Cea mai veche opera de arta de la Luvru

 Statuetele de la Ain Ghazal

Acum aproximativ 9000 de ani, (între 7200 și 6250 î.Hr) , în perioada Neolitică, oamenii ce trăiau pe teritoriul actual al Iordaniei au făcut o serie de statuete din mortar de calcar și lut, montat pe un suport din stuf (care între timp a dispărut) conturând ochii personajelor cu bitum. 
30 astfel de statui și busturi au fost găsite în două ascunzători săpate în pământ la Ain Ghazal, sub unele case. Ar putea fi personificări ale spiritelor strămoșilor. 
Încă nu făceau vase din ceramică. Dar făceau artă.

Unele dintre statuile găsite au înălțimea de un metru, reprezentând cele mai vechi sculpturi mari găsite.

Peste mănunchiuri de stuf legat cu frânghie (folosite ca armătură) se aplica o tencuială de ipsos , care era modelată în forma statuii sau bustului. Se crede că statuile erau împodobite (după uscare) cu haine și peruci.
Asta ar explica faptul că trupul era reprezentat fără detalii și chiar fără brațe.
Pentru sporirea expresivității fețelor, artiștii epocii au folosit scoici de cauris și vopsea din bitum .
Unele dintre figurine au două capete, reprezentând poate niște frați sau figuri mitice.

Era epoca în care oamenii se stabiliseră în sate mici și începuseră să cultive cereale, mazăre și linte, dar și să crească animale domestice (capre). La început au fost semănate plante sălbatice, cum era orzul . Apoi grâul. Se continua și vânătoarea ,(se pare cu ajutorul animalelor domesticite: câini și vulpi )  dar și culegerea de plante sălbatice (migdale, smochine, fistic). 
Au fost construite apoi hambare pentru depozitarea recoltei.  Se ajunsese la clădiri dreptunghiulare, apropiate între ele, odată cu mărirea numărului de locuitori. Casele erau tencuite cu lut la exterior și cu tencuială de ipsos la interior. A fost descoperită , într-o casă și o lespede de calcar cu două rânduri de adâncituri ce a servit probabil pentru un joc.
A urmat însă o perioadă de criză, se crede din pricina unor schimbări climatice rezultate după tăierea copacilor (folositi pentru construcții , drept combustibil sau tăiați pentru eliberarea de teren pentru agricultură și pășunat).

Prima catastrofă climatică provocată de om 

După anul 6500 î.Hr populația din zonă a scăzut brusc la cca 500 de oameni în timp de câteva generații, probabil din pricina unei secete severe apărute după defrișări.

A început perioada Neoliticului târziu, în care, pe lângă dezvoltarea olăritului a început și prelucrarea metalelor- în principal a cuprului , deci începutul Calcoliticului (epoca Cuprului) , în jurul anului 4500 î.Hr.
În perioada neolitică târzie, în anii 5500-4500 î.Hr oamenii din acea zonă au început să confecționeze și ceramică, se pare cu tehnologie adusă de către locuitori din Mesopotamia. 

Matraguna planta magica

 Atropa belladonna -mătrăguna

În Antichitatea romană era o plantă reputată pentru toxicitatea ei extremă.
Era folosită ca otravă, dar și la diferite procedee magice. Dar e altă plantă decât mandragora, deși sunt plante din aceeași familie. 

Romanii o numeau „cireașa turbată”

• Denumirea Atropa vine de la Atropos,  numele uneia dintre Parce care tăia firul vieții- în mitologia greacă. E vorba deci de acțiunea ei ucigătoare.
• Legătură cu zeița Bellona : S-ar putea ca denumirea plantei să aibă legătură și cu zeița romană (preluată de la sabini) a furiei războinice, Bellona, ce ar fi fost sora zeului Marte. La templul ei din Câmpul lui Marte (Bellum=război în latină)
  Dar există și o explicație modernă pentru denumirea Belladonna:
  Din plantă se prepară atropina, ce e folosită și azi pentru dilatarea pupilelor. Dacă în zilele noastre se folosește această proprietate a plantei în scop medical, pentru examinarea fundului de ochi, în trecut unele femei doreau să aibă privirea intensificată prin pupilele mărite și obțineau asta cu infuzie din planta .(belladonna=femeie frumoasă, în italiană) . Ca decoct, planta era folosită pentru albirea pielii și colorarea ușor în roz. 
• (În latina medievală era numită bladonna) Theophrastus s-a referit la o plantă numită Morion care ar corespunde ca descriere cu mătrăguna. 
  În Herbal întocmit de Oellinger în 1553, planta e denumită Solanum somniferum et lethale, iar în Il Teatro della Natura  de Aldrovandi (în a doua jumătate a secolului XVI-lea prezintă planta sub denumirile: Mandragora Theo, Solatron letale, Solanum manicum. 
• Folosită ca otravă în scop politic : Surse istorice sugerează ca figuri influiente din antichitatea romană, cum au fost Livia- soția împăratului Augustus-sau Agrippina cea Tânără- soția împăratului Claudius- ar fi folosit această plantă pentru eliminarea persoanelor pe care le considerau incomode. 
• Otrăvire militară  : Toxicitatea plantei e cunoscută pentru că a provocat otrăviri în masă. Se spune că armata lui Marcus Antonius, ce atacase regatul Part , dar a fost silită să se retragă din lipsă de alimente, a mâncat din „unele plante pe care nu le cunoșteau”  și s-ar fi îmbolnăvit grav, suferind  de deliruri și halucinații. 
  (Acuma parcă nu-mi vine să cred că ei nu cunoșteau planta asta, poate or fi fost alte plante cu efecte similare) 
• În antichitate se folosea (în cantități bine drămuite) la rituri magice, dar și ca remediu pentru calmarea durerilor , scăderea febrei și calmarea spasmelor.

