Reformele facute de Al.I.Cuza

 

Să ne cunoaștem istoria de la surse

Într-o perioadă în care se pare că mulți dintre români nu prea știu ce a fost în trecutul țării noastre, am fost bucuroasă să găsesc acestă scrisoare adresată de Domnitorul Unirii  împăratului Franței Napoleon al III-lea , din care se poate vedea succint cum erau Principatele Române înainte de Unire și ce reforme a făcut acest domnitor patriot 

Reproduc aici textul găsit în
https://www.dacoromania-alba.ro/nr83/documente_importante.htm,
considerând că e bine ca scrisoarea să fie citită și de alți conaționali, pentru o apreciere mai exactă a condițiilor istorice ale Unirii Principatelor

Al. I. Cuza şi Napoleon al III-lea

 

Scrisoarea lui Al. I. Cuza către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, referitoare la reformele politice şi situaţia internă şi externă a ţării şi sprijinul acordat de Franţa.

Bucureşti, 21 octombrie 1865

Sire,

Cînd Maiestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană, a inspirat această glorioasă faptă. Am întrevăzut un scop multiplu, demn de Franţa, demn de cel căreia EA i-a încredinţat destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, a reînvia Orientul prin principiul naţionalităţilor si a arunca în această lume veche seminţele fecunde ale progresului. Tratatul de la Paris a venit curînd să confirme speranţele noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi viitorul poporului român vor primi serioase garanţii.

Această nouă stare de lucruri cerea un om nou — concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa, unei renovaţii politice atît de preţioase pentru ţara mea.

M-am pus cu curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravurile politice care purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, obosite, puţine resurse în lucruri şi oameni, cu ambiţiile unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă. Pe de o parte trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe de alta, trebuie să ţii treaz patriotismul românilor, impunînd limite înţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.

După şase ani de eforturi şi de muncă neîntreruptă, am oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că guvernul meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată. Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine, dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.

În aceasta, Sire, stă secretul acestor încurcături şi acestor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de monarhie constituţională, poate totuşi să demonstreze că nu este deloc posibil să se improvizeze reorganizarea unui stat, hărţuit de influenţe externe, nici să se improvizeze educaţia politică a unui popor făcîndu-l să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernămînt pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele mai civilizate.

Din fericire, progresul are legi invincibile, în ciuda dificultăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, în ciuda greşelilor noastre, România a pornit înainte.

Am fost destul de fericit să realizez unirea, visul secular al românilor, pentru a restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi în familie, care impun căsătoria civilă şi pun, frîu divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia justiţiei, care lasă mult de dorit, s-a ameliorat sub influenţa Curţii de casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă la încercări pe care le cred premature, n-a putut răspunde aşteptărilor mele; Curtea de conturi şi Casa de consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor devenite foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Maiestatea Voastră imperială a binevoit să le onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile noastre de comunicaţii; am construit poduri care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri de cale ferată este în construcţie, o alta va fi construită în primăvară. Sînt în preajma concesionării privilegiului unei Bănci naţionale, în sfîrşit, am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate în mod serios, capabile să menţină în orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sînt strîns unite. La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decît patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datînd din timpul domniei împărătesei Caterina şi vreo zece tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe nu ne veneau decît din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti ghintuite cumpărate în Franţa; douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite, pe care le datoresc generozităţii Maiestăţii Voastre imperiale, au fost distribuite comunelor, în care am constituit un serviciu de gardă care dă populaţiei rurale obişnuinţa armelor pregătind-o pentru orice eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără şaptezeci şi două de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decît trei mii de oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor, prost înarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu comandamentele  ruseşti sau  austriece, am  astăzi douăsprezece mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutaţi din toate clasele societăţii, bine înarmaţi, bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin  rezervele noastre duble la triplul efectivului sau normal, şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, în care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă, gloanţele (capsulele) şi care sînt din plin suficiente pentru nevoile noastre. O manutanţă va completa în curînd ansamblul instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic al poporului ne-a permis să le suportăm fără a încărcă prea mult bugetul statului.

