-a presupus că ele au fost confecionate acolo, în zona munților Orăștiei.
E foarte posibil ca aceste monede să fi fost confecționate acolo, din ordinul regelui Koson, după modelul monedelor romane.
Cele trei figuri de pe monede ar indica o conducere colectivă, după uciderea lui Burebista.
E posibil ca acest rege să fi participat alături de Brutus la luptele de la Philippi, (în anul 42 î. Ch.), când Brutus și Cassius , înfrânți, s-au sinucis și poate Koson și-a găsit moartea în luptă, căci nu s-a mai auzit de el după aceea.

Oricum nu ar fi acelaș conducător cu Cotiso, ce stăpânea mai la sud.

În anul 35 Î.Hr. Octavianus a dispus organizarea unei campanii militare împotriva piraților din Marea Adriatică, a cucerit insulele ocupate de aceștia și a debarcat cu trupele pe coastele dalmatice.

E posibil ca el să fi dorit rezolvarea veșnicului conflict cu dacii , continuând planul lui Caesar de a ataca regatul lui Burebista. Acum era mai ușor, că dacii erau divizați în mai multe regate mici.

Istoricul roman Appian a descris înaintarea lui Octavianus spre interiorul continentului:„până ce sosi la râul Sava, în ținutul segestanilor, care este și el al peonilor . În regiunea aceasta se află un oraș bine întărit, ocrotit de cursul râului și de un șanț foarte mare. Astfel fiind, cezarul dorea foarte mult să-l ocupe pentru a-l folosi ca depozit în războiul împotriva dacilor și bastarnilor, care sunt dincolo de Istru”. 

Octavianus a cucerit cetatea aceea, numită Segesta (pe teritoriul actualei localități Sisak din Croația)

Înțelegerea între Octavianus și regele Cotiso.

Iată însă că în această cetate sau în împrejurimile acesteia a avut loc un eveniment de o deosebită importanță, care a oprit războiul preconizat.
Regele Cotiso s-a întâlnit cu Octavianus și în urma negocierilor purtate, a fost încheiat un pact între cei doi conducători.

 Înțelegerea încheiată prevedea renunțarea romanilor de a invada Dacia, dar și neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani în Balcani și sprijinul armat  al  lui Cotiso pentru Octavianus și apărarea de către daci a granițelor de la Istru ale statului roman.. 

Înțelegerea urma să fie întărită printr-o dublă legătură matrimonială.

Suetonius a scris în „Viețile Cezarilor”: ”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso regele geților, într-o perioadă în care el însuși cerea în căsătorie fiica acestui rege ”
Alți istorici au considerat că de fapt fusese vorba despre căsătoria fiului lui Cotiso cu Iulia, fiica lui Octavianus, căci Octavianus era deja căsătorit cu Livia Drusilla. Dar probabil că Octavianus nu avea intenția de a respecta pactul oricum, așa că putea promite orice. 
 

În urma acestei înțelegeri, Octavianus s-a întors la Roma, în iarna anilor 35-34 î. Hr.  și a plecat apoi în Gallia, intenționând să atace Britannia.
Putem presupune că încheierea acestui pact a constituit o mare satisfacție pentru Octavianus. 

În timpul campaniei din Tracia el își dăduse probabil seama că lupta contra dacilor avea să fie foarte grea și că o eventuală înfrângere l-ar fi costat întreaga carieră militară și politică. Nu era momentul să-și angajeze forțele împotriva Daciei, înainte de a-l învinge pe rivalul său Marc Antoniu. Dar nu putea pleca de acolo părând înfrânt, căci prestigiul său ar fi avut de suferit. Avea nevoie să prezinte tratatul cu Cotiso ca pe o mare victorie, obținută fără vărsare de sânge. 

 

În acest context, poate e bine să privim mai atent la decorațiile simbolice sculptate pe armura statuii împăratului Octavianus Augustus, cunoscută sub denumirea de Augustus della Prima Porta.
Este statuia ce era plasată în casa soției lui, Livia, casă ce era aproape de prima poartă a Romei
 

Dar poziția centrală a platoșei e ocupată de o scenă cu două personaje :
Personajul din stânga este fără dubiu însuși Octavianus , în ținută militară , dar cu o mantie festivă pe un umăr, pentru sublinierea caracterului oficial al întâlnirii.