Din secolul XX belladona a fost treptat suprimată din preparatele farmaceutice, din pricina efectelor ei deseori imprevizibile.
Totuși ea a fost folosită și ca antidot contra unor gaze de luptă neurotoxice, cum ar fi Sarin.

Rămâne periculoasă.

Mandragora

O plantă înrudită, din aceeași familie a solanaceelor e Mandragora (Mandragore officinalis)
Spre deosebire de atropa belladonna, mandragora are o rădăcină pivotantă deseori bifurcată, iar frunzele sunt dispuse în rozetă, aproape de sol- în timp ce atropa belladona crește înaltă, până la 1,50m.
Fructul de mandragora e galben spre portocaliu, cu diametrul de 25-30 mm, în timp ce beladona are fructe negre , strălucitoare, ca niște cireșe .
Florile alb-verzui  sau violet primăvara, corole cu 5 petale, cu diametrul de 30-40 mm, sunt grupate în centrul rozetei de frunze. 

Aici e o planșă întocmită în 1808 de medicul și botanistul Joseph Roques

Amândouă plantele conțin alcaloizi care le fac foarte toxice și halucinogene.

Ambele au fost folosite în trecut ca anestezice, dar și asociate cu vrăji.
Principiile active din mandragora pot trece prin piele, așa că în Evul Mediu exista practica de a se unge la subsuori (unde pielea e mai subire) cu unguente conținând sucul plantei , ceea ce provoca halucinații .
Ea era folosită uneori contra mușcăturii de viperă (cu miere sau ulei) sau ca soporific la operații chirurgicale (în lipsa anestezicelor moderne).
Denumirea în latină i-a fost dată de Pliniu cel Bătrân, după denumirea din limba greacă.

Ea era folosită în scop medical în trecut, dar fără îndoială cu o dozare foarte precisă a cantității (mici) folosite.
Dioscoride spunea că decoctul obținut din fierberea rădăcinii în vin avea efect de somnifer  ori anestezic . Rădăcina preparată cu oțet ar fi fost utilă în caz de inflamații ale pielii. Sucul ar provoca și avort. 
Dar avertizează că o cantitate mai mare are efect letal (adică ar fi o otravă puternică).
Teophrastus semnalează și proprietăți afrodisiace . Dioscoride menționează de asemenea faptul că planta era folosită la prepararea de „filtre”(băuturi considerate magice) , proprietățile halucinogene fiind  speculate. Se considera chiar că smulgerea plantei din pământ ar aduce nenorocire omului și din acest motiv se recomanda ca rădăcina să fie scoasă de un câine. 
În Evul Mediua zeci de mii de oameni acuzați de vrăjitorie au fost arși pe rug, unele dintre acuzații fiind legate de halucinațiile provocate de unguente cu sucul acestei plante, combinat cu alte componente.

Roques o descrie ca afând un miros fetid. Planta e otrăvitoare, iar rădăcina mai ales are acțiune narcotică, iar coaja rădăcinii e un puternic laxativ.
 
El tratează ca absurdități superstițiile din popor referitoare la pretinse proprietăți magice ale plantei. 

În folclorul românesc

Mătrăguna desemnează uneori beladona, alteori mandragore- din pricina asemănării dintre ele.

Statuia lui Pompei

 Statuia lângă care a fost ucis Caesar

Statuia gigantică (înaltă de 3m) a lui Pompei a avut un destin ieșit din comun.
Ea se găsea în Curia ridicată de Pompei și în care a avut loc ședința Senatului în cursul căreia a fost ucis Caesar.
Conform scrierii lui Suetonius, Caesar încercase să ajungă la statuie ca să nu poată fi atacat din spate (așa cum se întâmpla deja), dar a căzut sub loviturile pumnalelor celor 30 de atacatori.
Ajuns ulterior la putere, Octavianus Augustus a dispus ca statuia să fie mutată în afara Curiei (care fusese declarată un loc blestemat) și să fie amplasată în fața basilicii sale.
Anii au trecut, basilica și curia au devenit ruine....

Și iată că în anul 1553, la 1597 de ani după uciderea lui Caesar, doi proprietari de case aflate pe aleea Leutari de lângă Palazzo della Cancelleria și-au dat seama că aveau casele puse peste gigantica statuie antică, iar peretele despărțitor se sprijinea chiar pe gâtul statuii!
Dându-și seama că statuia valora mult, cei doi au ajuns la un proces pentru a se stabili cui trebuie să-i aparțină statuia.
Și iată că judecătorii au dat această sentință:
Să fie tăiată statuia și fiecare dintre proprietari să primească partea aflată sub casa sa! 😺.

