Romanii se considerau urmași ai lui Aeneas și ai fiului său Ascanio /Iulius (de unde și numele gintei Iulia).
(Din care făcea parte și Iulius Caesar)
Se vede aici respectul față de părinți și față de simbolurile religioase: Aeneas își duce tatăl pe umeri și fiul de mână. Fiul trebuie să se învețe de mic cu greutățile, dar e ajutat desigur de tată, care îl trage de mână.
Nu îl duce în brațe, pentru că trebuie să-l ducă pe bătrânul tată.
Vârstnicul -Anchises- e păstrătoru tradiției, el ține în brațe palladiumul, statueta sacră a zeiței Atena. Atât bătrânul cât și statuia zeiței sunt rădăcinile, fără de care nimic nou nu se poate înființa.
Aeneas nu-și ia copilul în brațe, să fugă cu el cât mai repede, departe de atacatorii care au cucerit Troia, ci își asumă sarcina dificilă a păstrării întregii familii unite, cu orice risc.
(Soția lui fusese ucisă în atacul aheilor).
Cea mai mare greutate e în sarcina bărbatului matur, care nu cedează însă, ci își păstrează încrederea în propriile forțe și decizia de a cuceri un nou domeniu, după căderea Troiei.
El a renunțat chiar și la platoșă și la coif, ca să poată duce greutățile pe umeri . (În unele fresce se arată că fusese și rănit) . Expresia feței e de oroare, la vederea incendiului ce mistuie cetatea. Dar atitudinea sa arată că nu va ceda.
Un strămoș de care romanii puteau fi mândri și un exemplu pentru generațiile următoare. Nu?
