Cum s-a ajuns la război civil

 Pe timpul lui Caesar

În anul 58 î.Hr senatul roman l-a investit pe Caesar cu puteri militare (imperium) în Galia cisalpină, Galia transalpină și Iliria și, cu ajutorul a 4 legiuni, avea ca sarcină să cucerească restul Galiei , teritoriul dintre Pirinei și Rin (Galia împădurită). (Regiunea mediteraneană era numită Galia Narboneză/Provincia). Această zonă: Galia împădurită era o zonă intens populată cu multiple popoare celte. Comandamentul inițial era pentru 5 ani, dar a fost prelungit până la supunerea totală a Galiei. Bătălia decisivă a avut loc la Alesia, în anul 52 î.Ht, dar operațiunile de „pacificare” au continuat și în anul 51 î.Hr., când a avut loc asediul de la Uxellodunum.  Caesar aprecia că e  nevoie de o prezență militară care să împiedice noi revolte.
În cadrul triumviratului, Caesar încheiase un acord pentru prelungirea mandatului său până în naul 50 sau începutul anului 49 î.Hr pentru a-ți aduce la bun sfârșit proiectele militare și politice. 
Dar senatul nu a aprobat.

În anul 51 î.Hr Caesar ceruse senatului :

• o prelungire a comandamentului său de proconsul (guvernator) -Caesar considera că i se mai cuvin 6 luni de guvernare în Galia, sau
• autorizarea de a-și pune candidatura pentru consulat fără a fi prezent la Roma
• lăsarea la vatră a armatei lui Pompei (dacă i se cerea să facă la fel cu a sa)

După aflarea victoriei sale de la Alesia, primise douăzeci de zile de mulțumire și, în conformitate cu „Legea celor Zece Tribuni”, dreptul de a candida la consulat în absență, dar în 51 î.Hr consulul Marcellus, prietenul lui Cicero  a propus rechemarea lui Caesar.

C.Sallustius (Caius Sallustius Crispus) ne povestește.
Acest om politic și istoric roman era născut în anul 86 î.Hr,(sau anul 80 î.Hr)  deci a fost contemporan cu Caesar. Era născut în țara sabinilor , un novus homo , provenit dintr-o familie nobilă de provincie, ajuns în ordinul ecvestru..
A scris o carte intitulată: „Războiul civil”, la care a participat. S-a raportat că Salustiu a cinat cu Caesar, Hirtius, Oppius, Balbus și Sulpicius Rufus în noaptea de după faimoasa traversare a râului Rubicon de către Caesar, pe 10 (sau12) ianuarie în anul 49 î.Hr. 

Pompei era susținut de Cicero, Cato, Scipio, ulterior Labienus, Claudii Martelli și senat, era sprijinit de provincii ca peninsula Iberică, Africa, Falia și Orient. Dispunea de 18 legiuni , iar senatul îi dăduse autorizație să mai recruteze 130 000 oameni în Italia.

Caesar era susținut de unele familii vechi, ca Aemilii, Servilii și de Marcus Antonius, vărul său  de-al doilea.

Ordinul cavalerilor și foarte mulți cetățeni romani erau de partea lui.

Armata lui număra unsprezece legiuni și auxiliari dintre gali și germani. 

Caesar primise, la sfârșitul consulatului său din anul 69 î.Hr, funcția de proconsul pentru provinciile Galia cisalpină, Iliria și apoi Galia transalpină. Contrar regulei ce stipula ca mandatul de consul să nu repășească un an, Caesar a fost numit proconsul pe 5 ani, pentru a rezolva conflictele apărute în acele provincii, Avea la dispoziție patru legiuni și a mai recrutat două pe cheltuiala sa

Armata romană era cea mai eficace cunoscută de umanitate: a construit un imperiu în patru secole și l-a păstrat timp de alte patru secole, exemplu unic în istorie.

Cartea lui Sallustius începe cu discuțiile purtate în senat în legătură cu candidatura lui Caesar la postul de consul.
După ce luptase pe front timp de 9 ani, cucerind teritorii imense în Gallia, lui Caesar îi expira mandatul .
Senatorilor le era frică însă de el.
Succesele lui fuseseră prea mari , era de așteptat ca el să-și dorească deplina recunoaștere la Roma. 
Dar acolo domina netulburat Pompeius Magnus, Pompei cel Mare, favoritul senatului.
Să vedem cum relatează Sallustius:

Caesar a scris scrisori adresate consulilor - n-au fost dezbătute în senat. Ei discutau doar cum să apere republica.
„Pompei e gata să susțină republica, pentru ca senatul să fie de partea lui; dar dacă se acționează moale, ezitant, degeaba va cere mai târziu senatul ajutorul lui.”(a spus Scipion) 
A fost o propunere să se ridice mai întâi o armată din toată Italia, care să apere senatul. Propunere primită cu ostilitate. 

Propunere ca Pompei să se retragă în provincia pe care o guverna ca să nu fie pretext de război, căci Caesar, căruia i se luaseră două legiuni putea să se teamă că acelea vor fi folosite contra lui, în timp ce Pompei le-ar reține la porțile Romei. Nu s-a pus la vot.

Concluzia Senatului: 
„Caesar își va concedia armata într-un termen prescris; și dacă nu o face, el va fi declarat dușman al republicii”. 
M.Antonius și Q.Cassius, tribuni ai poporului  s-au opus acestui decret. S-a făcut un raport despre opoziția tribunilor și s-au deschis avize pline de violență. Și cu cât măsurile propuse erau mai severe și mai crude, cu atât erau mai aplaudate de dușmanii lui Caesar. 

Seara, la ieșirea de la adunare, Pompei i-a lăudat pe unii senatori, i-a îndemnat pe cei timizi să  fie mai activi , în acelaș timp a chemat un număr mare de veterani din armată , aceștia sperând recompense și avansări. Au fost chemați și cei mai mulți dintre soldații celor două legiuni trimise de Caesar.
Roma e plină de camarazi de arme ai lui Pompei, toți cei ce aveau vechi rancune contra lui Caesar se adunau la senat. Strigând , îi intimidau pe cei slabi , îi încurajau pe ezitanți , ca toți să-și spună părerea. 

Cenzorul L. Piso și pretorul Roscius s-au oferit să meargă la Caesar să-l informeze de ce se petrece, cerând un răgaz de șase zile, pentru a-i aduce la cunoștință hotărârea senatului.

Propunerile au fost respinse. 
Discursurile lui Scipio și Cato au prevalat.
Cato(fratele vitreg al amantei lui Caesar, Servilia)  avea o veche dușmănie contra lui Caesar și nu-l ierta pentru un refuz anterior.
Consulul L.Lentullus , înglodat în datorii, spera să obțină provincii și visa să devină un nou Silla.
Scipio visa și el la o provincie, a cărei conducere să fie împărțită cu Pompei, cu care era prieten. 

Pompei, „întărâtat de inamicii lui Caesar”, și nevrând  să aibă egal, se separase cu totul de el și se împăcase cu inamicii comuni pe care îi atrăsese în parte contra lui Caesar pe timpul când erau aliați.