Cardinalul Girolamo Capodiferro aflând despre strania sentință i-a relatat întâmplarea papei Iulius al III-lea, care a cumpărat statuia cu 500 de scuzi , împiedicând decapitarea ei. (Cei doi proprietari și-au împărțit desigur banii).

(500 scuzi de aur erau echivalentul a aproximativ 1.700 – 1.750 de grame de aur pur).
500 de scuzi reprezentau veniturile anuale ale mai multor familii meșteșugărești sau o avere pentru un individ de rând. cam cât ar fi cca 256.800 eur în zilele noastre. 

Scudul de aur (3,4g) din vremea papei Iulius III

 
Statuia se află acum în Sala lui Pompei în Palazzo Spada. (sediul consiliului de Stat italian, care adăpostește și o galerie de artă . A fost construit în 1540 pentru cardinalul Girolamo Capodiferro).

Pompei a cerut ca, după victoria sa asupra piraților și a cuceririlor sale din Asia să fie reprezentat gol (ca un zeu), ținând în mână un glob ce reprezenta lumea , în chip de „cosmocrator”- guvernator al lumii.

La început, statuia trona în mijlocul statuilor celor 14 popoare pe care Pompei le supusese.
După câțiva ani, statuia fusese mutată în Curia construită de Pompei.

Statuia are niște pete mici, roșii la partea inferioară a piciorului stâng, ca și cum sângele lui Caesar ar mai fi încă acolo.
De fapt sunt urmele de rugină ale unor știfturi de fier folosite pentru asamblarea fragmentelor găsite.

Statuia a avut deci un somn de câteva secole în pământ, fiind acum reabilitată și păstrată într-un palat.

Statuile lui Caesar

Statuile lui Caesar ce fuseseră sculptate în timpul vieții lui nu au ajuns până la noi, ele fiind luate de pe socluri si duse într-un depozit -unde au fost distruse-chiar în zilele următoare uciderii lui. (Fapt ce a produs și o revoltă a poporului din Roma- revoltă înăbușită în sânge de Marcus Antonius).

După aceea, se pare că Augustus a dispus să se facă o statuie a lui Caesar care să fie plasată pe statuia calului său, aflată în Forum (calul care ii salvase viața lui Caesar în ultima sa mare bătălie-la Munda) 
Statuia fiind de bronz..a dispărut apoi, împreună cu cea a calului.
Mai târziu, se pare că pe timpul lui Traian s-a făcut o nouă statuie din marmură a lui Caesar- statuie ce se află acum la Palazzo Senatorio .  (Statuie tot cam  de 3m) .
Această statuie a fost regăsită în Renaștere, când - în 1550- se găsea în colecția monseniorului Rufini , unde a fost observată și apoi descrisă de eruditul Ulisse Aldovrandi.
(El a relatat că statuia ținea în mână teaca sabiei , fără ca sabia să fie acolo. Dar nu pare plauzibil- poate s-a înșelat și era un pergament)
Monseniorul Rufini a fost silit apoi să vândă statuia lui Caesar și așa-zisul Navarh Municipalității Romei, ca despăgubire pentru pagubele provocate de inundația Tibrului asupra vechiului Ponte Rotto. 
. Deci, în 1565 cele două statui au fost transportate la Dealul Capitolinei, în Palazzo dei Conservatori, unde au fost restaurate. În 1930 cele două sculpturi au fost aduse în Camera Consiliului din Palazzo Senatorio și amplasate una în fața celuilalt, la cele două capete ale Camerei.

La începutul anilor 1930 o copie  de bronz a statuii  lui Iulius Cezar a fost amplasată în fața Forumului dedicat lui. 

Privind statuia colosală a lui Pompei, observ că romanii aveau părerea că Pământul e rotund. Adică sferic. Și când mă gândesc că printre contemporanii noștri mai sunt unii care cred că Pământul e plat...

Apoi, observ că personajul , deși reprezentat nud, poartă o sabie,  anume  în partea stângă. 
Înțeleg că doar legionarii purtau săbiile pe partea dreaptă, pentru că luptau în rânduri strânse și nu aveau loc pentru mișcări ample de la stânga la dreapta. 

În schimb statuia lui Caesar, marele cuceritor și învingătorul lui Pompei nu are sabie. Pentru că idealul lui Caesar a fost să conducă prin bună înțelegere. Nu s-a putut. 

Prăjituri romane

 Rețete de dulciuri din imperiul roman

Pe baza scrierilor lui Cato cel Bătrân

 Savillum

O prăjitură pe bază de brânză, griș și ouă

Ingrediente pentru savillum

• 250 g de brânză proaspătă (ricotta sau brânză de oaie proaspătă)
• 80 g de griș fin
• 100 g de miere( + puțin pentru decor)
• 2 ouă
• 2 linguri de ulei de măsline
• 6 - 8 frunze de dafin (pentru formă)

Preparare

Se bat ouăle cu brânza mărunțităși cu mierea până se obține o cremă fără cocoloașe. Se încorporează grișul și puțin ulei de măsline, apoi se toarnă pasta într-o formă tapetată cu frunze de dafin. 
Se coace la foc mic până ce e aurie deasupra și fermă la atingere.
Se servește la masă călduță, decorată cu puțină miere, alături de un vin dulce și fructe proaspete. 

