Calul lui Caesar

 

Suetonius a scris că Iulius Caesar călărea un cal remarcabil, ale cărui copite despicate aminteau forma unor degete.
Calul acesta se născuse pe domeniul său și Caesar a fost primul și singurul care l-a încălecat, singurul care a îmblânzit mândria rebelă a acestui armăsar.

Haruspicii (prezicătorii etrusci) au afirmat că cel ce va urca pe sinarea acestui cal va stăpâni lumea. 
Caesar a călărit acest cal în războiul din Galia, apoi a trecut Rubiconul călare pe el și l-a călărit de multe ori în bătălii, când se avânta în mijlocul încleștărilor celor mai periculoase.
De cele mai multe ori însă, când Caesar se avânta în luptă în fruntea trupelor, el trimetea calul în spate, spunând că va avea nevoie de el doar la sfârșitul luptei, când îi vor urmări pe adversarii înfrânți.
În schimb. Caesar a folosit intens calul pentru a străbate rîndurile inamice și a ajunge la trupele sale încercuite în timpul războiului din Galia. În martie 54 î.Hr, el a realizat marșuri fulgerătoare pentru a se alătura legiunilor izolate sau asediate de triburile galice (cum au fost situațiile critice în zona aeduilor sau în taberele amenințate de Nervi și Ambiorix. 

Adolphe Yvon around 1875

Mai târziu, Caesar i-a ridicat calului o statuie în fața templului dedicat zeiței Venus Genetrix, templu pe care nu a apucat să-l termine. Templul era dedicat mamei legendare a lui Aeneas, strămoșul gintei Iulia, familia lui Caesar. De remarcat că nu comandase o statuie ecvestră (el călare pe cal), ci doar statuia calului. Octavianus se pare că a comandat după moartealui Caesar  o statuie a lui, ce să fie pusă pe cal, dar statuile  bronz au fost distruse aproape toate în epocile ulterioare, pentru refolosirea bronzului.
Suetoniu a menționat că statuia calului era o operă de artă impresionantă. 
Pliniu cel bătrân a scris:

„Iuliano Caesari dictatori equus insignis fuisse traditur, qui nisi ipsum nullum ferre assessorem passus est, pèdibusque anterioribus humano similis, conuulsis ita unguis, ut in effigie eius, quae ante Veneris Genetricis aedem est, demonstratur.”

Traducere :
„Se povestește că dictatorul Iulius Caesar a avut un cal remarcabil, care nu lăsa pe nimeni altcineva să îl încalece în afară de el, și ale cărui picioare din față erau asemănătoare cu cele ale unui om, având copitele astfel despicate, așa cum este înfățișat în statuia sa, care se află în fața templului zeiței Venus Genetrix.”

Deci Pliniu confirmă că statuia a fost realizată cu exact această caracteristică a calului: polidactilia.

Julius Caesar on Horseback, by Matthaus Merian the Elder, 1610-50, via the MET Museum

Pliniu cel Bătrân a menționat de asemenea că Iulius Caesar avea un cal care nu se lăsa încălecat de nimeni altcineva și ale cărui picioare le aminteau pe cele umane. 

Picior de cal preistoric cu copita cu degete.

Butles și Cary au comentat că polidactilia se întâlnește uneori la cai și au fost întâlnite exemplare cu două degete.

Caesar luptând la Munda, în fruntea legiunii a X-a (reconstituire artistică) 

