În vizita la ucigasi

 Ultima vacanță a lui Caesar 

Scrisorile lui Cicero de după înfrângerea taberei optimațilo la Pharsala reflectă replierea lui pentru combaterea lui Caesar prin alte mijloace.
Pompei cel Mare strânsese o mare armată la Pharsala (Pharsalus, în Grecia) în anul 48 î.Hr și întruchipase speranțele partidului optimaților (a aristocraților ) că aproape sigur îl va învinge decisiv pe Iulius Caesar.
În rândurile pompeienilor se aflaseră  și cei doi frați Cicero (oratorul Marcus Tullius Cicero și fratele lui mai mic Quintus Tullius Cicero, (ce facuse parte anterior din armata lui Caesar), precum și fiul Serviliei, Marcus Brutus și ginerele Seviliei, Gaius Cassius Longinus și fratele mai mic al Serviliei, Cato cel Tânăr. .

Totuși frații Cicero nu au luptat efectiv în bătălia decisivă de la Pharsalus (oratorul s-a declarat bolnav și a rămas la Dyrrachium, iar fratele său a rămas cu trupele de  ariergardă, alături de Cato cel Tânăr, tot în zona Dyrrachium). 
Spre surprinderea , putem spune perplexitatea pompeienilor, Caesar (ce dispunea de forțe armate mult mai mici) i-a administrat o bătaie drastică lui Pompei, care a fugit de pe câmpul de luptă , s-a refugiat în Egipt și a fost ucis acolo de egipteni.

Fiii lui Pompei, sprijiniți de unii dintre adversarii înverșunați ai lui Caesar, cum erau Cato, fratele Serviliei,  Scipio sau Titus Labienus  au continuat lupta armată contra lui Caesar în Africa și apoi în Spania, prelungind războiul civil până la înfrângerea lor de la Munda.

Cicero și Casius în schimb au ales să accepte clemența lui Caesar și să se întoarcă la Roma. 
 
Cato cel Tânăr îi oferise lui Cicero comanda supremă a forțelor republicane rămase (dat fiind că Pompei fugise în Spania, iar Cicero fusese consul). Cicero însă a refuzat și a spus că părăsește războiul civil, dându-și seama că lupta militară era pierdută. Gnaeus Pompeius (fiul cel mare al lui Pompei) a scos sabia vrând să-l execute pe Cicero ca trădător, fiind oprit în ultimul moment de Cato. 

Marcus Cicero s-a dus la Brundisium (Brindisi) la sfârșitul anului 48 î.Hr. și a așteptat în tensiune întoarcerea lui Caesar, temându-se că republicanii l-ar putea ucide pentru dezertare.

Întors victorios din Egipt, după ce debarcase la Brundisium Caesar a descălecat la vederea lui Cicero,
 l-a îmbrățișat și a parcurs restul drumului pe jos, alături de el, în discuție amicală. Era o iertare completă .
 Fratele lui, Quintus se temea ca Iulius Caesar să nu-l trateze ca trădător, căci fusese general în armata lui Caesar, în Gallia. El i-a scris lui Caesar afirmând că fratele său cel mare îl foțase să intre în tabăra lui Pompei!
Caesar l-a asigurat pe Marcus Cicero că nu crede acuzațiile pe care i l e aducea fratele său, iertându-l totuși și pe acela  până la urmă.  

Predarea și iertarea lui  Gaius Cassius Longinus (Cassius) 

După victoria de la Pharsalus, Caesar și-a îmbarcat trupele pe corăbii, cu indicația de a se îndrepta spre Egipt. 
Iulius Caesar, care rămăsese în urmă pentru asigurarea aprovizionării , s-e îmbarcase pe o navă de transport și lua aceeași direcție, dar în strâmtoarea Hellespont (Dardanele) nava sa s-a găsit în fața a 10 nave de război („rostrate”-adică prevăzute cu pinteni de bronz pentru atacarea altor corabii) cu trupe pompeiene. Suetonius a scris că la comanda acelor nave se afla Lucius Cassius, dar Appian a scris că la comanda acelor nave era Gaius Cassius Longinus, fratele lui Lucius. .  Caesar a dat dovadă de un curaj și o prestanță deosebite, înaintând cu ambarcațiunea sa spre inamic și cerându-i comandantului advers să se predea! 
Cassius a urcat la bordul micii ambarcațiuni pe care era Caesar și s-a predat, cerând iertare (clemenția) . Predând desigur și cele 10 nave.