De altfel, rușinat de felul în care se purtase în chestiunea celor două legiuni destinate pentru Asia și Siria și pe care le reținuse ca să-și stabilească prin ele puterea și dominația, își dorea să se ajungă la arme.

Din acest motiv, totul s-a decis în grabă și cu zgomot mare; nu s-a dat timp rudelor lui Caesar să-l avertizeze. ; Nu s-au dat tribunilor poporului mijloace de a deturna pericolul care îl amenința, sau să-și poată exercita privilegiul de a se opune prin veto , pe care L.Sulla l-ar fi respectat.
Au fost nevoiți să se gândească la propria lor siguranță .

În fine, s-a recurs la acest senatus-consultum ultimum (senatus consultum de re publica defendenda )  la care se recurgea în ultimă instanță, de pildă când Roma era amenințată de un incendiu:
„Consulii, pretorii, tribunii poporului și consulii care sunt aproape de Roma să vegheze ca republica să nu aibă nimic de suferit”
.Acest decret a fost dat pe șapte a idelor lui ianuarie.(Deci 6 ianuarie) 

Decretul dădea puteri absolute magistraților pentru a apăra statul prin orice mijloace, suspendând practic drepturile cetățenești obișnuite și legea obișnuită, inclusiv dreptul de veto al tribunilor, care au fost forțați să fugă din oraș

Pompei și magistrații au avut aprobare de a aduna trupe . 

: Caesar a interpretat acest decret ca o amenințare la adresa tribunilor plebei și a propriei sale siguranțe, ceea ce a dus la decizia sa de a trece Rubiconul.

Astfel, din cele cinci prime zile ale consulatului lui Lucullus, când senatul s-a putut aduna, două au fost folosite pentru discursuri și celelalte pentru a se da decretele cele mai de sus și mai dure împotriva autorității lui Caesar și împotriva tribunilor poporului, atât de demni de respect. 
Tribunii poporului au fugit imediat din oraș și s-au dus lângă Caesar 

Caesar era atunci la Ravenna, unde aștepta un răspuns la ofertele sale pline de moderație , ce urmăreau ca dreptatea oamenilor să poată permite menținerea păcii. 

În zilele următoare, senatul s-a adunat în afara Romei. Pompei a repetat acolo tot ce spusese Scipio din partea lui; el a lăudat curajul și fermitatea senatului, a enumerat puterile lui; el are zece legiuni pregătite; în plus, el știe sigur că soldații nu țin la Caesar și că nu vor putea fi convinși să-l apere sau să-l urmeze. 

Pentru rest, lăsa la latitudinea senatului: se propunea să se facă recrutări în toată Italia, să fie trimis Faustus Sulla în Mauritania ca propretor, să fie luați bani din tezaurul public pentru Pompei. 
S-a vorbit și să fie declarat regele Juba prieten și aliat al poporului roman.
Dar Marcellus a spus că nu va fi de ajuns; și Philippus, tribun al poporului, s-a opus să fie trimis Faustus .
Restul timpului a trecut cu decrete.S-au acordat guvernări unor simpli particulari: două consulare și celelalte pretoriene. Scipio a căpătat Siria; Domitius- Galia. Philippus și Cotta au fost uitați prin intrigi speciale; numele lor n-au fost trase la sorți. 
Au fost trimiși pretori în alte provincii și ei vorbeau fără oprire , așa cum se întâmpla și în ceilalți ani, că poporul a ratificat alegerile lor, că ei îmbrăcaseră haina de război și s-au pronunțat urările obișnuite.
Dar ceea ce nu se văzuse până atunci, consulii au ieșit din oraș; și simpli particulari pun să fie precedați de lictori la Roma și la Capitoliu , contra tuturor exemplelor din trecut. 
S-au făcut recrutări în toată Italia , s-au comandat arme, s-au cerut bani de la orașele municipale, s-au luat și de la temple: toate drepturile divine și umane  sunt puse laolaltă.

Prin urmare, în timp ce Caesar era încă în Galia Cisalpină (provincia sa)și trimitea mesaje senatului, senatul lua măsuri de război contra lui!

Iar guvernarea Galiei era stabilită fără el, care o cucerise.  

 

Caesar s-a pregătit la rândul său de conflict

Informat de cele ce se petreceau, Caesar le-a vorbit trupelor sale. 
El a amintit injuriile cu care îl potopiseră dușmanii tot timpul și s-a plâns că eforturile de o răutate invidioasă l-au îndepărtat în asemenea măsură pe Pompei, pe care el îl favorizase întotdeauna, îl secondase în credit și putere. El s-a plâns că s-a ajuns, pentru prima dată în republică, să se discrediteze și sufoce cu armele dreptul de opoziție al tribunilor, ce fusese restabilit în anul precedent. 
Sulla, deși lipsise tribunalul de orice credit, lăsase totuși cel puțin libertatea de opoziție; Pompei, despre care se spunea că ii dăduse vechile drepturi, i-a luat (de fapt) chiar și pe cele ce le avusese mai înainte. 

El a adăugat că, de fiecare dată când se decretează că magistrații ar fi avut (datoria) să vegheze la salvarea republicii (la care senatus-consultul chema sub arme tot poporul roman) , acest decret nu a fost dat decât cu ocazia unor legi dezastruase, a unor violențe asupra tribunilor, a unei revolte a poporului, atunci cînd templele și cetățile au fost invadate; că aceste excese ale secolelor trecute au fost ispășite prin moartea lui Saturninus și a Grachilor; că în prezent nu s-a făcut nimic, nu s-a gândit nimic asemănător; nici o lege n-a fost promulgată, nici o propunere făcută poporului, nici o separare consumată. 
El îi cheamă să apere împotriva dușmanilor săi onoarea și demnitatea generalului sub care ei au servit republica în mod atât de glorios timp de nouă ani, au câștigat atâtea bătălii, au supus toată Galia și Germania.
La acest discurs, soldații legiunii a treisprezecea (pe care Caesar o chemase lângă el de la începutul tulburărilor; când ceilalți nu ajunseseră încă) au strigat într-un glas că sunt gata să răzbune insultele aduse generalului lor și tribunilor poporului.
Se vede și în acest moment decisiv cum Caesar nu se mulțumea să ordone soldaților și atât, ci le explica motivele pentru care făcea un lucru sau altul și le cerea-și obținea-adeziunea . 
Traversarea Rubiconului de către Caesar, pe 10 (12) ianuarie în anul 49 î.Hr

Asigurat de dispoziția soldaților, Caesar a plecat cu această legiune la Ariminium, să-i întâlnească pe tribunii poporului care veneau să se refugieze la el. 
Sallustius nu dă importanță traversării Rubiconului, deși el era un act simbolic ce arăta hotărârea lui Caesar de a se impune cu forța dacă nu va găsi înțelegere. Arminium era imediat dincolo de graniță și Caesar nu a înaintat mai departe înainte de a încerca din nou să evite lupta armată. 

A urmat o perioadă de negocieri.

Acolo, tânărul L.Caesar, al cărui tată era unul dintre locotenenții săi, a venit să-l întâlnească.