Patina de piris - tartă de pere

Ingrediente pentru patina de piris

• 4 pere coapte
• 3 ouă
• 200 ml vin dulce ( muscat sau Cotnari dulce)
• 80 g miere
• puțin piper râșnit
• puțin chimen râșnit
• 1 lingură de ulei de măsline

Preparare

Fierbeți puțin perele în vin dulce până ce devin moi. Scurgeți-le și aranjati-le într-un tavă rotundă ușor unsă cu ulei.
Într-un bol, se bat ouăle cu miere, piper și chimen.
Amestecul se toarnă peste pere și se dă la cuptor la foc mic. 
Se coace până ce suprafața e puțin aurie și tremură ușor.

Tarta de degustă călduță, eventual cu încă puțină miere pe deasupra.

Dulcia domestica

Dulciuri simple, de ronțăit la sfîrșitul mesei.

curmale umplute cu fructe uscate , date prin miere și sare

Curmalele, aduse din Africa sau din Asia Mică erau umplute cu nuci sau cu migdale zdrobite, apoi muiate în miere caldă , lăsate puțin,  apoi  pudrate cu puțină sare.

• 16 curmale fără sâmburi
• 60 g migdale sau nuci zdrobite
• 120 g de miere
• 1 vârf de cuțit de sare fină

libum

Ingrediente pentru libum

• 250 g de brânză proaspătă
• 120 g de făină de patiserie
• 60 g de miere
• 1 ou
• 6 foi de dafin

Preparare

Se amestecă brânza, făina, mierea și ouăle până rezultă o pastă groasă și moale. 
Se fac pâinișoare rotunde , care se pun în tavă pe frunze de dafin.
Se coc la foc mic până devin aurii.
Se aduc la masă călduțe.

Era o prăjitură ce se oferea ca ofrandă mai întâi spiritelor strămoșilor și apoi se mânca în familie.

Placenta

Prăjitură cu foi, cu brânză și miere

Ingrediente pentru placenta

• 250 g de făină
• 300 g de brînză proaspătă (ricotta sau brânză proaspătă , nesărată de oaie)
• 150 g de miere
• 2 ouă
• 4 linguri d eulei de măsline

Se face un aluat din făină, apă și ulei de măsline.
se fac foi subțiri, rotunde, ce se pun pe rând într-o formă rotundă. 

Peste prima foaie se pune brânză cu miere și se alternează așa până se termină ingredientele.
Se termină printr-o foaie de aluat, care se stropește cu miere.
Se coace lent, până devine aurie. 

Rețete reconstituite de pe :
ROMAE revivez l'empire romain

Apothernum

Desert  luat după baie

Ingrediente

• 1 litru de lapte
• 8 linguri cu griș de grâu dur ;
• 1 lingură de ulei de măsline ;
• 3 linguri de miere lichidă
• 3 linguri de must fiert și scăzut (defritum în antichitate) ;
• 5 picături de  Nuöc Mam (sos vietnamez ce ar înlocui  garum-ul  antic ) ;
• puțin piper râșnit :
• stafide.

Se încălzește laptele la foc mic, până la clocot.
În acest timp se adaugă în lapte uleiul de măsline, vinul fiert, piperul, stafidele și în momentul în care laptele ajunge să dea în clocot se adaugă grișul și se ia de pe foc.
Se amestecă și se pune iar pe foc mic, amestecând ca să nu se formeze cocoloașe, până ce amestecul devine consistent

Se toarnă într-un castron și se lasă să se răcească. 
Se servește în cupe. 

Defritum era mustul dulce de struguri scăzut prin fierbere-până la jumătate (în ceaune) ; se folosea ca îndulcitor, conservant pentru fructe sau pentru legarea unor sosuri dulci-acrișoare pregătite pentru fripturi (în acest caz în combinație cu garum) 
Carenum- era varianta scăzută cu o treime
Sapa- era varianta scăzută cu două treimi.
Romanii foloseau ceaune din plumb, ceea ce era dăunător pentru sănătate. În zilele noastre mai sunt și vase antiaderente sau ceaune . 

(Fac și acum, la noi, unele firme dulcețuri  sau gemuri „fără zahăr adăugat”, folosind mustul de struguri ca îndulcitor ).

Magiun de struguri- rețetă modernă:  

Strugurii fără sâmburi (sau dați prin sită după ce au dat în fiert) se fierb până ce cantitatea se reduce la jumătate, rezultând ceea ce se cheamă la noi „magiun de struguri” , care se poate pune în borcane uscate  sterilizate . Borcanele se acoperă cu capacele sterilizate și se lasă la răcit acoperite cu prosoape .

Inele cu miere (s-au găsit într-un mormânt roman în  necropolă din Germania) 

Amestecați 3 părți de făină de spelta și 2 părți de miere cu apă călduță și drojdie de panificație. Lăsați să se odihnească o jumătate de oră.