  
Cassius a primit ulterior funcția de praetor, iar Cicero devenise liderul Senatului.

Doar că Cicero nu părăsise lupta contra lui Caesar și i-a strâns treptat în jurul lui pe cei care păstraseră dușmănia față de Caesar.
Sentimentele lui Cicero se vădesc în corespondența lui asiduă cu Titus Pomponius Atticus, pe care îl descrie ca fiind:

„aliatul meu constant în treburile publice, confidentul meu în privat, partenerul meu în fiecare conversație și proiect.”

Cicero și Atticus nu erau doar prieteni de lungă durată (posibil au mers la școală împreună), ci aveau și o legătură suplimentară: fratele lui Cicero, Quintus Tullius Cicero , era căsătorit cu sora lui Atticus, Pomponia.

Cicero și Cassius

Schimbul de scrisori între cei doi arată la început tatonări și ironii la adresa regimului lui Caesar. 
Cicero îi scrie apoi lui Cassius că amândoi au aceeași viziune și ar fi fost greșit să persiste în lupta armată, devenită fără speranță.

Cassius explică de ce nu a luptat în Spania alături de fiul lui Pompei, Gnaeus, considerat crud și mereu bănuitor:

„Să-mi scrii, te rog, ce se mai aude prin Spania. Pe zeul Hercule, sunt tare îngrijorat! Mai degrabă îl prefer pe stăpânul cel vechi și îndurător [Cezar], decât să experimentez unul nou și crud. Știi bine ce nesăbuit este Gnaeus [Pompeius cel Tânăr]; știi cum consideră el cruzimea drept o virtute; știi cum mereu are impresia că noi râdem de el. Mă tem că va dori să ne răspundă la glume în felul lui cam rustic, cu sabia.

Te rog, dacă mă iubești, scrie-mi ce se întâmplă acolo. O, cât de mult aș vrea să știu dacă citești aceste rânduri cu mintea îngrijorată sau liniștită! Căci în funcție de asta voi ști și eu ce am de făcut. Ca să nu lungesc scrisoarea, rămâi cu bine și iubește-mă așa cum o faci. Dacă Cezar a câștigat în Spania, așteaptă-mă să sosesc curând.” 

” (Ad Fam. 15.19)

Deci Cassius îl prefera până la urmă pe Caesar. Dar era gata să acțioeze cum ar fi fost sfătuit de Cicero. 

Cicero trebuia să-l aducă treptat la ideea de a acționa contra lui Caesar. Îi scrie cu prudență lui Cassius: 

 „Sper doar că nu ai uitat de îndatoririle tale față de stat din cauza acestor plăceri filozofice.” (Ad Fam. 15.16)

Apoi căinare a situației lor de „sclavi” și sugestia că supunerea e doar aparentă:

„În ce ne privește, ce să facem? Cum să ne trăim sclavia? Eu mă îngrop în cărți. Mă întrebi: „Unde mănânci?”. Ei bine, iau cina cu prietenii lui Cezar, râdem, glumim, dar sufletul... sufletul e în altă parte.”

(Ad Fam. 15.17)-ianuarie 45 î.Hr, când ei așteptau deznodământul luptelor duse de Caesar contra republicanilor din Spania.

Cicero îi scria lui Cassius la începutul lunii ianuarie 45 î.Hr:

Nu există vești despre Spania, dar sunt așteptate cu nerăbdare. Există zvonuri destul de deprimante, dar neautentice. ... cred că vei acționa cu înțelepciune dacă „vei evita preocupările deșarte”

Apoi:

 Despre politică nu pot scrie nimic, căci nu vreau să scriu ceea ce simt.