(Lucius Iulius Caesar era văr de gradul 2 cu Caesar, bunicul lui Lucius (sau străbunicul lui) și străbunicul lui Gaius Iulius Caesar fiind frați) 

Acest tânăr, după ce i-a spus care erau motivele pentru care venise, l-a anunțat că „el a fost însărcinat de Pompei cu o misiune anume: că Pompei dorește să-și justifice comportamentul în ochii lui Caesar , astfel ca ceea ce el a făcut pentru binele republicii să nu-i fie imputat drept crimă: că el a preferat întotdeauna interesul public afecțiunilor sale particulare; că e o datorie și pentru Caesar să-și sacrifice pasiunile și resentimentele pentru binele statului,  de teamă că din dorința de a-și lovi dușmanii la furie să nu aducă atingere republicii”. 
Lucius a adăugat câteva cuvinte de genul acesta , tinzând să-l justifice pe Pompei. Pretorul Roscius s-a exprimat și el pe acelaș subiect, aproape cu aceiași termeni și a declarat că vorbește în numele lui Pompei.

Deși acest demers nu a părut să poată repara vechile injurii, totuși , crezându-i pe cei doi oameni potriviți să-i raporteze lui Pompei ceea ce avea să-i spună, Caesar i-a rugat, și pe unul și pe celălalt, pentru că fuseseră însărcinați cu mesajul, să binevoiască să transmită și răspunsul; ei puteau poate, fără prea mult efort, să pună capăt unei certe deplorabile și să elibereze toată Italia de temeri.

 „El însuși considerase mereu înainte de orice gloria republicii, care îi era mai scumpă decât viața: el văzuse cu durere că dușmanii săi au vrut să-i smulgă, printr-un afront, favoarea poporului roman, să-i ia cele șase ultime luni din guvernarea sa și să-l forțeze să se întoarcă la Roma, deși poporul ar fi autorizat absența de la viitoarele adunări de alegeri; totuși, în interesul republicii , a suferit răbdător această nedreptate făcută gloriei lui: el îi scrisese senatului ca să ceară ca toate armatele să fie demobilizate, dar nu putuse obține asta; se făceau recrutări în toată Italia ; se rețineau două legiuni ce îi fuseseră luate sub pretextul unui război contra parților; toto orașul era sub arme. Toate aceste manevre aveau alt scop decât pieirea lui? 
Totuși el era gata să consimtă la toate aceste sacrificii, să sufere totul din dragoste față de republică. 
Pompei să se ducă la guvernarea sa; amândoi să-și demobilizeze trupele ; și amândoi să lase armele în Italia; ca Roma să fie eliberată de temeri, ca alegerile să fie libere, afacerile publice încredințate senatuluiși poporului roman.
În fine, pentru a aplana aceste dificultăți, pentru a pecetlui condițiile unui acord, și a le ratifica printr-un jurământ, să se apropie Pompei sau să fie lăsar Caesar să se apropie : o întrevedere ar putea termina neînțelegerile lor.”

După ce au primit misiunea, Roscius s-a dus la Capua cu L. Caesar și i-a găsit acolo pe consuli și pe Pompei. El le-a raportat cererile lui Caesar.

Aceștia, după ce s-au sfătuit, i-au trimis cu un răspuns scris : 
„Caesar să se întoarcă în Galia , să iasă din Arminium, să-și demobilizeze armata; și astfel Pompei ar merge în Spania. Până atunci, până ce Caesar nu garanta executarea promisiunilor sale, consulii și Pompei nu-și vor conteni mobilizările.”

Era nedrept să i se ceară lui Caesar să plece din Arminium și să se întoarcă în provincia sa, în timp ce Pompei ar reține provincii și legiuni care nu erau ale lui; ca Caesar să-și demobilizeze armata în timp ce se făceau recrutări; ca Pompei să promită că se duce în provincia sa , fără a fixa un termen până la care va pleca: astfel că dacă, la sfârșitul consulatului lui Caesar, Pompei n-ar fi plecat încă, n-ar fi putut fi acuzat că nu și-a respectat jurământul. 
De altfel, a nu fixa nici un termen pentru o întrevedere, a nu promite că se va întâlni cu Caesar, însemna să nu dai dici o speranță înțelegerii. 
În consecință, Caesar i-a spus lui M. Antonius să plece din Arminium și l-a trimis la Arretium cu cinci cohorte; În privința sa, el a rămas la Arminium cu două legiuni și a ordonat mobilizări. El a ocupat Pisaurum, Fanum, Ancona , punând câte o cohortă în fiecare din aceste locuri.

În acelaș timp, fiind informat că pretorul Thermus deținea Iguvium (în Umbria) cu cinci cohorte și că el pusese să se fortifice orașul, dar că locuitorii îi erau toți devotați, Caesar l-a trimis pe Curio cu trei cohorte pe care le-a scos de la Pisaurum și din Arminium. Aflând de sosirea lor, Thermus , neavând încredere în dispoziția cetățenilor, și-a retras cohortele și a fugit: soldații l-au abandonat pe drum și s-au întors acasă. Curio a intrat în Iguvium spre marea satisfacție a locuitorilor. 

După acest succes, plin de încredere în sentimentele orașelor municipale, Caesar a scos din  garnizoane cohortele legiunii a treisprezecea și a plecat spre Auximum unde Attius se aruncase cu câteva cohorte și de unde el trimitea senatori să facă recrutări în tot Picenum.

La vestea sosirii lui Caesar, decurionii din Auximum s-au dus în număr mare lui Attius Varus. Ei i-au spus că „nu e treaba lor să judece cearta prezentă, dar nici ei înșiși și nici concetățenii lor nu pot suferi ca Gaius Caesar , după ce a avut atâtea merite față de republică prin atâtea acțiuni frumoase, să fie exclus din oraș și de la ziduri: că astfel el se gândește la numele său în viitor și își prevede siguranța”
Speriat de aceste cuvinte, Attius Varus și-a retras garnizoana pe care o adusese și a fugit. 

Câțiva solați ai lui Caesar ce erau în primele rânduri l-au urmărit și l-au forțat să se oprească: l-au avut în mână și Varus a fost abandonat de  trupele lui: o parte dintre soldați s-au dus acasă, restul s-au dus la Caesar, ducându-l cu ei ca prizonier pe L. Pupius, primul centiron, care avusese deja acelaș grad în armata lui Pompei. 

Cât despre Caesar, el le-a dat soldaților lui Attius laudele pe care le meritau, l-a trimis înapoi pe Pupius, i-a mulțumit lui Auximates și le-a promis că-și va aminti de frumoasa lor comportare.

Aceste noutăți ajungând la Roma , spaima a fost atât de mare, încât consulul Lentullus care venise după un descret al senatului să deschidă tezaurul ca să ia banii pe care trebuia să-i ducă lui Pompei, a fugit de-odată din oraș lăsând tezaurul deschis, pentru că auzise un zvon fals că se apropia Caesar și că deja apăruse cavaleria.
Marcellus, colegul său și cei mai mulți dintre magistrați, l-au urmat.
Pompei plecase în ziua precedentă pentru a se întâlni cu cele două legiuni pe care le primise de la Caesar și le pusese în cantonament de iarnă în Apulia. 
A suspendat recrutările care se făceau în oraș și nimeni nu s-a simțit în siguranță dincolo de Capua. Doar la Capua s-au liniștit, s-au adunat , s-au ocupat să înroleze colonii care fuseseră conduși acolo după legea Iulia; și, cum Caesar întreținea acolo o trupă de gladiatori, Lentulus i-a adunat în piața publică , le-a asigurat libertatea și le-a dat cai și un comandant pe care să-l urmeze; dar în curând , avertizat că toată lumea condamna această acțiune, el i-a distribuit în împrejurimile Campaniei ca să ajute la paza sclavilor. 