Velleius Paterculus a scris că bătălia de la Munda a fost cea mai înverșunată și mai periculoasă. S-a ajuns în situația că, pe când victoria era nesigură, el a coborât de pe cal, a stat drept în fața trupelor care cedau și, după ce a reproșat sorții că l-a păstrat pentru un asemenea sfârșit, le-a spus soldaților că el nu va mai da înapoi nici un pas: „Uitau ei că el era generalul lor și l-ar părăsi în astfel de împrejurări?” Rușinea mai mult decât curajul a restabilit lupta și șeful a arătat mai mult curaj decât soldații săi”. După această bătălie în care Caesar și-a riscat viața poate mai mult ca niciodată, Caesar a spus că dacă altă dată a luptat pentru victorie, de data asta a luptat pentru viața lui. 
Tot Velleius Paterculus a scris că după bătălie Caesar  i-a iertat pe toți cei care purtaseră arme împotriva lui, deci fără să mai țină cont dacă mai fuseseră iertați de el sau nu. 
(El anunțase cu câțiva ani înainte că îi va ierta pe cei ce au luptat o singură dată împotriva lui și se predau) 
Suetonius a scris că în acestă bătălie Caesar a fost atât de aproape de înfrângere, încât s-a gândit să-și ia viața (dacă ar fi în pericol să fie luat prizonier) .

„.Ipse prosperrime semper ac ne ancipiti quidem umquam fortuna praeterquam bis dimicavit: semel ad Dyrrachium, ubi pulsus non instante Pompeio negavit eum vincere scire...... in Hispania ultimo proelio, cum desperatis rebus etiam de morte consciscenda cogitavit.”” 

  „.[El însuși a luptat întotdeauna cu cel mai mare succes și nu s-a confruntat niciodată cu un deznodământ incert, cu excepția a două situații: o dată la Dyrrachium, unde — după ce fusese respins — a remarcat, întrucât Pompei nu a fructificat avantajul obținut, că adversarul său nu știa să câștige....iar în Spania, în ultima bătălie [la Munda], când situația părea complet disperată, s-a gândit chiar să își curme singur viața .” 

În  drumului de la Roma spre Spania, Caesar a scris un poem lung, intitulat „Călătoria”. 

Păcat că Octavian a interzis publicarea scrierilor lui Caesar, care astfel s-au pierdut. 

Putem remarca diferența de abordare a situațiilor critice din bătălii între Pompei și Caesar. 
Pompei nu îndrăznise să urmărească armata lui Caesar care fusese înfrântă la Dyrrachium și pierduse astfel prilejul de a repurta o victorie decisivă. În doar câteva săptămâni după acest dezastru (singurul din cariera lui militară), Caesar și-a refăcut armata și a repurtat în fața lui Pompei victoria decisivă de la Pharssala. 

În fața înfrângerii evidente pe câmpul de luptă, Pompei nu a mai așteptat sfârșitul bătăliei, ci a fugit pe mare spre Egipt, unde a fost asasinat de egipteni. 
Caesar însă, când situația bătăliei devenise gravă s-a aruncat în mijlocul luptei și se pregătea să-și ia viața dacă ar fi fost în pericol să fie luat prizonier. Nu a fost nici un caz în care Caesar să fi fugit d epe câmpul de luptă, dimpotrivă.

 în Galia a străbătut liniile galilor călare, îmbrăcat în țăran gal, ca să ajungă la armata sa ce era încercuita

Caesar a străbătut Galia călare, iarna, prin teritoriul ocupat de triburile răsculate de gali, pentru a ajunge la trupele lui.

În iarna dintre anii 53 și 52 î.Hr, (prin lunile ianuarie-februarie), armata romană era în tabere de iarnă în Galia, în nordul și în centrul Galiei, iar Caesar era în Galia Cisalpină (nordul Italiei), exercitându-și atribuțiile de proconsul al acelei provincii.

În anul 56 Caesar îi chemase la Luca (lângă granița sudică a provinciei sale) pe partenerii săi de trumvirat, Pompei și Crassus, pentru a-și reînnoi alianța și a obține prelungirea mandatului din Galia cu încă 5 ani. 