Când Caesar a revenit invingător din Spania, Cicero a fost îndemnat de Atticus să-i scrie o scrisoare cu recomandări politice, Cicero a întocmit una , a înmânat-o cu ezitări lui Balbus și Oppius , dar auzind recomandarile lor a renunțat să o mai trimită. Se temea de Caesar după ce scrisese textul Cato. Aflase apoi că Iulius Caesar raspunsese prin textul virulent Anticato.

Cicero îi scrisese lui Caesar pe cînd acesta era încă în Spania o scrisoare al cărei subiect era solicitarea unui favor  pentru.. o rudă a lui Caesar (Precilius), față de care el ar fi avut o prietenie deosebită.
Un prilej găsit cu priceperea-i obișnuită de a strecura o justificare -cu prilejul acela-pentru aparenta sa distanțare față de el , combinată cu  aluzia la „beneficiul bunătății care vă distinge atât de mult ” și cu specificarea că „ recomandarea mea nu este una obișnuită”- deci că printre rânduri, Caesar trebuia să deducă supunerea de fapt a oratorului și că dorea să fie din nou asigurat că a fost iertat. .
( Fam.13.15   DLXX (Fam. XIII, 15) CĂTRE C. IULIUS CAESAR (ÎN SPANIA) ASTURA (MARTIE).

 Știa că o scrisoare lingușitoare risca să fie tratată cu dispreț, dar o scrisoare umilă din partea unui intelectual care nu renunța la demnitatea sa putea fi apreciată de Caesar. 

Urmau sărbătorile de sfârșit de an- Saturnaliile. 

Sărbătoarea Saturnaliei

17-23 Decembrie Saturnalia

Saturn -zeul vârstei de aur - timp mitic de Solstitiul de iarna,abundență și egalitate.

Sacrificiu la templul lui Saturn.  Zile de odihnă, inclusiv pentru sclavi. Mici cadouri : figurine sau daruri alimentare între prieteni.

Cu acest prilej, în decembrie 45 î.Hr Caesar și-a permis câteva zile de odihnă. A făcut o plimbare în sudul Italiei, luând cu el și garda pretoriana, precum și numeroși sclavi și liberți, cărora le-a acordat câteva  zile de odihnă și de relaxare. Exista obiceiul ca în acele zile sclavii să fie tratați ca oameni liberi , ba chiar să fie serviți de stăpâni. Deci Caesar le-a asigurat sclavilor și liberților lui acele zile de petrecere la malul mării, în stațiuni de lux.  

Vizita lui Caesar la Cicero 

Spre surprinderea și marea spaimă a lui Cicero, Caesar a poposit la vila sa maritimă de la Puteoli-lângă Neapoli-pe 21 decembrie. .
Nu singur, ci însoțit de o mulțime de soldați, dar și de sclavi și liberți (Cicero scrie ironic că erau 2000) .
Cicero i-a povestit imediat lui Atticus, în scrisoarea Ad Atticum, 13.52, cum a decurs vizita (e singura relatare a unei zile din viața lui Caesar) :

„O, ce oaspete de temut am avut, și totuși nu-mi pare rău că l-am primit! Căci totul a decurs în cel mai plăcut mod cu putință. 

Când el a sosit la Philipus în seara de 18 decembrie, casa lui Philipus a fost atât de plină de soldați încât abia dacă a mai rămas o cameră liberă în care să poată cina Cezar însuși. Erau de față vreo două mii de oameni! Recunosc că m-am speriat cumplit, gândindu-mă ce se va întâmpla a doua zi la mine. Dar Barba Cassius mi-a sărit în ajutor: a pus santinele la porți, iar soldații și-au așezat tabăra pe câmp. Astfel, casa mea a fost protejată.