Caesar, ieșit din Auximum, a parcurs tot Picenum. N-a fost nici o prefectură din acest ținut care sî nu-l primească  cu bucurie și nu i-a furnizat armatei sale tot ce avea nevoie. Chiar orașul Cingulum , pe care Labienus îl fondase și îl construise din banii lui, i-a trimis deputați și i-a promis să facă cu cel mai mare avânt tot ce el va ordona. El a cerut soldați: i s-au dat. În acest timp a douăsprezecea legiune s-a reunit cu ei. Cu aceste două legiuni Caesar a mărșăluit spre Asculum Picenum. Lentulus Spinther deținea acest loc cu zece cohorte. La vestea sosirii lui Caesar, el s-a grăbit să iasă de acolo și după eforturi zadarnice de a-și aduce cohortle el a fost abandonat de cea mai mare parte a trupelor sale.
Lăsat în drum cu un număr mic de soldați, el l-a întâlnit pe Vibullius Rufus, pe care Pompei îl trimitea la Picenum să liniștească spiritele. Vibullius, aflând de la Lentulus Spinther ce se petrece la Picenum, și-a luat soldații și l-a lăsat să-și continue drumul. Il a adunat, cât a fost posibil cohortele pe care Pompei le mobilizase din ținuturile învecinate; 

Observăm că soldații erau de partea lui Caesar, (nu doar cei de sub comanda lui, ci și cei încartiruiți în Italia și aflați sub comanda lui Pompei) considerând poziția lui corectă și din acest motiv Caesar a putut înainta doar cu o legiune, apoi cu două, în teritoriul stăpânit de marele Pompei cu o mare armată.

Caesar a ordonat ca trupele sale să nu ia prăzi (așa cum ar fi procedat pe un teritoriu inamic) .

Sistemul de pe vremea aceea prevedea că fiecare general își asigură cum știe întreținerea trupelor din subordine, așa că jefuirea localităților cucerite era oarecum obligatorie. Caesar a plătit probabil armata sa din banii proprii, până ce a putut avea alte venituri.  

Dar devotamentul    trupelor sale s-a văzut și aici.
 Niciodată un general nu a avut atâta credibilitate în rândul soldaților săi: la începutul războaielor civile, centurionii săi i-au oferit să găsească fiecare un soldat pe cheltuiala sa, iar soldații de infanterie să-l servească pe cheltuiala lor; cei care se simțeau cel mai în largul lor, în plus, se angajau să-i acopere pe cei mai nevoiași.

După ce au avut parte de cele mai mari probleme lângă Dyrrahium, soldații săi au venit și s-au oferit să fie pedepsiți și mustrați, astfel încât era mai mult nevoie să-i consoleze decât să-i mustre. 

Poem scris de Lucain legat de trecerea Rubiconului: 

Iam gelidas Caesar cursu superaverat Alpes ingentesque animo motus bellumque futurum ceperat. Ut ventum est parvi Rubiconis ad undas, ingens visa duci patriae trepidantis imago clara per obscuram voltu maestissima noctem turrigero canos effundens vertice crines caesarie lacera nudisque adstare lacertis et gemitu permixta loqui: «Quo tenditis ultra? Quo fertis mea signa, viri? Si iure venitis, si cives, huc usque licet.» Tum perculit horror membra ducis, riguere comae gressumque coercens languor in extrema tenuit vestigia ripa. Mox ait: «O magnae qui moenia prospicis urbis Tarpeia de rupe, Tonans, Phrygiique penates gentis Iuleae et rapti secreta Quirini et residens celsa Latiaris Iuppiter Alba Vestalesque foci summique o numinis instar Roma, fave coeptis. Non te furialibus armis persequor. en adsum victor terraque marique Caesar, ubique tuus - liceat modo, nunc quoque - miles. Ille erit ille nocens, qui me tibi fecerit hostem.» Inde moras solvit belli tumidumque per amnem signa tulit propere: sicut squalentibus arvis aestiferae Libyes viso leo comminus hoste subsedit dubius, totam dum colligit iram: mox, ubi se saevae stimulavit verbere caudae erexitque iubam et vasto grave murmur hiatu infremuit, tum torta levis si lancea Mauri haereat aut latum subeant venabula pectus, per ferrum tanti securus volneris exit. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

În drumul lui, Caesar învinsese deja ghețurile Alpilor. În sinea lui, proiecta imense schimbări și un război viitor. Când a ajuns la valurile micului Rubicon, generalul crezu că vede apariția imensă a patriei tremurânde. Ea lucea în noaptea întunecată. Cu fața descompusă, avea părul alb despletit . Ea își smulgea părul și ridica brațele-i goale. Ea a glăsuit gemând: "Soldați, nu mergeți prea departe? Unde duceți stindardele mele? Dacă veniți în respectul legii, aici e frontiera .." Atunci un sentiment de oroare îl cuprinse pe general. Părul i s-a ridicat. O slăbiciune subită l-a oprit și l-a reținut pe malul Rubiconului. Atunci Caesar spuse:  "O tu, care contempli zidurile marelui oraș de pe culmea stâncii tarpeiene, tu Jupiter Tunătorule și voi penați frigieni ai gintei Iulia, voi mistere ale răpirii lui  Quirinus, tu Jupiter Latial ce sălășluiești pe înălțimile Albei, voi cămine ale Vestalelor și tu, Roma, egala celei mai mari divinități, favorizați proiectele mele. Eu nu atac cu armele Furiei. Sunt aici, învingător pe pământ și pe mare, eu Caesar, soldatul tău în tot locul când mi se permite și încă și acum. Acela să fie vinovat, cel ce va face din mine inamicul tău. " Atunci el nu mai zăbovi și duse imediat însemnele în fluviul învolburat.  Așa cum, pe câmpiile sălbatice ale Libiei arzătoare, leul, la vederea prăzii , stă o clipă pe loc, ca și cum ar ezita, ca să-și adune toată mânia. Curând el se dezlănțuie lovind sălbatic cu coada, coama lui se ridică și el scoate un răget enorm din gura lui uriașă. Atunci dacă lancea ce se învârtește a Maurului agil îl atinge și dacă vârful intră în latura sa largă,  fără a ține cont de o astfel de rană el pleacă, în pofida fierului. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

În actuala Algeria, în actuala Annaba,  în Hippo Regius a fost găsit în forum un trofeu (tropaeum) din bronz ridicat în anul 46 î,Hr  pentru comemorarea victoriei lui Caesar asupra aliatului lui Pompei, regele Juba I, la Tapsus. Trofeu are înălțimea de 2,44 m și greutatea de 240 kg. (Acum desigur e la muzeu) 

