Să ne cunoaștem istoria de la surse
Într-o perioadă în care se pare că mulți dintre români nu prea știu ce a fost în trecutul țării noastre, am fost bucuroasă să găsesc acestă scrisoare adresată de Domnitorul Unirii împăratului Franței Napoleon al III-lea , din care se poate vedea succint cum erau Principatele Române înainte de Unire și ce reforme a făcut acest domnitor patriot
Reproduc aici textul găsit în
https://www.dacoromania-alba.ro/nr83/documente_importante.htm,
considerând că e bine ca scrisoarea să fie citită și de alți conaționali, pentru o apreciere mai exactă a condițiilor istorice ale Unirii Principatelor
Al. I. Cuza şi Napoleon al III-lea
Scrisoarea lui Al. I. Cuza către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, referitoare la reformele politice şi situaţia internă şi externă a ţării şi sprijinul acordat de Franţa.
Bucureşti, 21 octombrie 1865
Sire,
Cînd Maiestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană, a inspirat această glorioasă faptă. Am întrevăzut un scop multiplu, demn de Franţa, demn de cel căreia EA i-a încredinţat destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, a reînvia Orientul prin principiul naţionalităţilor si a arunca în această lume veche seminţele fecunde ale progresului. Tratatul de la Paris a venit curînd să confirme speranţele noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi viitorul poporului român vor primi serioase garanţii.
Această nouă stare de lucruri cerea un om nou — concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa, unei renovaţii politice atît de preţioase pentru ţara mea.
M-am pus cu curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravurile politice care purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, obosite, puţine resurse în lucruri şi oameni, cu ambiţiile unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă. Pe de o parte trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe de alta, trebuie să ţii treaz patriotismul românilor, impunînd limite înţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.
După şase ani de eforturi şi de muncă neîntreruptă, am oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că guvernul meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată. Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine, dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.
În aceasta, Sire, stă secretul acestor încurcături şi acestor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de monarhie constituţională, poate totuşi să demonstreze că nu este deloc posibil să se improvizeze reorganizarea unui stat, hărţuit de influenţe externe, nici să se improvizeze educaţia politică a unui popor făcîndu-l să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernămînt pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele mai civilizate.
Din fericire, progresul are legi invincibile, în ciuda dificultăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, în ciuda greşelilor noastre, România a pornit înainte.
Am fost destul de fericit să realizez unirea, visul secular al românilor, pentru a restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi în familie, care impun căsătoria civilă şi pun, frîu divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia justiţiei, care lasă mult de dorit, s-a ameliorat sub influenţa Curţii de casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă la încercări pe care le cred premature, n-a putut răspunde aşteptărilor mele; Curtea de conturi şi Casa de consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor devenite foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Maiestatea Voastră imperială a binevoit să le onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile noastre de comunicaţii; am construit poduri care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri de cale ferată este în construcţie, o alta va fi construită în primăvară. Sînt în preajma concesionării privilegiului unei Bănci naţionale, în sfîrşit, am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate în mod serios, capabile să menţină în orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sînt strîns unite. La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decît patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datînd din timpul domniei împărătesei Caterina şi vreo zece tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe nu ne veneau decît din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti ghintuite cumpărate în Franţa; douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite, pe care le datoresc generozităţii Maiestăţii Voastre imperiale, au fost distribuite comunelor, în care am constituit un serviciu de gardă care dă populaţiei rurale obişnuinţa armelor pregătind-o pentru orice eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără şaptezeci şi două de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decît trei mii de oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor, prost înarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu comandamentele ruseşti sau austriece, am astăzi douăsprezece mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutaţi din toate clasele societăţii, bine înarmaţi, bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin rezervele noastre duble la triplul efectivului sau normal, şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, în care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă, gloanţele (capsulele) şi care sînt din plin suficiente pentru nevoile noastre. O manutanţă va completa în curînd ansamblul instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic al poporului ne-a permis să le suportăm fără a încărcă prea mult bugetul statului.
Iată ce am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit, al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat în mod vizibil. Trebuie să ne amintim ce a fost altădată în Moldova şi Valahia şi să vedem ce au devenit ele pentru a aprecia marile schimbări care s-au realizat.
Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au fost prada străinilor, cînd un loc de trecere, cînd un cîmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei, aproape întotdeauna ocupate militar şi devenind atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele puteri întotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă banală unde se negociau prăzile noastre pentru a îmbogăţi Fanarul sau a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pămîntul nostru, Rusia, stăpînă atunci a Principatelor, a format în 1854 această legiune greco-slavă. Mai am nevoie să spun cît au apăsat aceste încercări teribile asupra ţării atît din punct de vedere moral, cît şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă politică, au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sînt puţini cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care au mai căutat-o acum cîţiva ani ca o onoare. Într-un cuvînt, Sire, poporul român trăieşte de acum înainte propria sa viaţă: el este român şi nimic altceva decît român.
Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizîndu-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc expresia gîndului meu, raportînd toate succesele puternicii protecţii a Maiestăţii Voastre imperiale. La fiecare oră grea a domniei mele, m-am simţit susţinut de mina Franţei şi m-am obişnuit să cred, Sire, că am fost unul din modestele instrumente ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu această convingere şi cu datoriile pe care mi le impuneau. Maiestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în momentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţii atît de arzătoare în Europa orientală. Contînd tot pe sprijinul Maiestăţii Voastre imperiale, am îndrăznit eu să stabilesc, pe Dunăre, principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie între România şi vechii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea progresului.
Dar de cîtva timp mă simt oprit, Sire, în mijlocul sarcinii mele, şi rog pe Maiestatea Voastră imperială să-mi permită să-i expun în mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le întîmpin. Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sînt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care providenţa mi l-a încredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobîndite pînă acum de România şi de persoana mea s-au răcit. Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie cînd Monitorul a publicat, în două rînduri, în cursul lunii septembrie, rînduri descurajante, în care aş fi putut vedea, în ordinea de idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc al Maiestăţii Voastre imperiale, dar care au trebuit să fie şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de ţară.
Ce vederi au inspirat aceste rînduri ? Nu-mi este permis să mă opresc nici un moment asupra combinaţiilor recomandate de presa Austriei asupra acestor calcule care fac din Principatele Unite, obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-as fi crezut, nici un român n-ar vrea să creadă, că existenţa naţionalităţii române independente poate fi sacrificată atîta timp cît glasul împăratului Napoleon va fi preponderent în lume.
Dar, s-ar putea, Sire, ca vederile Maiestăţii Voastre imperiale să fi obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu încetează să împiedice dezvoltarea prosperităţii noastre, s-ar putea ca, neputînd judeca decît după rezultate, Maiestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa crede Maiestatea Voastră imperială, dacă ea socoate că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mîini mai abile decît ale mele, eu sînt gata, Sire, să cobor de pe tron.
Maiestatea Voastră imperială să fie convinsă de sinceritatea spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii, afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă apără de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială îl va socoti favorabil intereselor României, de a-mi da concursul la orice combinaţie care ar fi onorată de sufragiul Maiestăţii Voastre imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele. Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsînd un tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decît stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat, de la început decît ca o penibilă povară. Nu-mi va rămîne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii mele şi să-mi asigure stima Maiestăţii Voastre imperiale.
Încrederea fără rezerve pe care o arăt Maiestăţii Voastre imperiale o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Numai împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Maiestăţii Voastre imperiale pentru poporul român.
Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sînt
al Maiestăţii Voastre imperiale
Sire,
prea umil şi prea plecat servitor,
A. I. Cuza
Ce am înțeles eu de aici?
În primul rând străbate patriotismul neabătut al domnitorului, care se dedicase dezvoltării țării în toate domeniile și reușise să facă un mare număr de reforme în timp foarte scurt.
În scrisoare sunt amintite numai unele dintre reforme, cele ce puteau interesa mai mult Frana, dar pe lângă acestea fuseseră și multe altele: Înființarea Academiei, a Universităților din București și Iași și altele.
În acelaș timp el își dăduse seama că puterile vecine nu vedeau deloc cu ochi buni unificarea a două dintre Principatele Românești (cu atât mai mult cu cât erau încă zone istorice locuite majoritar de români dar care erau încă ocupate de acele puteri) . Deci el solicita sprijinul Franței, sugerând că dezvoltarea statului român putea fi de ajutor la un moment dat statului francez ar fi avut nevoie la rîndul său de ajutor.
El se arăta gata să renunțe la tron, dacă asta ar fi fost spre binele Țării noastre, solicitând ajutor nu pentru el, ci pentru Patrie.
El menționează clar că a fost urcat pe tron doar prin stima compatrioților, deci nu prin intervenții externe, și a acceptat această funcție doar pentru a sluji Îării.