Adăugați 2 albușuri de ou și 1/4 de măsură  de unt sau untură de porc. Frământați bine până obțineți un aluat maleabil, nelipicios. Ajustați cu apă sau făină, după cum este necesar. Acoperiți și lăsați să se odihnească o oră într-un loc cald.

Formați aluatul în bile de mărimea unei nuci. Aplatizați-le și înțepați-le cu mânerul unei linguri de lemn sau cu o formă de biscuiți. Răsuciți ușor mânerul pentru a forma un inel.

Coaceți pe o tavă de copt unsă într-un cuptor preîncălzit la 200°C. Lăsați-le să se rumenească timp de 15-20 de minute.

Pullus Vardanus 

Puneți un pui de 1,3 kg într-o caserolă cu un praz, o legătură mare de coriandru și o lingură de cimbru uscat. Umeziți cu 3 pahare de vin alb, 1 pahar de garum (sos de pește- eventual înlocuiți cu sos de soia) și 1/2 pahar de ulei de măsline.
 Gătiți, întorcând puiul din când în când în acest lichid diluat. 

Cu puțin timp înainte de sfârșitul gătirii, măcinați 100 g de sâmburi de pin cu 2 albușuri de ou fierte tari, într-un mojar. Încorporați treptat 2 linguri de lapte și aproximativ 1 pahar din lichidul de gătit. Condimentați generos cu piper. Veți obține o cremă albă perfect fină pe care o puteți turna peste pui la servire sau, dacă preferați, serviți sosul separat, ca garnitură.

(Rețetă după Apicius 247)

In Ostreis   (Sos pentru stridii )

Zdrobiți 2 gălbenușuri de ou cu 5-6 frunze de leuștean tocate, apoi încorporați 2 linguri de sos de pește, aceeași cantitate de oțet și aceeași cantitate de vin alb cu un tel. Adăugați 1 linguriță de miere (opțional, dar foarte benefică) și apoi încorporați 1/2 cană de ulei (de preferință ulei de măsline) cu un tel, așa cum ați face pentru orice vinegretă. Condimentați generos cu piper. Acest amestec trebuie preparat în avans pentru a permite ierburilor să se infuzeze.
Din acest sos blând se folosesc câteva picături pentru crustacee, la fel ca lămâia, pentru a completa aroma moluștei cu aromele, fără a-i acoperi aroma proprie

(Rețetă adaptată după Apicius 413)

Friganele cu miere

Se taie felii mari de pâine de grâu moale, se înlătura coaja . Se înmoaie în lapte, apoi se prăjesc în ulei . Se stropesc cu miere la servire.

Sos pentru rasol de pește

Piper măcinat, leuștean, coriandru proaspăt, cimbru, ceapă, gălbenușuri de ou fierte tari, vin licoros de tip chardonnay, oțet, ulei și garum (un sos de pește ce semăna poate cu nioc-mam chinezesc).

Porcellum hortulanum      (purcel de lapte umplut cu pui) 

Dezosați purcelul de lapte de la gât în ​​jos, ca pe un burduf de vin.
Umpleți-l cu pui tăiat în fâșii, sturzi, alte păsări mici, măruntaie tocate, cârnați , curmale fără sâmburi, bulbi uscați, melci, nalbă, praz, țelină, broccoli fiert, coriandru, piper și migdale.
Adăugați cincisprezece ouă, garum și piper.

Coaseți porcul, rumeniți-l, apoi frigeți-l la cuptor.

(După Apicius) 

Pui umplut
Scoateți osul unui piept de pui , uniți-i pulpele întinzându-le și fixați-le cu o frigăruie.

Pregătiți o umplutură făcută alternativ din mazăre înmuiată, creier, cârnați lucani și alte ingrediente.

Pisați boabe de piper, leuștean, oregano și ghimbir, umeziți-le cu garum și amestecați-le cu vin licoros și vin alb.

Aduceți acest amestec la fierbere și, odată ce a dat în clocot, adăugați puțin în umplutură.

După ce ați condimentat umplutura, așezați-o în interiorul puiului, alternând ingredientele, înfășurați-l în untură , puneți-l într-un ceaun și puneți-l la cuptor pentru a se găti încet. Serviți.

(Rețete după Legion VIII Augusta) 

Arminden

 

Pe 1 Mai exista sărbătoarea populară Arminden

Dar de unde venea ea și ce semnificație avea în vechime?
La noi se spune pe de  o parte că era o sărbătoare precreștină, a unei zeități (despre care nu știm cum se numea, dar și că denumirea „arminden ar fi provenit de la o denumire slavă „Ieremii nidini”- adică ziua sfântului Ieremia) , dar pe de altă parte ni se spune că tradiția ar proveni de la omorârea pruncilor de către Irod, când oamenii lui ar fi pus o creangă verde la poarta casei familiei lui Iisus, pentru a începe măcelul a doua zi, dar a doua zi au apărut ramuri verzi la porțile tuturor caselor, din solidaritate.