Pe 19 decembrie, Cezar a rămas la Philipus până la ora unu după-amiaza, fără să primească pe nimeni; cred că făcea socoteli cu Balbus. Apoi a pornit la plimbare pe malul mării, spre casa mea. La ora două a intrat în baie. Acolo a ascultat versurile scrise despre Mamurra, dar nu a clipit și nici nu a dat vreun semn de supărare.

După baie, s-a uns cu uleiuri și s-a așezat la masă. Deoarece urma un tratament cu emetice, a mâncat și a băut fără nicio reținere, cu multă voie bună. Totul a fost fastuos și pregătit cu gust, ba mai mult:

„...o masă bine purtată
De un discurs ales și de vorbe de duh!”

În plus, cei din suita lui (οἱ περὶ αὐτὸν) au fost primiți din abundență în trei sufragerii (încăperi separate). Sclavilor și libeților de rang mai mic nu le-a lipsit nimic, iar pe cei de rang mai înalt i-am primit cu eleganță. Ce să mai lungim vorba? Am demonstrat că suntem oameni.
Cu toate acestea, nu a fost genul de oaspete căruia să-i spui: „Te rog din suflet ca, la întoarcere, să treci tot pe la mine!”. O singură dată e de ajuns! 

Despre politică nu s-a scos o singură vorbă (σπουδαῖον οὐδὲν); în schimb, s-a discutat mult despre literatură (φιλόλογα multa). Ce să mai zici? S-a simțit bine și a petrecut cu plăcere. Mi-a spus că va sta o zi la Puteoli, iar apoi o zi la Baiae. 

Iată relatarea acestei vizite memorabile, sau mai degrabă a acestei corvezi, care însă — după cum ți-am spus — nu m-a deranjat.

Ego voi rămâne aici paulisper (o scurtă vreme), iar apoi mă voi îndrepta spre Tusculum. 

Când trecea pe lângă vila lui Dolabella, întreaga lui trupă de oameni înarmați a mărșăluit strâns în stânga și în dreapta calului său, lucru care nu s-a întâmplat în niciun alt loc. Detaliul acesta îl am de la Nicias.”

Mi se pare fascinantă relatarea acestei vizite. Cicero, mort de frică pentru că se știa „cu musca pe căciulă” pentru că fusese în tabăra inamicilor lui la Pharsala, dar și refuzase ofertele lui Caesar de diverse funcții și purta corespondență suspectă cu inamicii lui Caesar, a încremenit văzând mulțimea venită cu Caesar la proprietatea sa din stațiunea de la malul mării. 


Caesar se înapoiase în Italia în septembrie 45 î.Hr, după victoria sa hotărâtoare asupra fiilor lui Pompei și a adepților acestora în bătălia decisivă de la Munda. 

Cicero îi trimisese acea scrisoare rugător-împăciuitoare, dar nu era sigur cum va reacționa Caesar.
Și de-odată, Caesar poposise la el ca musafir! În zilele libere de sărbătoare de la sfârșitul anului.

Caesar poposise mai întâi la nepoata sa, Atia, căsătorită acum cu Philippus. Poate venise cu el și nepotul Octavius, care îl însoțise și în Spania, împreună cu colegul său de studii, Agrippa.
Cicero nu a menționat asta în scrisoare, pe atunci Octavius nu părea important. 

Caesar a cinat la Philippus, se înțelege că intrase în casă și toată suita lui- de unde se vede că nu erau 2000 (era o exagerare a lui Cicero, terorizat de prezența lor )

. Caesar a înoptat la Philippus, a rămas în discuții în ziua următoare până la ora unu (Cicero a presupus că a discutat cu Balbus, dar foarte probabil că Iulius Caesar le povestise părinților lui Octavius ce făcuse acesta pe front și făcuseră de asemenea planuri pentru studiile lui pe viitor.) 

Militarii veniseră cu corturile lor de campanie și au campat pe pajiștea învecinată.  .
Caesar a făcut apoi o plimbare pe malul mării, îndreptându-se spre vila lui Cicero. 