În iarna 53-52 î.Hr Vercingetorix urmărise tocmai blocarea lui Caesar în sud  
În perioada aceea, el era proconsul (guvernator) al provinciilor Galia Cisalpină, Illyricum și Galia Transalpină.
Pe timp de iarnă, când campaniile militare active erau suspendate din pricina vermii, el prezida adunările preovinciale (conventus) , împărțea dreptatea , strângea taxe ți recruta noi soldați pentru primăvară. În acelaș timp păstra legătura cu evenimentele din Roma. 
Acolo a aflat că galii s-au reunit într-o armată foarte mare. 

Ca să ajungă la trupele sale, Caesar a ales o rută aproape impracticabilă, prin munții Ceveni (mons Cevenna) , prin zăpadă înaltă de 2m , drumurile obișnuite fiind blocate de rebelii lui Vercingetorix.
Caesar a traversat munții cu trupa lui și a obținut o victorie surpriză în fața trupelor lui Vercingetorix.
Coborând din munți, Caesar a pătruns direct în inima teritoriului Arvenilor (tribul lui Vercingetorix). Liderul gal și-a părăsit pozițiile din nord pentru a-și apăra regiunea natală. 

 Apoi Caesar a lăsat comanda trupelor de acolo lui Decimus Brutus Albinus , iar el a părăsit tabăra în secret, cu o escortă restrânsă de cavalerie, străbătând în mare viteză, galopând zi și noapte, teritoriile proaspăt revoltate ale galilor (linkedoni și eduili) . Caesar a ajuns la Vienne, iar de acolo la legiunile sale din nord (la lingoni, Langres de astăzi), unificându-și armata înainte ca Vercingetorix să afle măcar că el părăsise sudul.

Drumul parcurs în galop de Caesar cu o mică trupă de cavalerie, prin teritoriile galilor răsculați

În De Bello Gallico Caesar a explicat de ce s-a dus mai întâi la Narbonne: provincia era în pericol iminent. Triburile rebele (tuteni și lucteri) se îndreptau spre Galia Narbonensis. A instalat garnizoane militare în puntele cheie din jurul orașului, a adunat forțe proaspete și apoi  a urcat spre nord-vest, prin țara Helvilor, traversând munții Cevennes. 

Legiunile erau împărțite în 10 tabere de iarnă (hiberna), ca să nu epuizeze resursele unei singure regiuni. Erau sub comanda legaților ca : T.Labienus , Quintus Tullius Cicero (fratele mai mic al oratorului) și Marcus Licinius Crassus (fiul triumvirului Crassus). Caesar promova în acelaș timp tineri ca Decimus Brutus și Marcus Antonius, pe care îi numea în texte „adolescenți” , dar și centurioni cu experiență .

În ianuarie 49 î.Hr Labienus a trecut de partea lui Pompei, spre încântarea lui Cicero (exprimată în scrisorile către Atticus). Pe de altă parte, aflând că Iulius Caesar îi iartă pe adversari dacă trec de partea lui, Cicero i-a scris o scrisoare laudativă pentru dorința de pace și și-a oferit serviciile , dar fără a-l părăsi pe Pompei.

(După moartea lui Caesar, Cicero a declarat în Senat ca a facut tot posibilul pentru a împiedica ințelegerea dintre Pompei și Caesar).

Caesar i-a răspuns că dacă vrea să fie neutru ar trebui să rămână la Roma, nu să plece împreună cu dușmanii săi. 

.Caesar a parcurs în iarna aceea 8---900 km , prin zăpezi, galopând zi și noapte. În aproximativ 3 săptămâni, în trei etape : 

• Italia-Narbonne (Galia Cisalpină) : ~450 km, 6-8 zile , schimbând caii la stațiile de poștă. Se estimează că a parcurs 60-70 km/zi, pe timp de iarnă, pe căi înzăpezite . Suetonius a scris că în mommente de maximă urgență putea parcurge și 150 km/zi. 
• Traversarea munților Cevennes (Narbo➔Alba-la Romaine ➔Arvenia)~235 km, 6 zile
• Galop spre legiuni (Vienne➔Langres) ~245 km, 4 zile

Caesar folosea o rețea militară de curieri călare (disposti equites- călăreți plasați la distanțe fixe). Stațiile din Galia Narbonensis erau păzite de garnizoane. Pe traseul spre nord, rutele treceau exclusiv prin teritoriile triburilor galice : aeduii și lingonii. Fieare stație era un mic fort .