Dar cum se sărbătorea această zi, în popor:

Era o zi în care nu se lucra, de aceea era supranumită și „ziua boilor”, pentru că nu se ieșea la arat în acea zi, deci aveau zi liberă și animalele de muncă.
În acea zi se petrecea cu lăutari, la pădure, se frigea miel și se bea vin roșu sau pelin, iar la întoarcerea în sat bărbații își puneau liliac sau flori de pelin la pălării.
Se mai chema și Ziua bețivilor, Băui, Maiu sau Păui.  
(Era deci o serbare câmpenească) 
În unele zone însă, înainte de ieșirea la iarbă verde se mai și lucra, I Mai fiind considerată Ziua Plugarului. Oricum se punea pelin la brâu sau la pălărie, ba chiar și la gâturile boilor cu care se începea aratul.
Prin tradiție, erau ajutați și cei săraci, care nu aveau plug sau animale , ori n-aveau putere de muncă. 
Era benefică răsădirea unui pom.
Armindenul era pus în legătură și cu ziua Mărțișorului: banul de argint ce fusese legat cu șnur alb-roșu se folosea acum pentru petrecere la pădure. 
Se menționează și obiceiul de a se aduce din pădure un copac înalt (brad sau fag), ce era curățat de crengi până aproape de vârf și împodobit cu flori și spice de grâu, în centrul satului, urmând să se organizeze întreceri de cățărat pe trunchi.
În sâmbăta premergătoare Armindenului, în fiecare familie se puneau crengi de mesteacăn sau de tei la poartă și se aduceau în casă flori parfumate de iasomie și de tei.
(Asta ar însemna că sărbătoarea nu avea dată fixă, ci se serba în prima duminică a lunii mai)

Dar de unde ar proveni această sărbătoare?
E clar că ar fi o sărbătoare a renașterii naturii , a fertilității.

La romani, era o sărbătoare dedicată unei zeități a etruscilor, Pales, pe 21 Aprilie, apoi Vinalia

21 Aprilie Parilia/Romaea 23 Aprilie Vinalia priora 25 aprilie Robigalia	zeița Pales-protectorul cirezilor și turmelor Asociată întemeierii Romei Sărbătoarea vinului nou Sărbătoare a soarelui	Sărbătoare rurală . Romulus ar fi trasat atunci  linia zidurilor la întemeierea orașului . Se sărea peste șiruri de flăcări . Crengi înflorite la porți. Prăjituri de mei, se bea lapte și vin roșu.  Se sacrifica un câine cu blană roșcată
	27 Aprilie-2 Mai FloraliaFlora era zeița sabină a florilor, grădinilor și a primăverii.	Flora-Sărbătoarea primăverii	Ludi scenici (reprezentații teatrale)   Prostituate dansau goale .  Se duceau spice de grâu , erau amendați cei ce nu lucrau ogorul public.

O reprezentare a zeiței Flora găsită în villa Ariannei de la Stabies (sec.I) 

Flora era adorată și în Grecia antică sub numele Cloris, care ar fi fost căsătorită cu Zefir, vântul cald de vest.

Observăm că în tradițiile romane se făcea referire la zeități și la tradiții mai vechi , etrusce, sau sabine, dovadă a vechimii remarcabile a acestor sărbătoriri legate de reînnoire și de fertilitate, dar și de  lucrările agricole.

La trecerea din luna aprilie în luna mai, Roma sărbătorea timp de șase zile această zeiță a renașterii naturii.
Ludi Florales începeau de pe 28 aprilie (4 până la calendele lui Mai(  și se desfășurau până pe 3 Mai.
Pliniu cel Bătrân a legat Floralia de îngrijorările legate de soarta culturilor inițiate primăvara. Instituiseră trei momente de sărbătoare (Robigalia, Floralia și Vinalia) , instituite în anul 516, anul fondării Romei.
(Adică anul 238 î.Hr).
„Ca toate lucrurile să înflorească bine”
Pe 28 aprilie -conform Fastes Preenestins (calendat epigrafic atribuit lui Verrius Flaccus) -erau festivități la templul Florei, „ca să se repare sterilitatea recoltelor”. Alături, era templul zeiți Ceres, a recoltelor.
Era un cult plebeian, (cum se poate vedea și din caracterul mai „fără perdea” al sărbătoririlor) pentru a se îndepărta spectrul foametei, ce ar fi apărut după recolte proaste.

 
Această tradiție a fost răspândită de romani apoi în toate zonele cucerite de Imperiul Roman. În onoarea zeiței primăverii se dansa , dar pe alocuri se renunța la pudoarea obișnuită, poate și sub influiența vinului - lucru combătut de severul Cato, la timpul său.
În Fastes Preenestins, în lucrările lui Plinius cel Bătrân, dar și în poemele lui Ovisius sunt zugrăvite acele sărbători publice legate de înflorirea culturilor: erau spectacole pe un ton liber, curtezanele își plimbau straiele colorate, jocuri nocturne aduceau note de mister. 