Există nenumărate exemple ale fidelității lor printre ei, cea făcută de cei care au fost asediați în Salona (49 î.Hr), ​​un oraș din Iliria care a luptat pentru Caesar împotriva lui Pompei , nu este de uitat, din cauza rarității unui accident care s-a întâmplat acolo.
Marcus Octavius ​​i-a ținut strâns asediați; ei fiind reduși la cea mai extremă nevoie dintre toate, astfel încât, pentru a suplini lipsa de oameni, majoritatea fiind fie uciși, fie răniți, și-au eliberat toți sclavii și au fost obligați să taie părul tuturor femeilor pentru a face frânghii pentru mașinile lor de război, pe lângă o lipsă uriașă de alimente, și totuși au continuat hotărâți să nu cedeze niciodată. După ce asediul a fost prelungit până la capăt, ceea ce l-a făcut pe Octavius ​​să devină mai neglijent și mai puțin atent la întreprinderea sa, au ales o zi în jurul prânzului și, după ce au așezat mai întâi femeile și copiii pe ziduri pentru a face spectacol, au atacat asediatorii cu atâta furie, încât, după ce au pus pe fugă primul, al doilea și al treilea corp, apoi al patrulea și restul, și i-au scos pe toți din tranșee, i-au urmărit chiar și până la corăbii lor, iar Octavius ​​însuși a fost nevoit să fugă la Dyrrachium, unde se afla Pompei. . Nu-mi amintesc în prezent să fi întâlnit vreun alt exemplu în care asediatul să fi înfrânt asediatorul complet și să fi câștigat câmpul de luptă, nici ca o ieșire să fi dus vreodată la o victorie pură și completă.
(Eseurile lui Michel de Montaigne)

Acest devotament extrem față de Caesar a constituit un element important în victoriile repurtate de Caesar chiar cu forțe mult inferioare față de ale inamicului. 

https://www.persee.fr/doc/vita_0042-7306_2020_num_200_1_2028#:~:text=2.1.,-

Les%20causes&text=En%20ce%20qui%20concerne%20la,15.

Viața în Pompei

Cum arăta un orășel mai mic în antichitatea romană

La Pompei

Excavările continuă acolo și mereu se descoperă alte construcții sau lucrări de artă din acest orășel ce putea fi numit „stațiune de vacanță”, pentru că mulți aristocrați romani își făceau câte o vilă în această pitorească zonă a Italiei, ignorând pericolul reprezentat de vulcan.

iată cum arăta forumul din Pompei și cum arată ruinele sale în zilele noastre

Străzile erau pavate , aveau trotuare și rigole pentru scurgerea apelor pluviale.
Existau și fântâni stradale, cu apă de izvor adusă prin apeducte și conducte. 
Interesantă e amplasarea acestei fântâni, îa marginea trotuarului, ceea ce ne face să ne gândim că era destinată adăpării cailor. 

Basilica din Pompei.
Basilica era o clădire publică ce funcționa ca tribunal și unde se făceau tranzacții comerciale 
Ea a avut și (cel puțin) un etaj, din care a rămas acum foarte puțin, dar se păstrează colonada de la parter

Iată și un ceas solar, ce era amplasat în templul lui Apollo din Pompei!

Mâncare stradală (thermopolium) 

S-a păstrat și lista de prețuri

Cuptor în Pompei

(foto Carolyn Conner)

În acele cuptoare se coceau pâini ca acestea, ce se distribuiau apoi celor ce aveau dreptul la pâine subvenționată de stat 

Romanii mîncau pâine la majoritatea meselor- cu fructe la micul dejun, la prânz și cină- muiată în sosuri sau tocănițe, ori doar în ulei de măsline.
Se făceau multe sortimente de pâine: unele dospite, cu drojdie (cu maia) , altele nedospite- lipii. 

Pâinea segmentată în 8 , ca asta, ce s-a găsit la Pompei, se numea panis quadratus. Era făcută din făină fină. Era pâinea tipică .
Panis militaris era pâinea pentru soldați, mai densă.
Panis plebeius era amestecată cu unele cantități de tărâțe . Panis focacius era îmbogățită cu ulei de măsline și ierburi aromate. 

Alîturi de pâine, la micul dejun oamenii simpli mâncau de obicei moretum.

Brânza proaspătă de oaie se freca și se agrementa cu verdețuri aromate, tot proaspete, cu usturoi zdrobit , cu sare și cu puțin ulei de măsline. Un amestec bogat în proteine, grăsimi dar și vitamine și enzime completa pâinea din grâu spelta sau alac

Dotări sanitare în case

O cadă de baie din Pompei. Baia era alimentată cu apă rece prin conducte și cu apă caldă -încălzită în centrala termică proprie. 

În oraș aveau loc spectacole - despre unele știm că erau legate de Lupercalii, altele de  Saturnalii, altele poate erau și altele legate de Dionisos și însoțitorul lui, Silenus (un bătrânel simpatic, mereu beat, care făcea și preziceri) 

În acest mozaic datat din sec. I î.Hr  (găsit în „Casa Poetului Tragic” din Pompei ) e arătată scena de repetiție a actorilor pentru festivități legate de Dionisos/Silenus (când probabil se bea destul vin) 
Un bătrân , așezat între măștile de teatru îi învață pe tinerii actori  ce au de făcut. Tinerii sunt îmbrăcați doar cu niște piei de capră pe șolduri (urmând a juca rolurile unor satiri-probabil) , În centru, un personaj (ce pare un bărbat travestit în femeie)  cu coroană pe cap cântă dintr-un flaut dublu. (sărbătoarea era cu muzică veselă, probabil) . În dreapta, un tânăr ajută un actor să-și pună costumul de Silenus (lângă el fiind și masca pe care o va purta) . Repetiția se desfășoară sub un portic împodobit cu ghirlande , panglici și lampioane. 


Tot în „Casa Poetului Tragic” a fost găsită și această frescă ce prezintă o scenă din Iliada:

Agamemnon, conducătorul expediției aheilor împotriva Troiei constată că zeița Artemis fusese ofensată de el și oprise vânturile ce ar fi putut duce corăbiile la destinație. pentru îmblânzirea zeiței, el e gata să o sacrifice pe fiica lui, Ifigenia, dar Artemis o salvează în ultimul moment, trimițând o căprioară ca jertfă în locul fetei. Ifigenia ar fi fost luată apoi ca preoteasă a zeiței, în Taurida (în actuala Crimea).
Scena a fost deseori reprezentată în artă , momentul dramatic simbolizând necesitatea sacrificiului pentru o cauză comună .
Observăm precizia redării corpurilor războinicilor , compoziția ascendentă către figura preotului Calchas, aflat în dilema dacă să sacrifice sau nu copila, în timp ce victima și unul dintre războinici o invocă pe Artemis , ce se pregătește să intervină. 

O altă frescă reprezintă o scenă din drama Medeea, scrisă de Euripide. 
E momentul teribil în care Medeea, părăsită de iubitul ei Iason, pentru care comisese trădarea de a-l ajuta să fure lâna de aur și chiar își ucisese fratele,  e gata să ucidă copiii pe care îi avea cu Iason, ca răzbunare .  . Noua soție a lui Iason, fiica regelui Creon o condamnase pe Medeea, dar și pe fiii ei la exil. În ușă e probabil Creon, căruia Medeea îi ceruse o amânare de o zi a exilării, pentru a pregădi un cadou , adus de copii: o diademă și un văl (care sunt însă otrăvite, astfel că fiica lui Creon și Creon vor muri ulterior).  
E un avertisment că umilirea și părăsirea soției credincioase poate duce la răzbunare cruntă. 