Iată ce am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit, al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat în mod vizibil. Trebuie să ne amintim ce a fost altădată în Moldova şi Valahia şi să vedem ce au devenit ele pentru a aprecia marile schimbări care  s-au realizat.

Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au fost prada străinilor, cînd un loc de trecere, cînd un cîmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei, aproape întotdeauna ocupate militar şi devenind atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele puteri întotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă banală unde se negociau prăzile noastre pentru a îmbogăţi Fanarul sau a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pămîntul nostru, Rusia, stăpînă atunci a Principatelor, a format în 1854 această legiune greco-slavă. Mai am nevoie să spun cît au apăsat aceste încercări teribile asupra ţării atît din punct de vedere moral, cît şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă politică, au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sînt puţini cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care au mai căutat-o acum cîţiva ani ca o onoare. Într-un cuvînt, Sire, poporul român trăieşte de acum înainte propria sa viaţă: el este român şi nimic altceva decît român.

Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizîndu-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc expresia gîndului meu, raportînd toate succesele puternicii protecţii a Maiestăţii Voastre imperiale. La fiecare oră grea a domniei mele, m-am simţit susţinut de mina Franţei şi m-am obişnuit să cred, Sire, că am fost unul din modestele instrumente ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu această convingere şi cu datoriile pe care mi le impuneau. Maiestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în momentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţii atît de arzătoare în Europa orientală. Contînd tot pe sprijinul Maiestăţii Voastre imperiale, am îndrăznit eu să stabilesc, pe Dunăre, principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie între România şi vechii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea progresului.

Dar de cîtva timp mă simt oprit, Sire, în mijlocul sarcinii mele, şi rog pe Maiestatea Voastră imperială să-mi permită să-i expun în mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le întîmpin. Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sînt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care providenţa mi l-a încredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobîndite pînă acum de România şi de persoana mea s-au răcit. Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie cînd Monitorul a publicat, în două rînduri, în cursul lunii septembrie, rînduri descurajante, în care aş fi putut vedea, în ordinea de idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc al Maiestăţii Voastre imperiale, dar care au trebuit să fie şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de ţară.

Ce vederi au inspirat aceste rînduri ? Nu-mi este permis să mă opresc nici un moment asupra combinaţiilor recomandate de presa Austriei asupra acestor calcule care fac din Principatele Unite, obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-as fi crezut, nici un român n-ar vrea să creadă, că existenţa naţionalităţii române independente poate fi sacrificată atîta timp cît glasul împăratului Napoleon va fi preponderent în lume.

Dar, s-ar putea, Sire, ca vederile Maiestăţii Voastre imperiale să fi obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu încetează să împiedice dezvoltarea prosperităţii noastre, s-ar putea ca, neputînd judeca decît după rezultate, Maiestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa crede Maiestatea Voastră imperială, dacă ea socoate că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mîini mai abile decît ale mele, eu sînt gata, Sire, să cobor de pe tron.

Maiestatea Voastră imperială să fie convinsă de sinceritatea spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii, afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă apără de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială îl va socoti favorabil intereselor României, de a-mi da concursul la orice combinaţie care ar fi onorată de sufragiul Maiestăţii Voastre imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele. Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsînd un tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decît stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat, de la început decît ca o penibilă povară. Nu-mi va rămîne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii mele şi să-mi asigure stima Maiestăţii Voastre imperiale.

Încrederea fără rezerve pe care o arăt Maiestăţii Voastre imperiale o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Numai împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Maiestăţii Voastre imperiale pentru poporul român.

 

Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sînt

al Maiestăţii Voastre imperiale

Sire,

                  prea umil şi prea plecat servitor,

                                                     A. I. Cuza

Ce am înțeles eu de aici?
În primul rând străbate patriotismul neabătut al domnitorului, care se dedicase dezvoltării țării în toate domeniile și reușise să facă un mare număr de reforme în timp foarte scurt.