 

În fața lui se află un personaj care în mod clar nu este roman.
Unii istorici au presupus că ar fi regele Parților, care i-ar înapoia împăratului o acvilă (însemnele militare) pierdută în luptă de armata comandată de Crassus, în anul 53 î.Hr. 
Dar atitudinea avântată , plină de mândrie a personajului nu corespunde cu imaginea supusă și umilă a parților (în genunchi)  din reprezentările romane de pe monedele din acel timp.
Atitudinea persoanei ce ține acvila romană e una de avânt , ca la depunerea unui jurământ. 
E de presupus că era vorba despre încheierea unui tratat, prin care aliatul se angaja să respecte statul roman și însemnele lui. 

De asemenea, recuperarea însemnelor romane capturate anterior de parți nu s-a făcut prin înmânarea lor lui Octavian personal, ele fiind înmânate unui locotenent al acestuia, nepotul lui Crassus, Crassus Fecialis (în timpul campaniei lui di Macedonia, în 29 î.Hr.)  . Prin urmare Octavianus nu ar fi dispus ca pe locul central al platoșei (lorica) sale simbolice să fie reprezentat un nepot al lui Crassus! 

Nu se potrivește nici îmbrăcămintea personajului ce ține acvila romană: acesta poartă straie dacice, așa cum pot fi văzute și pe Columna lui Traian.
Putem presupune că scena se referă la pactul încheiat de Octavianus personal cu regele Cotiso.
Simbol al politicii sale de rezolvare a conflictelor pe calea tratativelor. 

În acest caz, avem o imagine a acestui rege dac pe celebra statuie a lui Octavianus Augustus!

Dar înțelegerea nu a fost respectată apoi de Octavianus (nu e singurul caz).

Istoricii romani au consemnat că au sosit la Roma soli daci , ale căror cereri nu au fost acceptate de Octavianus.
Dio Cassius a scris:
„Dacii aceștia trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar (Octavianus Augustus n.n.) , dar nu căpătaseră nimic din câte ceruseră și trecuseră de partea lui Antoniu, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați”
Știm sigur că alianța matrimonială promisă nu s-a respectat. 
De altfel Octavian o promisese pe fiica lui , Iulia mai multor eventuali aliați: 

Cotiso, împreună cu alt rege dac, Dicomes a trecut de partea lui Marcus Antonius, trupele lor luptând alături de acesta la Actium. (bătălia de pe 2 septembrie 31 î.Hr a fost pierdută lamentabil de Antonius) 
Dicomes stăpânea Muntenia de est și probabil sudul Moldovei.
Infanteria condusă de generalul lui Antonius, P. Canidius Crassus a fost înfrântă în luptele terestre de trupele conduse de Marcus Vepsanius Agrippa, care repurtase și victoria pe mare.
Trupele conduse de Cotiso și Dicomes, ce suferiseră grele pierderi, s-au retras dincolo de Dunăre, dar numeroși geto-daci au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi.

În anul 29 î.Hr, Octavian a organizat jocuri de circ populației Romei cu ocazia cobsacrării sanctuarului lui Iulius Caesar și a victoriei lui împotriva lui Antonius și a Cleopatrei.
Cu acest prilej Dio Cassius a descris luptele organizate cu gladiatori daci și suebi și precizează din ce popoare făceau ei parte:
„..Deci aceste (animale) au fost aduse (la jocuri), iar dacii și suebii- în grupuri- au luptat între dânșii. Aceștia din urmă sunt celți, iar ceilalți sciți într-o oarecare măsură. Acești suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc dincolo de Rin (căci și mulți alții își atribuie numele de suebi). Ceilalți (adică dacii) locuiesc pe ambelle maluri ale Istrului.” 

Deci se credea că dacii ar fi fost înrudiți întrucâtva cu sciții.

Geto-dacii conduși de Cotiso au trecut din nou Dunărea, ocupând ținuturile ce le aparținuseră la sud de aceasta. Aliați cu bastarnii conduși de Deldon, au atacat trupele romane de la sud de Dunăre, provocțndu-le mari pierderi.
Octavianus l-a numit ca guvernator al Macedoniei pe nepotul lui Marcus Licinius Crassus, Marcus Licinius Crassus cel Tânăr.
El a pornit război contra dacilor și bastarnilor.
Dio Cassius continuă:
„Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiți sciți.
Trecând apoi Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în fața lor; apoi au supus pe tribali, vecinii Moesiei, și pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În vreme ce săvârșeau ei acestea, nu s-au lovit de romani.
Dar, după ce trecuseră munții Haemus și năvăliseră în Tracia denteliților, aliați ai Romei, Crassus porni împotriva lor...fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi alungă din țară, fără luptă.