Preocupări filozofice
În casa lui T. Siminius Stephanus a fost găsit acest mozaic, ce reprezintă Școala lui Platon.
Acest mozaic de 84x85cm era poziționat în picioare, Numele proprietarului e cunoscut pentru că s-a găsit un sigiliu cu numele lui în casă. 
Mozaicul prezintă un grup de filozofi (identificați după îmbrăcăminte și simbolurile științei lor) ce discută într-o grădină , între o coloană votivă și un portal sacru , în apropiere de zidurile unei cetăți. 
Admirația pentru acești filozofi atestă cultura filozofică a proprietarului vilei. 

Romanii cultivați prețuiau și astronomia- aici e pictată Urania, muza astronomiei 
(fresca din casa Giuliei Felice) 

Vila cuprindea mai multe încăperi grupate în jurul unui atrium. Nu a fost excavată în întregime.

A fost găsită acolo și o amforă cu inscripția:

Imp(eratore) Vespasiano III Cos

Propertainum

amp(horas) n(umero) C

Al treilea consulat al lui  Vespasian a fost în anul  71

Fresce
Casele din Pompei și din localitățile învecinate erau ornamentate cu fresce pictate cu artă, cum e această reprezentare a zeiței Flora găsită în villa Arianna de la Stabiae (în apropiere de Pompei) . Grația personajului amintește de Primăvara lui Boticelli (din Renaștere)

		Venus într-o cvadrigă trasă de elefanți- mijloc de a sugera dimensiunea uriașă a zeiți
Flora Villa Arianna Stabiae	Perseu salvând-o pe Andromeda  (Casa Dioscurilor- Pompei)

Frescele ce decorau casele expuneau deseori, într-o formă alegorică, principiile de viață ale proprietarilor casei.

Frescele ornau toți pereții interiori ai caselor cetățenilor înstăriți sau cu situație economică medie.
Erau prezentate de multe ori portretele stăpânilor casei, , poate uneori în legătură cu momente festive din viața familiei. 

Momente de lectură - poate citirea unui poem

Și în Herculaneum au fost găsite fresce de mare valoare artistică

Un subiect reluat în picturile din mai multe case era cel al fidelității duse până la sacrificiu a soției față de soțul ei.
Legenda lui Admetos și al soției lui Alcesta (Alkestis) , care s-a oferit să moară în locul soțului ei (în vreme ce părinții acestuia refuzaseră să se sacrifice pentru el) a fost ilustrat ln „Casa poetului tragic” din Pompei

Zeul Apollon (figurat cu spatele ) îi oferă prietenului său Admetos posibilitatea de a-și amâna moartea dacă altcineva acceptă să moară în locul lui. Cei doi părinți (din partea dreaptă a tabloului) nu se oferă.
În schimb soția lui, (pictată puțin mai mare, ca personaj principal 😏) își consolează soțul și se oferă să-și dea viața pentru el. Din spate veghează zeița Artemis, care îl condamnase pe Admetos la moarte considerându-se jignită de acesta. Filozoful Platon a analizat legenda, desprinzând concluzia c sacrificiul neprecupețit al soției i-a impresionat pe zei, care au schimbat soarta cuplului. 

O altă frescă sugerează o dramă ce se petrece în sufletul unei femei.

Femeia a pierdut pe cineva drag, probabil un copil și nu poate să mai răspundă dorinței soțului ei .
Totuși ea ține mâna la spate, spre el, sperând ca el să-i fie alături în acea durere. Bărbatul își ferește însă mâna. El vrea să uite pierderea și să se bucure de viață.
Ca de obicei, femeile sunt reprezentate cu pielea foarte albă, dat fiind că ele se fereau de soare când ieșeau din casă . Pentru bărbați în schimb, pielea bronzată era semn de viață activă în aer liber, semn de sănătate și putere. 

O altă scenă e mai dificil de interpretat
În Casa dell'Amore Punito, în tablinium (sala de mese)

Explicația pe care o găsim pe net e că scena ar reprezenta seducerea zeiței Venus de către zeul Marte.
Doar că zeul figurat acolo nu e Marte, ci...Mercur, zeul comerțului! (Hermes la greci) . Mercur era reprezentat cu aripi-sau pene la pălăria cu boruri ( petasos ). Aici însă nu e acea pălărie, ci o cască corintică de luptă, cu crinieră. (Ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că ar fi Ares- doar că Ares nu e reprezentat cu pene!). O altă legendă atribuie casca întunericului ( kyneê aïdou ) ce conferă invizibilitate zeului Hades. Casca a fost împrumutată și de eroul Perseu când a luptat cu Medusa. 
Ar reieși că femeia e „cercetată” - să spunem așa- de zeul Hermes, care a schimbat însă pălărioara cu un coif de luptă, sau chiar de Hades? Asta ar explica hainele cernite ale femeii, servitoarea ei purtând de asemenea haine de doliu. Căci femeia nu pare a fi  bucuroasă, ci melancolică. 
Și sigur nu e Venus: Venus e reprezentată de obicei arătându-și farmecele, purtând îmbrăcăminte sumară și înfățișare sigură pe farmecele ei, în vreme ce femeia pictată la Pompei pare tristă și înlătură cu un gest moale brațul zeului care încearcă să o cuprindă.
Totuși în fundal se zărește zeul Amor, ce a săgetat-o pe femeie.Ar putea fi exprimarea durerii după pierderea ființei iubite.
Femeia, cu o situație materială bună- așa cum arată vila mare în care locuia și mobilierul frumos sculptat și capitonat - poartă un strai cernit. Iar durerea ei e atât de mare, că îi vin gânduri negre (zeul Hades încearcă să o cuprindă pe furiș). Zeul Amor, ce ține arcul arată că suferința ei e legată de ființa iubită. Dar zeul Hades își ține mâna pe inima ei. Femeia vrea să spună că nu va mai iubi niciodată.

În casa lui Marcus Lucretius Fronto e încă o variantă a aceleiaș scene.
De data asta scena e mai amplă- sunt prezente mai multe personaje.
Stăpâna casei, așezată pe fotoliul comod, cu pernă groasă, e „curtată” cu acelaș gest furișat , din spate, de către un zeu ce poartă pe cap un coif corintic cu pene. Gestul îi lasă înmărmuriți pe cei de față:

În spatele paravanului (deci - prin convenție- nevăzuți de ochii muritorilor- sunt trei zei: Hermes (cu pene la cap) și două zeițe.Zeul Hermes își duce mâna la gură cu un gest de uimire , pare că el e cel care decide, zeița Venus privește spre el pentru a se sfătui, o a doua zeiță , mai puțin importantă, privește cu interes și un ușor zâmbet. 