Stresul lui Cicero nu era provocat de cheltuială: Cicero era un om bogat, deținea 5 vile mari în diferite stațiuni și la Roma, numeroase proprietăți.  A pus masa în 3 tricliniumuri (sali de mese) -deci vila lui avea acele spații pentru banchete, nu era ceva nou. În fiecare triclinium erau câte trei banchete pe care luau loc până la 9-12 meseni (în funcție de mărime) . Deci în casa lui Cicero au mancat cam 30-45 de persoane, împărite pe categorii î cele trei tricliniumuri: Caesar, Cicero și însoțitorii importanți în tricliniumul principal, în celelalte încăperi liberții importanți și în fine sclavii.

Philippus (Lucius Marcius Philippus ) era tatăl vitreg al tânărului Octavian,  soțul Atiei, nepoata lui Caesar. Deci Caesar a poposit mai întâi la nepoata sa Atia , pe 18 și 19 decembrie, vizitându-l apoi și pe Cicero, a cărui vilă era în vecinătate.

Cassius Barba era un ofițer al lui Caesar care comanda probabil garda lui Caesar în acest sejur . El a aranjat ca militarii să nu intre în casa lui Cicero, ci să campeze ordonat, desfăcând corturile de piele și să mănânce probabil din proviziile aduse cu ei, căci Cicero menționează că a asigurat masa doar pentru liberții și sclavii lui Caesar. Au fost puse și santinele, ca proprietatea lui Cicero să nu fie deranjată.

Interesant că Cicero spune că a „demonstrat că suntem oameni” -(Homines visi sumus). Concept apropiat de felul românesc de a „omeni” oaspeții. 

Caesar a făcut o baie în vila lui Cicero. E de presupus că vila elegantă a acestuia dispunea de o baie privată organizată pe aceleași principii ca și băile publice, dar de dimensiuni potrivite pentru stăpânii casei și oaspeții lor. Încălzire prin pardoseală, bazine cu apă caldă și rece..Personal instruit care să facă masaje cu ulei parfumat..

Interesant mi se pare și detaliul că în timpul băii Caesar a ascultat versurile de o duritate extremă scrise de Cattulus (Probabil Poemul 29 și Poemul 57) prin care acela îl lega pe Caesar de șeful geniștilor lui din Gallia, Mamurra,(praefectus fabrum) care se îmbogățise și era acuzat de corupție. 

Se făcea aluzie acolo și la calomnia colportată de inamicii săi de zeci de ani deja, despre presupusa relație sexuală pe care ar fi avut-o în tinerețe Caesar cu regele Nicomedes- relație negată de Caesar sub jurământ solemn depus în fața Senatului...dar care era folosită în continuare pentru discreditarea lui. 

Faptul că Iulius Caesar a ascultat acele invective fără a-și schimba expresia feței e o probă de autocontrol . Dar asta nu înseamnă că nu s-a enervat de fapt. În baia caldă, putem să credem că i-a crescut tensiunea ascultând insultele nemeritate.

Suetonius a povestit în „Viața lui Iulius Caesar” că Caesar  „nu a ascuns faptul că, prin versurile sale despre Mamurra, Catullus i-a aplicat pete nepieritoare pe nume”. Totuși, Caesar nu a ales să-l exileze pe Catullus sau să-i aplice altă pedeapsă. Cum el îl cunoștea bine pe tatăl lui Catullus , între altele înnoptase de mai multe ori în casa acestuia di Gallia Cisalpină , Caesar a ales să se întâlnească cu tânărul Catullus în casa tatălui său. Catullus și-a cerut scuze în fața lui Caesar (satis facientem) , iar Caesar l-a iertat și l-a invitat la masă chiar în seara aceea. Caesar a continuat să-l viziteae pe tatăl său, ca și mai înainte.

Împăcarea avusese loc deja când Caesar a ascultat (din nou) satirele aceluia, care continuau să fie recitate la Roma. 
Caesar a luat apoi un vomitiv.