Participase la toate etapele Revoluției române de la 1848, fusese arestat în martie 1848, și reușise să scape în ultimul moment de trimiterea la Istanbul, unde probabil ar fi fost ucis împreună cu tatăl său, Ioan, cu Costache Negri, Vasile Alecsandri șui alți nouă revoluționari ce erau transportați cu toții cu o corabie. 
În mai 1849 participase la adunarea de pe Câmpia Libertății d ela Blaj, apoi revenise în Moldova cu noul domn al Moldovei, Grigore, Alexandru Ghica. unionist. A fost președinte al Judecătoriei Covurlui,, apoi director în Ministerul d eInterne, agă, vornic, apoi pârcălab. 
A intrat în armată ca sublocotenent, în 1857, fiind avansat rapid apoi până la gradul de  colonel , membru în Divanul ad-hoc , apoi a fost ales domn atât în Moldova cât și în Muntenia.

În doar șapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a înfăptuit reforme progresiste în domeniile: militar, politic, economic, educațional, cultural și legislativ.
A înfăptuit munca enormă de unificare administrativă . 
În scrisoare sunt amintite numai unele dintre reforme, cele ce puteau interesa mai mult Franța, nu putea lungi prea mult scrisoarea. Dar pe lângă acestea fuseseră și multe altele:

• Prima împărțire administrativă a teritoriului în județe și comune
• Adoptarea sistemului european de măsuri și greutăți
• Codul Penal și Codul Civil
  Organizarea comerțului, meseriilor, a industriei și transporturilor
• Legea organizării instrucțiunii publice-învățământ obligatoriu și gratuit de 4 clase, organizarea învățământului secundar și superior, înființarea Universităților din Iași și București, înfiinarea Academiei.
• Folosirea alfabetului latin
  Desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor
• Legea electorală
• Secularizarea averilor mănăstirești Legea rurală 
  Reorganizarea armatei pe baze moderne

 
Înființarea Academiei, a Universităților din București și Iași  și altele. 
În acelaș timp el își dăduse seama că puterile vecine nu vedeau deloc cu ochi buni unificarea a două dintre Principatele Românești  (cu atât mai mult cu cât erau încă zone istorice locuite majoritar de români dar care erau încă ocupate de acele puteri)  . Deci el solicita sprijinul Franței, sugerând că dezvoltarea statului român putea fi de ajutor la un moment dat statului francez ar fi avut nevoie la rîndul său de ajutor.
El se arăta gata să renunțe la tron, dacă asta ar fi fost spre binele Țării noastre, solicitând ajutor nu pentru el, ci pentru Patrie. 
El menționează clar că a fost urcat pe tron doar prin stima compatrioților, deci nu prin intervenții externe, și a acceptat această funcție doar pentru a sluji Țării. 

E un răspuns diplomatic, arătând că e conștient de diferența de rang dintre el, un simplu Domnitor al unei țărișoare ce abia se reunifica după perioadă îndelungată de separare silită de condițiile istorice și împăratul ce conducea o mare putere și anume una ce făcuse posibilă acea Unire. 
În acelaș timp răspunsul e plin de demnitate, arătând că el nu a fost pus de cineva pe acel tron ci a fost suit acolo de către concetățeni, că urmărește doar binele țării, pentru care făcuse deja multe reforme, că binele acelei țărișoare e și în interesul marii puteri, dar în acelaș timp nu se cramponează de putere și e gata să renunțe la ea dacă asta ajută Patria. 

Splendid

A fost silit să abdice pe 11/23 februarie 1866, obligat să plece în aceeași noapte spre Viena.
Eminescu a scris:
„Vor trece anii și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine , de câte ori va răsfoi istoria neamului săiu la pagina 11 februarie și stigmatizarea acestei negre felonii va răsări pururi în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului domn (...) 
Căci 11 februarie este un act de lașitate și ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodatăe lașitatea”

Mihail Kogălniceanu a spus la înmormântarea lui:
„Nu greșealele lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari”

24 Ianuarie 1859 Unirea Mica

154 de ani de la  Unirea Principatelor Române

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza României moderne.
Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel că statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desăvârsindu-se în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.

Ideea de unire a fost exprimată clar şi puternic încă în timpul revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă,a vieţii politice româneşti, o idee care a pus în mişcare toate păturile sociale.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care s-au distins: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu şi alţii.

Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Răspândiţi în diverse capitale europene (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii români au desfăşurat acţiuni laborioase şi entuziaste, pentru crearea un curent internaţional de opinie în sprijinul cauzei româneşti.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană.

În vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului Otoman, eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală, inclusiv situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în faţa Congresului de pace de la Paris (1856), reunit dupa înfrângerea Rusiei.

Reprezentanţii statelor participante la Congres au luat atitudini diferite faţă de viitorul regim politic şi juridic al Principatelor Române.

În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia; o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice; Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman; Sardinia şi Prusia, susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei; Turcia, puterea suzerană, se temea că Moldova şi Muntenia odată unite îşi vor dobândi şi independenţa politică, aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii. 

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania, doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.

Datorită poziţiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia românilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, (special constituite în acest scop).

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări românesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris.

Se punea capăt astfel protectoratului şi influienţei hotărâtoare exercitată de câteva decenii de Rusia.

În timpul constituirii şi consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.

Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad), parte a Basarabiei acaparate în 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru români, printre care libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

În acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.

Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres, urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.

In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă. Î
În Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la la un adevărat regim de teroare şi intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive .

Au fost de asemenea falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, in urma cărora Turcia a fost silită să anuleze alegerile falsificate. Noile alegeri au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionişti, care cu două excepţii, au fost aleşi pretutindeni. Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.

In Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionoşti,revoluţionari de la 1848: Mihail Kogălniceanu,Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastase Panu, în Moldova precum şi C. A. Rosetti, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, A. G. Golescu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Chr. Tell, Gh. Magheru, în Muntenia.

Pentru prima dată,ţărănimea îşi trimitea aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ion Roată,Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălieru şi alţii.

Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857,la Iaşi şi la Bucureşti.

Dezbaterile au demonstrat forţa mişcării unioniste şi voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

Într-o atmosferă de mare avânt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat,în luna octombrie 1857 rezoluţii asemănătoare, în care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească ce să reprezinte “toate interesele naţiei”.

Chestiunea agrară a fost şi ea prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări.

În jalba deputaţilor pontaşi moldoveni, al cărei prim semnatar era răzeşul Ion Roată din ţinutul Putnei, erau înfăţişate în imagini impresionante starea ţărănimii şi temeiurile revendicărilor sale.

Se cerea ca “săteanul să fie pus în rândul oamenilor”,să fie interzisă bătaia,să fie înlăturate boierescul (claca), beilicurile şi birul pe cap, iar satele să-şi aibe…"dregătorii aleşi chiar din sânul lor”.

Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise Comisiei speciale.Aceasta a alcătuit un raport, pe care 
l-a înmânat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-au întrunit în mai 1858, la Paris.

Convenţia semnată la 7 august 1858,ca urmare a lucrărilor Conferinţei,prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu câte un domnitor, guvern şi o Adunare Legiuitoare proprie şi înfiinţarea unei Curţi de Casaţie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focşani.

Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor modernizării ţării: desfinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor), responsabilitatea ministerială etc; se recomanda, de asemenea,o nouă lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. ”Stiţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei, stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat.

Act internaţional, noua Convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce de fapt însemna încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic.

Convenţia va rămâne în vigoare până în anul 1864.

Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră în întregime dorinţa fundamentală a românilor, exprimată prin Adunările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a întregului popor, care să realizeze Unirea şi să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.

Alexandru Ioan Cuza

Infăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti

Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate înfruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele antinationale, potrivnice Unirii.

Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care restrângea corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.

În timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a Partidei Naţionale, în Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea.

În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. După alegerea din Moldova, privirile naţiunii erau aţintite spre Bucureşti, unde Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859.

Încă din prima zi, în Bucuresti, peste 30.000 mii de oameni mobilizaţi de tinerii unionişti, se adunaseră în faţa clădirii unde avea loc Adunarea electivă.

Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, negustori, ţărani din Bucureşti şi din satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa, elevi ai claselor superioare şi din învăţământul de specialitate.