Ovidiu a scris despre rolul primordial al înfloririi: „Dacă grânele au înflorit bine, ogorul va fi bogat; dacă via a înflorit bine, va fi vin; dacă măslinii au înflorit bine, anul va fi ddintre cele mai strălucite, și fructele vor urma anotimpul”
Ovidiu a scris că dacă Flora a fost neglijată, măslinii în floare au fost bătuți de vânt, grâul a fost lovit de grindină , iar viile au fost devastate de ploi neașteptate. Atunci s-au decis sărbătorile , care au fost finanțate (cel puțin în anul respectiv) prin direcționarea amenzilor aplicate celor ce duseseră vitele la pășunat mai întâi pe terenul agricol public și abia pe urmă pe cel privat 

La Floralia se purtau pe cap coroane împletite din flori, se puneau pe mese trandafiri , comesenii beți dansau purtând coroane de tei înflorit, se cântau serenade nocturne la poarta iubitei. Străzile erau luminate cu făclii. 
La jocurile organizate cu acest prilej su se aduceau în arenă animale pașnice: iezi , iepuri. Se distribuia năut.  

Poetul Ovidius a asimilat zeița Flora cu nimfa greacă Cloris, care i-ar fi dăruit o floare Junonei, ce ar fi rămas apoi însărcinată cu zeul Marte.
În felul acesta se făcea legătura între sărbătorile câmpenești și pregătirile armelor,  ce se făcea în luna Martie .

Aflăm că în Europa a existat tradiția ancestrală a „sărbătorilor de mai”, celebrate în general pe 1 Mai, dar oricum la începutul verii, cam la mijlocul intervalului dintre echinocțtiul de primăvară și solstițiul de vară. 

Au fost atestate astfel de sărbători în Evul Mediu în Italia, Anglia și Franța: ramuri verzi  și un trunchi înalt de copac erau simboluri ale renașterii vegetației.

În multe regiuni ale Germaniei și în general, ale Europei centrale  se sărbătorea de obicei „arborele de mai” (Maibaum) , un trunchi înalt de copac decojit la partea inferioară și decorat cu panglici și o coroană la partea superioară, în jurul căruia petrecea comunitatea respectivă. 
În Franța se citează un conflict în 1224 , la Aix-la Chapelle, unde un călugăr ar fi ridicat un trunchi de copac împodobit cu coroane, mulțimea a protestat , dar guvernatorul orașului a dispus ridicarea unui arbore și mai înalt. 
Între 1350 și 1400 se semnalează acest obicei și în Marea Britanie, în regiunile de sud și în cele galice, dar și în diferite orașe și sate. 
La conciliul de la Milano, în 1579 biserica catolică a proscris această tradiție, considerată păgână. Se consideră că apariția - în Evul Mediu- tradiției bradului de Crăciun ar fi fost o reluare a acelui obicei antic de promăvară. În Alsacia și în munții Pădurea Neagră se vorbea despre „mai de iarnă”, sau „mai de Crăciun”. 

În Irlanda se sărbătorește și azi „ziua luminoasă de mai” (Mi Bheal Taine), în Scoția: Latha Beall Tainn , când tinerii se rotesc dansând  în jurul unui catarg ridicat în piață. 
În Țara Galilor se ridică de asemenea un „arbore de Mai”decorat cu panglici și flori: Y FeDwen Fai. 

Sărbători de acest fel sunt tradiționale și în Suedia, Finlanda, Lituania, Letonia , Estonia, dar și în Grecia (GaiTanaki) 

La saxoni, arborele vieții se cheamă IrmisSul. 
Oarecum asemănător cu denumirea de la noi: Armin Deni, în Bulgaria fiind de asemenea IrminDen/ Eremiia/ IriMa/ Zamski Den. 
În Galiția și în Portugalia se celebrează de asemenea Festa de Maios/Cruz de Maio .
În Italia de pildă se celebrează Albero di Maggio, care în orașul Martone se cheamă  A'NTinna  .
Se pot adăuga tradițiile similare din Cehia, Elveția, Malta, Belgia, Cipru.
În Franța se citează o decizie din 1136 a lui Roger I Trencavel, în care era vorba despre obiceiul ca tinerii să planteze pe 1 mai un arbore decorat, care ar urma să fie tăiat în iunie, la solstițiul de vară. 

Reiese că tradiția e foarte veche, putând fi urmărită până la etrusci, din timpuri imemoriale și a fost legată în principal de reînnoirea naturii, primăvara și de fertilitate . 
Au fost asociate apoi diferite zeități (zeiță etruscă de care romanii nici nu-și aminteau prea bine de fapt, dar rămăsese sărbătoarea) sau sfinți creștini. 

Unitati romane de masura

Unități romane de lungime bazate pe dimensiunile corpului

Observăm că noi, românii înțelegem unele dintre acele cuvinte din latină, pentru că le regăsim în română.
Sub forma unor variante.
Digitus=deget , (lățimea degetului mare) -unitate de măsură cam de 1,85 cm

Palmus= palmă , (lățimea palmei, egală cu 4 degete) - unitate de măsură cam de 7,4 cm

Cubitus =cot (a rămas ca denumire a unuia dintre oasele antebrațului) - cam 44,4 cm. 
Pes=picior , cam 29,6 cm -a rămas la noi în denumirea pas, fiind de fapt în legătura cu cealaltă unitate de lungime:gradus , de aproximativ 0,74 m. 
Gradus era pasul+talpa.