După aceea, pe când se retrăgea în țara lor, i-a urmărit. Și astfel aduse sub stăpânirea romanilor ținutul numit Segetica (Segedica-actualmente Sofia, în Bulgaria).. El s-a năpustit asupra Moesiei, pe care a devastat-o. La atacul unei poziții întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singuri și porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei și îi zdrobi pe vrăjmași, iar (cetatea) o împresură și o cuceri.

În vreme ce săvârșea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă și au rămas pe malurile râului Cedros, așteptând să vadă ce se va petrece. (Cedros e probabil râul Evros- Marița de azi) .
Și fiindcă , biruindu-i pe moesi, Crassus mergea și împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli și îi cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră niciun rău romanilor.

Crassus îi ținu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel i-a primit, i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile. Într-adevăr, tot neamul sciților se lasă dus fără măsură de vin, dar repede se și satură.

Între timp Crassus merse în timpul nopții lângă o pădure și așeză în fața ei iscoade. Lăsase armata să se odihnească. Apoi bastarnii crezură că iscoadele sunt singure și se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desișul pădurii. Pe mulți Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulți i-a omorât pe când fugeau.

Căci ei se împiedicaseră de propriile căruțe din spate. În afară de asta, vrând să-și scape femeie și copiii, au fost zdrobiți. Crassus însuși îl ucise pe regele Deldon. El ar fi așezat prada luată de la acesta în templul ui Jupiter.”

„Scopul lui Crassus nu era neapărat de a obține bani de pe urma acestor campanii militare. El provenea din una dintre cele mai bogate familii din Roma. Motivațiile sale țineau de obținerea faimei și poate răzbunarea morții bunicului său, al cărui cadavru a fost pângărit de parți”. 

(Deci romanii îi considerau pe bastarni înrudiți cu parții)

„Poate influiențat de aceste amintiri din tinerețe (când bunicul său a fost ucis de parți), licinius Crassus va comite în expedițiile sale din anii 29-28 î.Hr o serie de acte care sunt specifice comportamentului unui sadic și nu ale unui comandant de carieră. 
Îi va tăia în bucăți pe apărătorii mysi aui unei cetăți, apoi în anul următor, altora le va tăia mâinile. 
Atacă o tabără civilă a bastarnilor și-i va ucide pe toți cei care nu au reușit să se refugieze în alte locuri. Zidește intrările unei peșteri pentru a-i ucide pe cei care s-au refugiat acolo. Sunt doar câteva din crâmpeiele înfățișate de autorii antici. Altele poate și mai cumplite cu siguranță nu au fost relatate de scriitori. Comarându-l pe Licinius Crassus cu alți generali ai lui Octavianus, nu putem decât să constatăm caracterul primitiv al nepotului lui Crassus, învingătorul lui Startacus, care și acesta s-a manifestat prin acte de cruzime extraordinară.”

Înfrânți prin trădarea propriilor soli într-o bătălie desfășurată undeva în apropiere de Serdica, geto-dacii și bastarnii s-au retras spre Dunăre. Plecat în urmărirea lor, Crassus va incendia o pădure sacră ucigându-i pe cei refugiați acolo și luând mulți prizonieri dintre cei ce fugeau de flăcări. Alte unități militare ale geto-dacilor și bastarnilor s-au refugiat într-o fortificațe părăsită.

Un alt rege dac era însă aliat cu Crassus.
„O parte dintre ei au rămas în viață luând în stăpânire un loc întărit. Crassus îl înconjură fără succes câteva zile. Apoi ajutat de Rholes, regele unor geți, îi nimici. Rholes a mers la împărat și pentru această faptă a fost numit prieten și aliat al acestuia, iar prizonierii au fost împărțiți între soldați”

Geto-dacii și bastarnii scăpați cu viață au reușit să treacă Dunărea. Crassus a renunțat să treacă fluviul din pricina frigului iernii.

În primăvara anului 28 î.Hr, detașamente geto-dacice și bastarne au trecut Dunărea atacând ținuturile tracilor denteleți, car eîi trădaseră. 
Crassus a plecat din Macedonia.
După câteva lupte nedecise, nord-dunărenii și romanii vor face pace, geții și bastarnii retrăgându-se la Dunăre.