Mulţimea manifesta vehement împotriva partidei reacţionare, care susţinea alegerea lui Gh. Bibescu.

In această atmosferă incendiară, în noaptea de 23/24 ianuarie, deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul “Concordia”, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti, tot pe Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei.

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, la ora 11, reprezentanţii Partidei naţionale au propus ţinerea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului.

Propunerea făcută de Vasile Boerescu pentru persoana lui Al. I. Cuza a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului. Unirea era condiţionată de alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească. Şi a fost ales, într-o explozie de entuziasm popular!

Trecându-se la vot, toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie în Moldova.

Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional !

“Unirea naţiunea a făcut-o”, avea să declare M. Kogălniceanu în 1862.

Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria Patriei noastre ca “Ziua renaşterii naţionale”.

Punând bazele României moderne,Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii naţionale,a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918.

Consolidarea Unirii

Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii domnitorului Cuza, a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional.

În martie 1859, reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei l-au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.

Alexandru Ioan Cuza a dat o atenţie deosebită unificării armatei. Un prim pas în acest sens a fost concentrarea unităţilor militare moldoveneşti şi muntene într-o tabără militară unică la Floreşti, în primăvara şi vara anului 1859.

Oştirea unificată avea datoria să apere autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.

În domeniul afacerilor externe se înregistrau de asemenea succese importante, politica innoitoare dusă de domnitor având un mare impact în străinătate şi conducând la intensificarea activităţilor diplomatice ale României.

Principatele Unite, deşi se aflau în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman, au început să ducă tot mai mult o politică externă proprie şi să se manifeste din ce în ce mai puternic în concertul naţiunilor lumii.

În anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor.

Turcia şi Austria şi-au dat acordul abia în septembrie acelaşi an. După tratative anevoioase, în noiembrie 1861,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei şi Tării Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească şi Moldova ca teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

De la acea dată, Principatele Moldova şi Ţara Românească şi-au încetat existenţa ca entităti statale de sine stătătoare.

Au început să fie aplicate o serie de reforme progresiste. A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

În anul 1863 a încercat preluarea imenselor mşţii deţinute de mănăstiri, multe din acestea apartinând grecilor.

Reformele lui Cuza au întâmpinat o opoziţie acerbă din partea marilor proprietari şi a înaltului cler, mai ales al celui grec, care işi vedea pierdute întinsele mosii acumulate în decursul timpului în Principatele Române.

Ţăranii nu aveau suficient pământ, plus că trebuiau să plătească impozite și să practice clacă pentru boieri. 
Alexandru Ioan Cuza a sperat să îmbunătățească situația din țară prin reforma agrară. El a încercat secularizarea terenurilor monahale și, de două ori, să anuleze iobăgia și să reducă terenurile marilor mosieri, dar majoritatea parlamentară era formată din marii proprietari de pamânt, care se opuneau.

Criza și soluția

Această parte a reformei sale nu a fost aprobată în Adunarea Legiuitoare. 
În această situație, Alexandru Cuza a dizolvat Parlamentul pe 2 mai şi a dizolvat Adunarea electivă, promulgând o nouă Constituție, numită de el Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărea puterea Domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală care sporea considerabil numărul alegătorilor.

Dreptul de a vota s-a extins, fiind acordat şi unei părți a țărănimii, muncitorilor și întreprinzătorilor.

La alegerile pentru a 2-a convocare a Adunării Naționale au învins suporterii domnitorului. 
Cu sprijinul noului parlament, au avut loc o serie de reforme necesare.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal . Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată legea rurala, a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil.

În Occident, reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o lovitură de stat fiind condamnate de Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc. Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil şi Cod Penal din ţările române, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din Bucureşti şi cea din Iaşi și Academia Română.

Există și un portret mai puțin cunoscut al lui Al.I.Cuza, pictat de Mișu Popp și aflat la Muzeul de Artă din Brașov:

Abdicarea şi exilul

In urma măsurilor radicale luate, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind dejucate câteva comploturi, unele organizate din exteriorul ţării .