 

Pe lângă acestea erau și

Uncia (rămasă în Marea Britanie ca Pouce/Once) : 1/12 picior  -aprox 2,46 cm
Passus (pas dublu): 5 picioare aprox. 1,48m

Pertica (prăjina) =10 picioare= 2,964m
Stadium : 625 picioare, aprox. 185m

Leuga (leghea romană) =7500 picioare= 2223 km

Mille Passuum (Milă) 1000 pași dubli, aprox. 1,48 km

Acest sistemm de măsuri s-a păstrat în sistemul de unități de lungime al Marii Britanii  și al Imperiului Britanic, de acolo derivând și sistemul de măsuri obișnuite în SUA.

Măsuri de suprafață (agrare) :
Scrupulum ; 100 picioare pătrate, aprox. 8,76 m2.
Actus Quadratus (Acru): 13300 picioare pătrate, aprox. 1260m2 (sau jumătate de iugăr) 

Iugerum (Iugăr) : 2 actus pătrați, aprox. 2520 m2

Măsuri de volum și masă

Uncia : aprox. 27,3g

Libra (livra/as) =12 uncii, aprox. 327g

Amphora (amfora) : circa 26l , echivalent cu quadrantal 

Biblioteca din Efes

 Biblioteca lui Celsus

Biblioteca lui Celsus a fost construită între anii 110 și 117 , de către Gaius Julius Aquila Polemaeanus, guvernatorul orașului, în memoria tatălui său, senatorul roman Tiberius Iulius Celsus Polemaeneus.
Acest senator a fost consul suffect din anul 92, apoi numit proconsul al Asiei în anul 105 de către împăratul Traian. 
Iulius Aquila a murit înainte de terminarea lucrărilor, dar a lăsat prin testament 25000 de dinari pentru cumpărarea de cărți pentru bibliotecă.
Moștenitorii săi au terminat construcția și au dotat biblioteca cu 12000 de pergamente , păstrate în dulapuri d elemn încastrate în pereți. 

Construcția a fost gândită ca o amplă bibliotecă (a treia ca mărime din lumea antică, adăpostind circa 12000-20000 de pergamente, dar cuprinzând și un mausoleual lui Celsus.
La nivelul inferior al fațadei se găsesc patru statui alegorice, care personifică virtuțile personale ale lui Celsus și valorile ideale ale culturii romane antice, bazate pe cultura elenistică greacă.
Pe piedestalele statuilor sunt inscripții care ne lămuresc pe cine reprezentau acele statui:

• Sophia-înțelepciunea, Rațiunea
• Arete-Virtutea, superioritatea morală
• Ennoia -Gândirea, Inteligența, Raționamentul, dar și Destinul
• Episteme- știința, cunoașterea, învățarea

Statuile pe care le vedem acum acolo sunt niște copii, căci originalele se află la muzeul Ephesus din Viena.
S-au făcut și niște reconstituiri ale ipoteticului lor aspect inițial (dat fiind că, așa cum știm, statuile antice grecești și romane au fost la origine colorate )

În antichitatea romană, a fost bibliotecă publică.
În perioada aceea existau deja numeroase biblioteci publice în Imperiul roman. 
Construcția a fost probabil afectată de cutremure , între care cel din 115 a fost cât pe ce să-l ucidă ș pe împăratul Traian.
A urmat incendierea de către goți- în anul 263 , rămânând doar fațada spectaculoasă , pe care o mai vedem astăzi doar pentru că între anii 1970 și 1978 arhitectul Friedmund Hueber și arheologul Volker Michael Strocka au lucrat la reconstituirea ei din piesele componente găsite la pământ. .Abia în anii 1903 și 1904 au fost găsite părți din construcție , căzute la pământ ,

La Roma, fă ca romanii

« si fueris Romae, Romano vivito more; si fueris alibi, vivito sicut ibi »

O pictură de Van Dyck reprezentând întâlnirea sfântului Ambrosie cu împăratul Theodosius

Se spune că expresia îi aparține sfântului Ambrosie

( Ambrosius din Milan , Aurelius Ambrosius episcop la Milano în anul 374, considerat unul dintre părinții Bisericii creștine din Occident) 

Se traduce:
Dacă ai fi la Roma, trăiește ca romanii;dacă ai fi în altă parte, trăiește ca cei de acolo.

Expresia provine dintr-o lucrare a teologului englez Jeremy Taylor, apărută în 1660 : Ductor Dubitantium, care e inspirată se spune dintr-o convorbire a lui Ambrosius citată de contemporanul său sfântul Augustin

 (Augustin d'Hippone, Aurelius Augustinus, teolog creștin și filozof) .

Sfântul Augustin îl întrebase dacă ziua de odihnă trebuia să fie sâmbăta-ca la Milano- sau duminica-așa cum era la Roma. 

Sfântul Ambrosie i-a scris sfântului Augustin așa:
« quando hic sum, non ieiuno sabbato; quando Romae sum, ieiuno sabbato ; et ad quamcumque ecclesiam veneritis, eius morem servate, si pati scandalum non vultis aut jacere»

(« Când sunt aici i [la Milano],  nu postesc sâmbăta ; când sunt la Roma, postesc sâmbăta : în oricare  Biserică ați fi urmați obiceiurile ei, dacă nu vreți nici să suferiți și nici să provocați scandal. ») 

Expresia arată că dacă ești în altă țară, sau în alt ținut, e normal să te pliezi obiceiurilor locului.