Cum galii blocaseră drumurile principale, Caesar a mers pe drumuri secundare, flancat doar de o gardă de cavalerie de elită germană și galică indigenă.

Sistemul de ștafetă pentru transmiterea veștilor era conceput pentru a evita vulnerabilitatea unui singur călăreț. 

Un călăreț galopa 15-20 km până la următoarea stație securizată, unde mesajul era preluat de alt călăreț, cu cal odihnit. 

Dacă o stație de poștă sau curierul erau atacați, legiunile romane treceau la represalii.

În cazul lui Caesar, el schimba calul la fiecare mutatio  și călărea 10-12 ore/zi, prin frig, zăpadă , înfruntând oboseala. Plutarh și Suetonius au scris că uneori dormea direct pe cal , sau într-o căruță ușoară de campanie, în timp ce un sclav conducea în mare viteză pe timp de noapte. 
Nici măcar escortele sale nu puteau ține mereu pasul cu el. De multe ori escorta obosea și era înlocuită cu detașamente proaspete de cavalerie din garnizoanele locale. Caesar galopa mereu spre nord. 
În ultima vază a drumului, între Vienne și Langres, Caesar n-a mai trecut pe la stațiile oficiale de poștă (ce ar fi putut fi compromise sau supravegheate de spionii lui Vercingetorix) ci a călătorit cu un mic deteșament de cavalerie de elită prin păduri și drumuri lăturalnice, urmărind să se miște mai repede decât putea călători vestea prezenței sale.

După toate probabilitățile  ,  calul lui Caesar a fost rănit în bătălie și  a murit la Munda ,  și de asta Caesar a decis că a fost un erou și a hotărât să i se ridice o statuie în mărime naturală în fața templului dedicat lui Venus Genetrix, în anul 46 î.Hr. Forumul nou proiectat de Caesar a fost inaugurat în acel an.

Suetonius nu a scris ce nume purta calul, spunând doar că ar fi fost un cal ce crescuse pe proprietatea lui Caesar. („natum apus se”). 

 S-a presupus-de către unii comentatori medievali-că ar fi fost un cal din rasa asturcon, și de aici s-a spus că acesta ar fi fost și numele lui . În scrieri mai târzii s-a spus că numele calului ar fi fost Genitor.

De fapt, asturcon e o rasă veche de cai din nordul Spaniei   ce a fost descrisă de Pliniu cel Bătrân ca având mersul cu deplasarea ambelor picioare de pe o parte , simultan. Acest mers la trap e mai comod pentru călăreț , la drumuri lungi. (ambladură- de la latinescul ambulare, a merge) 

Pliniu a scris:

„În Gallaecia și Asturia se naște o rasă de cai pe care îi numim asturconi... Aceștia nu au un mers obișnuit în galop, ci un trap alternativ special, mișcând picioarele de pe aceeași parte deodată, oferind un mers extrem de lin.”

Asturcon e însă un cal mic, un ponei, ce era probabil comod de călărit, dar nepotrivit în lupte. (Înălțime la greabăn 1,15-1,30m).
Tolfetano e de asemenea un cal de munte destul de scund (1,45-1,5m)

Maremmano

Calul etrusc de câmpie, strămoșul actualului Maremmano atinge cu ușurință 1,60-1,79m la greabăn. Animal masiv și puternic, potrivit pentru un comandant aflat pe câmpul de luptă.
În antichitate, era calul preferat de împărați și putem crede că și calul lui Caesar era un exemplar din acea veche rasă etruscă de cai.