Totul a culminat cu lovitura de stat, în care domnitorul a fost forţat sub ameniţarea armelor să abdice, în urma unei asocieri politice de moment între conservatori şi liberali, cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliţie.

Complotiştii îl acuzau pe Domn că ar intenţiona să instituie un regim personal şi au reuşit să-şi aducă la îndeplinire planurile, atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei şi a gărzii personale a domnitorului.

Din partea unui gazetar, lui Cuza îi este adusă în seara dinaintea loviturii o telegramă, prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice . În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.

La ora 4 dimineaţă, în ziua de 22 februarie (11 februarie pe stil nou) 1866, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda comandată de maiorul Lecca, îi aştepta.  Un grup de ofiteri şi de civili intră în clădire, ajung la uşa încăperii în care dormea Cuza, o forţează şi pătrund înăuntru. Cuza nu se opune, deşi avea pistoalele la îndemână, şi când grupul de ofiţeri, cu revolvere în mâini, îi cer să abdice şi-i prezintă documentul respectiv, el il iscaleşte, pe spatele unuia dintre complotişti – căpitanul Pilat, spunând: " de ce era nevoie să veniţi noaptea, ca nişte tâlhari. Doar am spus deja că sunt de acord să las tronul când se va stabili aducerea unui prinţ străin“  . 
Când se va stabili- adică atunci când reprezentanții națiunii i-o vor cere, nu când niște complotiști îl vor amenința cu pistoalele...
Trădătorii au fost: col. N Haralambie, col. I. Călinescu, col. D Crețulescu,(fratele primului ministru în funcție),mr. D Lecca, cpt. C Pillat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu . Toți vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I. 
În același an un grup de 141 de ofițeri ai armatei române , cu grade de la sublocotenenți la colonei, au scris lui Carol I un memoriu cerând ca cei care își trădaseră jurământul să fie pedepsiți. Fără răspuns. Candiano Popescu a devenit aghiotant regal.
 
Documentul avea următorul cuprins: “ Noi Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunei, depun astăzi 11/23 fevruarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenţi domneşti şi a ministerului ales de popor “.

          Dupa semnarea actului de abdicare – fapt ce s-a petrecut la orele 5 dimineaţa, Cuza, îmbrăcat în haine civile a fost scos din palat, trecând printre două rânduri de soldaţi întorşi cu spatele spre a nu-l vedea pe fostul domn – aşa de mare era teama de o eventuală reacţie a ostaşilor – suit într-o trăsură cu coşul ridicat şi dus la casa lui Constantin Ciocârlan. 
Îndată ce Cuza a părăsit palatul, prima grijă a complotiştilor a fost să sechestreze arhiva care se găsea într-unul din apartamentele palatului. 
Doamnei Elena i se dădu îngăduinţa să rămână în palat; ea preferă însă, pentru cateva zile, până la plecarea din ţară, să locuiască în casa soţilor Davila.

          La 13/25 februarie, Cuza care fusese, între timp, strămutat la Cotroceni, trimite de aici o scrisoare generalului Nicolae Golescu, aratându-i – ca urmare a spuselor capitanului Pilat că va fi liber a călători în siguranţă până la frontiera României,  că nu va face şi nici nu va aproba “vreo cugetare în contra ordinei de faţă ” – că
„în împrejurările de faţă orice român, sub orice împrejurare fie, ce nu concură spre dobândirea obştescului ţel adică principiul proclamat de corpurile statului este trădatoriu către naţie. Să trăiască România! ”.

          În momentul când a plecat de la Cotroceni, tot noaptea – erau de faţă locotenenţa domnească şi întreg guvernul – Cuza a găsit, în patriotismul său, puterea de a face următoarea urare:
„ Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine „ şi a încheiat cu cuvintele:” Să trăiască România! ”.

(Ofiţeri importanţi din armată i-au propus să îl repună pe tron prin forţa armelor, dar Cuza a refuzat, nevrând să pericliteze Unirea prin lupte interne.)

La producerea acestei lovituri de palat a contribuit însuşi Al. I. Cuza care, nu numai că nu a luat măsuri împotriva elementelor complotiste, dar într-un discurs s-a arătat chiar dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe din afara țării, fapt susţinut şi într-o scrisoare adresată unui diplomat străin.