De ce totuși alesese Caesar să asculte din nou acele scrieri insultătoare la adresa lui? Avea bănuiala că cel ce perpetuase zvonul că ar fi avut o relație sexuală cu regele Nicomedes, la 20 de ani fusese chiar Cicero și a vrut să-i arate că nu e afectat de calomnii? 

(Cicero fusese de față, de vreme ce îi studiase expresia feței, poate făcuseră baie în acelaș bazin?) 

Caesar a discutat cu Cicero doar despre literatură, nimic despre politică. Asta însemna că orice ar fi fost în trecut, era uitat din punctul lui de vedere și îl invita pe Cicero să facă la fel. 

Interesant e și că Iulius Caesar, în timp ce era în baie a ales să asculte scrierile satirice scrise la adresa lui de 

Caesar îi întindea o mână lui Cicero. Spera să fie înțeles.

Nu știa că acel intelectual rasat, ale cărui discursuri le urmărea cu plăcere, uneltea în spatele lui să-i ia viața!

În acelaș timp, Cicero purta o corespondență asiduă cu Cassius dar și cu Atticus în care foloseau un limbaj codificat , în care se plângeau de regimul lui Caesar  sub masca unor curente filozofice .
În ianuarie 44 î.Hr, Cassius îi scria lui Cicero: 

„Să știi că și pe mine mă lovesc imaginile acestui „Stăpân” oriunde mă duc. Dar dacă Epicur a avut dreptate și aceste imagini sunt reale, atunci sper ca simulacrul libertății noastre să ne lovească și el destul de puternic încât să ne trezească.”(Fam. 15.16))

în februarie 44 î.Hr, Cicero în scria disperat lui Atticus că Iulius Caesar va fi rege.

„Oamenii de aici au înnebunit de-a dreptul. [...] Se vorbește deschis despre acordarea titlului de rege. Dacă el acceptă, Republica noastră este moartă pentru totdeauna. Nimeni nu mai îndrăznește să spună nimic în Senat; doar ne plecăm capetele în fața lui.”(Ad Atticum XIII.44)

La jumătatea lui februarie, după Lupercalii:

 „...această nerușinare publică a lui Antoniu, acest spectacol mizerabil în care un magistrat roman imploră un alt om să devină rege! Am ajuns la capătul demnității noastre.” (Ad Atticum XIII.51)

Cassius începuset să recruteze conspiratori contra lui Caesar, întâlnindu-se noaptea cu ei, în grupuri mici. Cicero se abținea să comenteze prin scrisori. Dar Plutarh menționează că cei mai mulți ar fi fost de acord dacă un om cu reputația lui Brutus ar fi fost la conducere.

„Când Cassius a încercat să își îndemne prietenii să conspire împotriva lui Cezar, toți au fost de acord să o facă dacă Brutus preia conducerea. Ei au argumentat că această acțiune nu cerea violență sau îndrăzneală (lucruri care le prisoseau), ci reputația unui om precum Brutus.”

 „[Ei doreau] un om care să sfințească victima, ca să zicem așa, și să asigure, prin simplul fapt al participării sale, justețea sacrificiului. Altfel, vor fi mult mai timizi în comiterea faptei și mult mai suspectați după ce o vor fi făcut. Oamenii ar spune că Brutus nu ar fi refuzat o asemenea sarcină dacă scopul ei ar fi fost unul onorabil.” 

A urmat o campanie susținută de convingere a lui Brutus că era de datoria lui să se ridice la înălțimea strămoșilor săi, care uciseseră tirani. 
Campania era dusă atât prin viu grai, cât și prin scrisori și mai ales prin inscripții anonime care urmăreau să acrediteze ideea că asta era opinia generală a cetățenilor Romei.
Plutarh a descris cum l-a determinat Cassius pe Brutus să se alăture complotului:

Cassius: „Ai de gând să participi la ședința Senatului la Calendele lui Marte? Am auzit că prietenii lui Cezar vor propune atunci să fie numit rege.”