Zeul Amor (Eros) ocupă locul central , e vorba despre el. Zeul adolescent ține arcul destins în mână și îl îndepărtează de cei doi- nu va trage cu el și are o expresie supărată. În fața femeii sunt alte două personaje: o femeie cu rol important prin poziția de prim plan- e probabil mama tinerei. Ea nu e așezată pe un scaun ori fotoliu, ci pe un bloc de piatră, ceea ce ar putea însemna că nu mai e în viață, sau că se apropie de sfârșitul vieții. În spatele ei se află de asemenea un personaj misterios, ascuns în mod straniu pe blocul de piatră- poate spiritul unui decedat. 
Femeia așezată pe fotoliu poartă aceeași culoare de veștmânt ca și în cealaltă frescă  -o culoare vineție, care nu are nimic festiv. Mâna ei dreaptă e înfășurată ân strai- pare că e în imposibilitate de a acționa. Cu mâna stângă ea ține antebrațul zeului insistent- pentru a-l îndepărta, sau pentru a-l reține? 

Casa lui Marcus Lucretius Fronton e de mărime medie, dar frumos amenajată . Proprietarul pare să fi fost un magistrat local. 

Pregătirea de nuntă

O altă frescă, găsită în „Villa Misterelor”, arată pregătirea miresei pentru nuntă.

Tânăra fată a îmbrăcat straie festive, din materiale fine, poartă brățări și acum își piaptănă părul lung cu ajutorul unei servitoare. Dar pe fața ei se citește mai degrabă îngrijorarea. 

Un amoraș-Eros- îi arată portretul celui pe care i l-au ales părinții. Cea care privește e servitoarea. Fata nu privește portretul. Probabil îl știe deja din vedere, probabil au stat uneori  de vorbă, dar...Oare cum o fi el în viața de zi cu zi? Oare se vor potrivi? Iar ea se va descurca să conducă o gospodărie mare? E doar o copilă. 

Peisaj urban pictat de romani

În cubiculum (camera de culcare) din villa lui Publius Fannius Synistor dintr-un cartier din Pompei a fost găsită această frescă pictată în anii 50-40 î. Hr. E reprezentat un peisaj urban din acel timp- cu o intrare somptuasă, etaje ce realizează un joc de volume decorativ, logii și turnuri, plante decorative și statui ornamentale. Clădirile aveau fațade colorate în culori calde. 

Altar cu patru zei prezentați în basoreliefuri- la Herculaneum

Ținerea la cald a mâncărurilor, la banchete, romanii aveau sobițe speciale, de diferite forme, cum a fost asta, făsită la Pompei?

Valorile importante erau păstrate în „case de bani”- cufere ferecate , care erau de asemenea frumos împodobite, cum este acesta :

Vila cu papirusuri

La Herculaneum (altă stațiune de odihnă-în vecinătatea orășelului Pompei)
Se pare că a aparținut eruditului Lucius Calpurnius Piso Caesioninus, socrul lui Iulius Caesar.

Vila avea o curte interioară cu peristil și o grădină înconjurată de asemenea de porticuri susținute de coloane , în centrul grădinii fiind un bazin de mari dimensiuni.
Vila avea o bibliotecă mare, în care s-au găsit peste 1800 de papirusuri . S-a crezut că nu vor mai putea fi citite, fiind arse de materialele incandescente căzute la erupția vulcanului, dar tehnica modernă a făcut posibilă descifrarea unora dintre ele chiar nefiind desfășurate. În majoritate sunt scrieri literare.


Vila era împodobită cu numeroase lucrări de artă, sculpturi din marmură sau bronz, de mare valoare artistică.

Vila ne ajută să întrevedem cum era viața unui aristocrat roman cultivat , cu preocupări filozofice.

În această vilă a fost descoperită o bogată colecție de lucrări artistice: sculpturi din bronzz sau din marnură, de o înaltă calitate artistică, așa cum e și acest portret (care a avut de suferit, desigur, din pricina erupșiei, dar încă îl putem admira

Sau această frumoasă statuie a unui Silen beat

Vilele elegante erau foarte mari și decorate cu numeroase opere de artă.
Cum era de pildă Villa lui Marcus Fabius Rufus
El fusese probabil responsabil cu aprovizionarea cu grâne din Egipt. Multe imagini pictate amintesc Egiptul (între care și un portret al Cleopatrei), iar în cas au fost găsite și instrumente d e măsurare a cantității de grâu . Era un complex de clădiri cu cel puțin patru niveluri , cu terase panoramice care coborau scenic spre mare. Clădirile erau decorate luxos, cu pardoseli din mozais de marmură  colorată (opus sectile) , pereții acoperiți cu fresce cu scene mitologice , peisaje cu grădini și imagini care amintesc de Egipt (sfincși) . Una dintre victime purta o brățară mare de aur (610g!) . 

Cele două capete de cobră amintesc de asemenea de Egipt. Cobra era considerată un simbol protector. Brățara cuprinde portretul unei tinere ce pare că se joacă printr-un stol de păsări, cu o eșarfă în chip de coardă- se pare a fi zeița Selene. Portrete ale reginei Cleopatra se găsesc în mai multe încăperi.

	Bronz modus pentru măsurat făina
	O râșniță de mână

În această vilă, un lampadar arăta așa:

(ca cel din villa lui Marcus Fabius Rufus) 

Un triclinium de vară- o sală de mese amenajată pe terasa acoperită, cu vedere spre grădină, cu o fântână arteziană în apropiere. Frescele cu sfincși evocă Egiptul. 

Dulăpior de lemn recuperat de la Herculaneum.

Din frescele dezgropate din cenușa vulcanică la Pompei se poate deduce cum era viața unui locuitor obișnuit din secolul I. Ce fructe mâncau, cum arătau cocoșii pe care îi creșteau?
Priviți aici:

Rodii, pere și smochine proaspete pe raft, un cocoș frumos colorat , probabil tolerat de stăpâni prin casă, delectându-se cu semințe de rodie....o scenă încântătoare, pictată impecabil.
În villa Poppaea din Oplontis (între Napole și Sorrento-localitate ce a fost de asemenea acoperită cu cenușă vulcanică) a fost descoperită această pictură delicată.

		La „Casa Faunului” din Pompei s-au găsit aceste mozaicuri

S-a găsit acolo un ansamblu de clădiri din epoca romană ce formau un cartier administrativ al Pompeiului.
Vila Poppeei Sabina (a doua soție a împăratului Nero)  era mare și luxoasă, pe timpuri avea vedere spre mare în timp ce o altă villa, a lui L. Crassus Tertius era un centru al activităților de prelucrare a produselor agricole (vin și ulei).Vila Poppeei era probabil nelocuită când a erupt vulcanul, căci era deja deteriorată de mișcările vulcanice  și se făceau lucrări de restaurare.
Vila beneficia de ample grădini cu sculpturi și fântâni . Avea un atrium ornat cu picturi magnifice . Încăperile aveau ferestrele orientate spre grădină , cu vedere spre mare. Erau băi termale private, încălzite dinspre bucătărie . Încăperile sclavilor , spre est, erau grupate în jurul unui peristil cu o fântână centrală. 