După abdicarea forţată şi exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.

Iniţial a fost propus ca domnitor prinţul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.

Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.

Abdicarea lui Cuza ar fi putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia satelor era neliniştită şi temătoare că reforma agrară va fi anulată .

Poarta Otomană a mobilizat forţe importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta aşa cum am arătat, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe 3 aprilie 1866 a avut loc la Iaşi o demonstraţie separatistă..

Şirul de reforme iniţiate de Cuza, patriotismul şi altruismul acestuia, care a preferat să fie alungat din ţară decât să pună în pericol Unirea prin acţiuni egoiste şi apoi venirea  pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, au făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Alexandru Ioan I

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe 20 martie 1820 la Bârlad, si s-a stins din viata la 15 mai 1873, in oraşul Heidelberg din Germania.
Când patrioții unioniști plănuiau să realizeze Unirea Principatelor, printre personalitățile ce ar fi putut să devină domn erau , pe lângă A.I. Cuza și Vasile Alecsandri, Kogălniceanu și alții. Analizând între ei șansele fiecăruia, ei au convenit că cele mai mari șanse de a fi ales în ambele principate le avea Cuza și ceilalți au renunțat să mai candideze la această funcție și l-au sprijinit cu toții pe Cuza. Vasile Alecsandri a devenit ministru de Externe  și în această calitate își plătea deplasările diplomatice în străinătate și luxoasele uniforme brodate necesare din propriile sale venituri, aduse de moșia lui de la Mircești.
Alexandru Ioan Cuza s-a întreținut de asemenea din propriile sale venituri (aduse de moșia lui de la Ruginoasa) după ce a fost silit să abdice și să plece în exil.

Când era bolnav, pe moarte, i-a cerut printr-o scrisoare lui Carol I să-i permită să se întoarcă în ţară pentru puţinul timp ce mai avea de trăit. El a spus că nu va veni la Bucureşi, ci se va duce direct la moşia sa de la Ruginoasa. Nu i s-a permis. 

A murit la Heidelberg, într-o căsuță modestă- așa cum a descris-o Mircea Dinescu, ce spunea că a văzut-o. 

I-a fost adus, apoi, trupul neînsufleţit  în ţară.  A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, (cheltuiala suportată de soția lui Elena), iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea instituţiilor statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de Unirea celor doua principate româneşti .

Analizând suita de evenimente petrecute in acei ani, unele avand un caracter cu adevarat revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut România modernă .

Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică, administrativă, culturală sau militară , în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice, în concordanţă cu noile cerinţe ale epocii.

• A dat pământ țăranilor - circa 30% din suprafața arabilă a țării
• A înlocuit alfabetul chirilic cu alfabetul latin în scrierile oficiale românești
• A înființat învățământul primar gratuit și obligatoriu
• A înființat Universitățile din București și Iași și a pus bazele Academiei Române
• A înființat armata națională, Ministerul de Război, Garda Națională, Arsenalul Armatei
• A înființat Ministerul de Externe și diplomația românească
• A înființat serviciul sanitar centralizat și serviciul poștal modern
• A înființat instanțele judecătorești, tribunalele județene, curțile de apel și Curtea de Casație
• A impus sistemul metric de măsuri și greutăți
• A început lucrările primei căi ferate din România, pe traseul București-Giurgiu
• A înființat prima linie d etelegraf
• A extins dreptul de vot și a înființat administrația locală cu consilii comunale și județene alese de cetățeni
  
  E uimitor cum domnitorul Alexandru Ioan I , primul șef de stat al României, a realizat toate acestea în numai 7 ani! 

Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Sursă: Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866-România modernă

De menționat un detaliu, amintit de Constantin Bacalbașa în „Bucureștii de altădată”:

    „În anul 1870 legenda cuzistă nu se stinsese încă. Patru ani trecuse numai de la detronarea lui Alexandru Ioan I Cuza și spectrul cuzist era agitat de unii politicieni. La începutul anului 1870, sub ministerul Alexandru Golescu (Arăpilă), candidatura lui Cuza este pusă la colegiul al IV-lea, care era colegiul țăranilor, în județele Dolj și Mehedinți. ...
    Cine-i pusese candidatura? Pentru a nu fi bănuiți că este opera lor, liberalii- roșii după cum li se spunea atunci iar albii erau conservatorii- liberalii opun în Dolj candidatura lui Ion Brătianu candidaturei lui Cuza. Ion Brătianu este ales. Dar la Mehedinți triumfa candidatura lui Cuza....
Cuza e validat. Iar președintele Camerei îi trimite următoarea telegramă la Viena:

           

Principe Alexandru Cuza,
    Colegiul al IV-lea de Mehedinți alegând pe Alteța Voastră deputat al său la Camera deputaților, comisiunea pentru verificarea titlurilor și Camera întreagă a validat alegerea. În consecință am onoare să rog pe Alteța Voastră să binevoiască a veni să-și ia locul în Adunare
                                                        Președintele Adunărei Gr. Balș

Termenii acestei telegrame dovedesc nu numai respectul pentru fostul Domnitor, dar ceva mai mult: mulți priveau pe Carol de Hohenzolern ca pe un Domnitor vremelnic și nu ereau puțini aceia cari întrevedeau reîntoarcerea lui Alexandru Ioan I pe tronul pierdut la 11 Februarie 1800.
    Dar Cuza declarase categoric și de repețite ori că nu mai are nici o ambițiune și că nici odată nu va tulbura liniștea țărei cu aspirația de a reua tronul. De aceea el refuză să primească locul din Cameră.
    În ședința de la 27 Februarie președintele dă citire următoarei scrisori:

                        Domnule Președinte,
    Am primit depeșa din 1/13 a lunei acesteia prin care d-voastră ați binevoit a-mi vesti cum că Camera deputaților României a întărit votul cu care mă trimite în reprezentația țărei, ca alesul său, colegiul IV de Mehedinți.
    Această încunoștiințare m'a pătruns, d-le președinte, și mai întâiu de toate vă rog să arătați Camerei simțirile mele de recunoștință și să primiți pentru d-voastră, prin al cărui organ îmi vine, viile mele mulțumiri.
    Puternice temeiuri însă  mă opresc a primi acest onor mie făcut de colegiul al IV-lea Mehedințean; cu toate că scump îmi este a vedea în votul său și a lui întărire că țara, în a sa neatârnare știe a-și revărsa dreptatea asupra urii și a orbirii patimilor. 
Mai este aceasta o dovadă că, dacă am putut face ceva pentru țară, ea nu a uitat-o și tot crede că, de departe ca și de aproape, nici o înconjurare nu-mi poate stinge adânca dorință de a o vedea fericită și în înflorire.
    Primiți domnule președinte încredințarea înaltei mele considerațiuni.
                                                    A.I. Cuza.

Observăm că A.I.Cuza a fost profund mișcat de faptul că se încearcă readucerea lui în țară ca deputat .Grija pentru stabilitatea țării și pentru asigurarea permanenței Unirii îl fac să refuze această posibilitate de a se întoarce în patrie. Știa că reîntoarcerea sa ar fi fost folosită de cei nemulțumiți de noa domnie (a lui Carol de Hohenzollern) pentru inițierea unei mișcări pentru repunerea sa pe tronși că asta ar fi putut genera un război civil cu urmări tragice pentru țară.
Iar el a preferat să se sacrifice pentru patrie. 

"NE VINE VESTEA CĂ S-A ALES CUZA DOMNITOR ÎN AMÂNDOUĂ CAPITALELE .Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. ATUNCI AM VĂZUT EU CE VA SĂ ZICĂ BUCURIA UNUI POPOR. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile.Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, SE ÎMBRĂŢIŞAU ŞI ÎNCINGEAU HORA ÎN MIJLOCUL DRUMULUI . Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? AM VĂZUT BĂTRÂNI CARE PLÂNGEAU DE BUCURIE." ( Nicolae Grigorescu către Alexandru Vlahuţă )

Şi acum, vor unii să ne împartă iar în principate/regiuni?