• Brutus: „Nu voi fi prezent.”
• Cassius: „Dar dacă vom fi convocați și obligați să mergem, ce vom face?”
• Brutus: „Atunci datoria mea va fi nu să tac, ci să mă opun și să mor mai degrabă decât să-mi pierd libertatea.” 
  „Atunci Cassius, însuflețit, a spus: «Dar care roman va tolera să te vadă murind așa? Cine crezi că a scris acele mesaje pe scaunul tău de pretor? Crezi că au fost scrise de oameni de rând? Nu, ci de cei mai de seamă cetățeni ai Romei! [...] Ei cer de la tine, ca pe o datorie moștenită de la strămoși, distrugerea tiraniei!»”

Cine vor fi fost acei „cei mai de seamă cetățeni”? Foarte probabil finul psiholog Cicero, în primul rând.
Plutarh explică faptul că această campanie de scrisori anonime și graffiti a fost o tactică psihologică extrem de bine pusă la punct. 

Primul set de mesaje a fost lăsat la baza statuii de bronz a lui Lucius Junius Brutus (strămoșul lui Brutus, cel care cu sute de ani în urmă îl alungase pe ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, fondând Republica). Acestea apelau direct la mândria de castă și la moștenirea de sânge a lui Brutus:

• „O, de te-am avea acum printre noi, Brutus!”

• „O, de ar mai fi Brutus în viață!”

Apoi când Brutus venea să își înceapă activitatea, își găsea scaunul oficial (tribunal) acoperit de graffiti și bilețele aruncate clandestin:

•          „Brutus, tu dormi?”

• „Tu nu ești cu adevărat Brutus.”

• „Dormi, Brutus, în timp ce Roma își pierde libertatea?”

Gestul cel mai convingător a fost însă cel făcut de Marcus Antonius, care a încercat de trei ori să-i pună pe cap lui Caesar o diademă regală la sărbătoarea Lupercaliilor.
Deși Caesar a respins diadema de fiecare dată și în final a dispus ca ea să fie pusă pe capul statuii unui zeu, impresia generală a fost că nu mai era decât un pas până ce el va fi declarat rege.

Cicero avea să-i spună ulterior lui Antonius: „Tu l-ai ucis atunci, la Lupercalii!”

În etapa de pregătire a complotului Cicero și ceilalți nu au scris nimic ce ar fi putut sa-i incrimineze.  

Poemele satirice ale lui Catullus

Poemul 29 (sau Carmen XXIX) de Catullus

Poemul 57 de Catullus (Carmen 57)

Cine poate să vadă asta, cine poate să îndure, în afară de un nerușinat, un lacom și un cartofor: ca Mamurra să dețină tot ce Galia pletoasă și îndepărtata Britanie aveau înainte? Romulus desfrânat, vezi tu astea și le înduri? Iar el acum, trufaș și plin de opulență, va colinda prin paturile tuturor, ca un porumbel alb sau ca un Adonis? Oare de asta, unic comandant , ai mers până în ultima insulă a Occidentului, ca această scursură sleită a voastră să devoreze două sau trei sute de milioane? Mai întâi a fost tocată averea părintească, apoi prada din Pont, iar a treia cea din Spania, pe care o știe bine auriferul fluviu Tagus. Acum tremură Galia și Britannia. Oare pentru asta, o, preaputernici ai cetății, socru și ginere (Cezar și Pompei), ați distrus totul?

Pentru desfrânatul Mamurra și pentru Caesar  Și nu-i de mirare: pete la fel poartă amândoi, una e din oraș (Roma) și cealaltă din Formiae, adânc imprimate, imposibil de spălat: La fel de stricați, ca doi gemeni, împartind același pat, amândoi cuun strop de cultură nici unul, nici celălalt nu-i mai prejos la adulter, rivali și totodată tovarăși la agățat fetișcane. Ce bine se potrivesc ticăloșii ăștia desfrânați!