Caesar a condus personal șarje de cavalerie în momentele critice (cum au fost la Alesia sau la Pharsalus). Pentru a sparge liniile inamice și pentru a rezista impactului cu infanteria grea sau cu cavaleria galică (recunoscută pentru caii ei mari) era nevoie de un cal puternic, capabil să poarte un călăreț în armură completă și să dărâme obstacole prin forța brută. Deci, probabil calul lui era din acea veche rasă etruscă. 
Rasa actuală nu e desigur cea veche, dar are printre strămoși și vechii cai etrusci 

cai Maremmano

De asemenea, Caesar nu a avut moșii în Spania, moșiile familiei lui (Gens Iulia) erau în Italia Centrală, în Latium, aproape de Roma. Această zonă se suprapunea direct peste fostele teritorii etrusce și latine, unde caii nativi erau descendenți direcți ai faimoaselor linii de sânge crescute de etrusci

. 
Suetoniu a povestit că la nașterea calului cu polidactilie haruspicii au interpretat că cel care îl va călări va cuceri lumea.
Haruspicii (haruspices) nu erau doar preoți, ci specialiști etrusci în citirea semnelor consemnate în Libri Fulgurales și Tarquitiani (vechile scrieri sacre etrusce).
Faptul că haruspicii au fost chemați imediat la herghelia lui Caesar indică faptul că mânzul s-a născut în Italia și el provenea din șeptelul local pe care aceștia îl monitorizau în mod tradițional pentru „prodigii”.

Etruscii au fost primii mari crescători de cai de elită din Italia, renumiți pentru animale masive, rezistente, cu profilul capului ușor convex. Din acești cai au evoluat rasele native din regiunea Lazio și Toscana de astăzi: 
Calul Roman de Maremma ar fi descendent al cailor folosiți de împărații romani

Tolfetano- e o altă rasă veche din munții Tolfa de lângă Roma, neschimbată de mii de ani și cunoscuți pentru rezistența lor. 

Noul Forum , cu spațiu mai mare decât cel vechi, permitea reunirea plebei pentru susținerea măsurilor luate în Comitium. (Spațiu prevăzut pentru reuniuni publice în aer liber, unde aveau loc alegeri, concilii și procese. Exista și un templu pentru validarea deciziilor).

Un document antic (discursul lui Clodius și senatus-consultul din anul 52 atestat de Pliniu cel Tânăr) face referire la statuia loricata a lui Caesar- ca punct de reper.
Reiese că statuia ce fusese pusă în timpul lui Augustus pe calul de bronz îl înfățișa pe Caesar în armură.

În apropiere de statuie era un loc stabilit pentru afișarea decretelor și altor documente ale Senatului.
(Inițiativă avută de Caesar și continuată în timpul împăraților romani, cu deosebirea că Iulius Caesar a dispus și publicarea discuțiilor legate de adoptarea hotărârilor , inclusiv discuțiile din adunările populare, precum și evenimentele importante din viețile cetățenilor proeminenți* era ca un ziar  sau jurnal de actualități. Ulterior, Augustus a admis doar publicarea legilor.) 

Șeaua romană cu patru coarne

Romanii nu foloseau scări la șei, dar luaseră de la gali și celți un tip de șea cu structura de lemn și piele: un cadru rigid din lemn, acoperit cu piele și căptușit, pentru a proteja spinarea calului.
Patru brațe solide de lemn acoperite cu piele, două în față (ce se arcuiau peste coapsele călărețilui) și două în spate (care fixau fesele)

Călărețul era blocat și fixat între aceste coarne și nu risca să cadă. El își putea folosi ambele mâini pentru frâu sau arme și să se aplece mult la viraje. De asemenea, drumul lung era mai puțin obositor. De aceea Caesar putea chiar ațipi puțin, noaptea.

Un basorelief de pe mormântul unui cavaler Roman. Calul aduce cu Maremmano 

Reconstituire modernă