Un tunel ducea la un portic situat deasupra mării. Se construise și o piscină mare (61 x 17m) , înconjurată de săli de mese, saloane, apartamente pentru invitați și grădini de iarnă ornate cu picturi. Au fost studiate și plantele pictate acolo: garduri vii de buxus, leandri, lămâi, platani, măslini, chiparoși, tufe de trandafiri și iederă cățărătoare, pictate printre ornamente sculpturale și arhitecturale. . 

În casele bogate, se găseau și mobile elegante, lucrate cu rafinament. în cele mai multe cazuri mobilierul din antichitate s-a pierdut, dar condițiile speciale ale erupției vulvanului au făcut ca unele piese de mobilier să poată fi regăsite astăzi.
Cum e această măsuță din bronz și marmură, găsită la Boscoreale, în apropiere de Pompei

Piesele de mobilier elaborate erau făcute să dureze . Despre unele s-a aflat pentru cine au fost făcute pentru că numele proprietarului era trecut într-un loc ce nu se vedea decât dacă mobila era demontată, 
Probabil cei din atelierul de sculptură au notat numele celui ce comandase această măsuță de marmură:

Această masă a aparținut lui Casca Longinus . A avut o tăblie de lemn care nu s-a păstrat, dar care a fost completată în prezent cu o tăblie de marmură

Lupte de gladiatori
La Pompei aveau loc și lupte de gladiatori. Unii își pierdeau viața acolo- așa cum se vede din această frescă găsită în mormântul lui Vestorio de la Porta Vesuvio 

Altarele strămoșilor (lararium) 

În fiecare casă romană exista un mic altar închinat strămoșilor -considerați că erau  zeificați (zei Lari-Lares) zeități păzitoare ale gospodăriei și geniului locului (genius loci) -spiritul protector al capului familiei și al locului. De multe ori erau reprezentați prin șerpi- care simbolizau fertilitatea și protecția.
La Pompei, unul dintre aceste altare arătă acum așa- după ce a suferit prin erupția vulcanului. Nu ne rămâne decât să ne închipuim cum arăta când zidurile erau drepte, tencuiala era intactă, culorile erau vii și ăn interiorul micului altar se vedea o pictură care îi reprezenta pe strămoși -sub forma unor spirite înaripate:

În sânul familiei erau venerați și zeii Mani, suflete ale morților.
Pe stelele funerare se regăsesc inscripții ce încep cu formula: DM(S): Dis Manibus (Sacrum)- ce a apărut prin secolul II (Adaosul „S” apărând în secolul III, ca urmare a creștinării). Tradiția păgână a spiritelor Mani (din infern) a fost modificată de credința creștină în considerarea că sufletele credincioșilor sunt sfințite , sacre, deci vor merge în rai.
Odată cu generalizarea credinței creștine, formula de pe stelele funerare a fost interpretată ca: Deo Magno Sacrum (Dedicat Marelui Dumnezeu) 
Studierea inscripțiilor funerare furnizează informații despre populația din zona respectivă, ca și despre perioadă.

Tradiția aparținea stelelor (pietrelor comemorative) cetățenilor romani (ce se pot recunoaște după cele trei nume (tria nomina) purtate , sau cetățenilor de origine Gallică, deveniți cetățeni romani. 
Mulți cetățeni romani din Gallia purtau numele (nomen) Julius, de la Caius Julius Caesar. . E posibil ca aceștia să fi fost prizonieri ai lui Caesar apoi eliberați de el. Liberții purtau de obicei numele de familie al fostului stăpân, considerându-se că făceau parte din familia acestuia. 

În unele case s-au găsit și portrete ale stăpânilor casei. Uneori ei au fost portretizați în postura unor personaje legendare, dar alteori e pur și simplu un portret , cum e acest mozaic găsit în casa ce a fost desemnată drept „Casa della Matrona”. 

Un portret realist, al unei femei mature, cu pieptănătură simplă, dar cu podoabe rafinate: colier de perle, cercei, o fundă sau o agrafă în păr , o eșarfă din material fin, transparent , o rochie brodată, toate astea indică o femeie bogată și cultivată, stăpână pe sine. 

Un cubiculum (dormitor) roman reconstituit (aceste era în Villa lui P. Fannius Synistor de la  Boscoreale, în apropiere de  Pompei,

Femei manager

Deși tradiția ar fi aservit femeile voinței bărbaților lor, în practică lucrurile stăteau de multe ori altfel
O inscripție din Pompei menționează achiziția făcută de soția editorului D. Lucretius Valens: „un călăreț și o tracțiune” .
O altă inscripție spune că Licinia Aponia și Agussia Pricila au organizat jocuri. 

Temple

Firește erau diferite temple, unde se slăveau feluritele zeități romane.
Aici: un detaliu din templul lui Apollon

La Herculaneum a fost găsită o frescă ce înfățișează desfășurarea unui titual religios egiptean.

Cum în imagine apar doi sfincși, s-a tras concluzia că era vorba despre cultul ziței egiptene Isis
Unii dintre participanți au caracteristici ca cei din Africa centrală .
Cum în prim planul imaginii , dar și în plan îndepărtat apar și  ibiși, putem trage concluzia că fresca reprezintă o scenă ce se desfășura în Egipt. Poate posesorul vilei din Herculaneum avusese o funcție importantă în Egipt și voise să amintească vizitatorilor săi acest lucru. 

Car de ceremonii-pilentum
Pentru alaiuri religioase sau  cu ocazia diferitelor sărbători tradiționale se foloseau care lucrate din bronz și staniu, cu decorațiuni din argint ornamentate cu medalioane cu reprezentări de satiri, nimfe, cupidoni sau de alte scene mitologice asociate cu fertilitatea . 

Intrarea în casa unui roman din Herculaneum

O scenă imaginată de Angel Garcia Pinto, pe baza a ce se știe despre viața cotidiană din antichitatea romană: Un soldat  legionar semnează de primire pentru patru amfore cu vin sau ulei de măsline .
Legionarul scrie pe o tăbliță cerată, iar apoi un sclav educat, care știe să scrie și să citescă greacă și latină va transcrie documentul cu cerneală pe pergament, pentru arhivă. 
Dacă era prin secoluele II-I î.Hr , legionarul purta o cască de tip Montefortino, din fier și bronz, cu creastă din păr alb de cal , de cca 60 cm lungime. Exista și un buton pentru atașarea unei creste- dacă se dorea. A fost tipul de cască folosit pe timpul lui Caesar.
Legionarul poartă lorica hamata, armura simplă . Pentru ocazii festive se folosea Squamata sau Musculata.
Pe dedesupt poartă o tunică roșie cu mâneci , centura de bază și gladius (sabie), fără să mai aibă și pugio (pumnal) , nefiind o situație de luptă. În picioare: caligae. 
Celălalt poate fi un sclav ce a adus marfa și care poartă o tunică cu centură non-militară și e desculț.

 . 

O jucărie a unui copil roman din secolul II
A fost găsită la Viminacium, aproape de malul sudic al Dunării unde era înartiruită  legiunea VII Claudia

Au fost găsite și statuete d ebronz (datate din secolele I-II) ce căutau să surprindă o clipă :
momentul în care copilul încearcă să prindă un porumbel, care probabil va zbura înainte de a fi prins. 
Clipa aceea suspendată, în care nu se știe sigur ce se va întâmpla, a fost prinsă de sculptorul antic.