Cel mai bogat oras din Dacia ar putea deveni o autobază

 Colonia Aurelia Apulensis

Întemeiată de romani -sub împăratul Marcus Aurelius (sec II și III)

La 2 km de castrul roman Apulum, al Legiunii XIII-a Gemina.

Se crede că orașul a fost locuit cam 160 de ani 

Istoricii spun că e poate una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultimele decenii și ar putea fi asemuită cu Pompei.
În mod întâmplător- se făceau săpături pentru o autobază-s-au descoperit aceste vestigii.
În antichitate, acestă localitate fusese supranumită Chrysopolis (orașul de aur).

Vestigii foarte bine conservate, pe o jumătate de hectar (decopertate până acum)
Importante obiecte romane ce ne vorbesc despre originile identității noastre naționale.Altare votive, ruinele unui palat .
Se știe că centrul urban Apulum, constituit în timpul ocupației romane a Daciei inițial ca sediu al Legio XIII Gemina s-a dezvoltat sub forma a două centre de tip urban: Colonia Aurelia Apulensis și Colonia Nova Apulensis și castrul . .
Construcțiile se întindeau (pare-se) pe 140 de hectare în secolul III, având o populație estimată la 15000-20 000 de locuitori.


Unul dintre altarele votive are o dedicație din partea subofițerului din Legiunea V-a Macedonica: Aurelius Acvilinus (speculator)
Cică erau 20 de speculatores în biroul Guvernatorului Daciei,(aveau o clădire în Praetorium consularis), erau alți   10 în legiunea V-a Macedonica și alți 10 în Legiunea XIII-a Gemina. 

Iată cum o simplă inscripție ne aduce atâtea informații despre societatea ce tocmai se forma în Dacia, combinație de daci și romani. 
Fusese probabil „sub acoperire”, dar se stabilise în Dacia și- fiind veteran- nu mai avea motive să-și ascundă fosta îndeletnicire. Așa că a mulțumit zeilor ridicând acest monument votiv. 

Sunt și vestigiile unor locuințe.

Speculatores (speculatorii) formau poliția secretă a Imperiului Roman.
Suetonius a scris că speculator era un observator, dar în funcție de obiectivul urmărit el era un spion militar în straie civile.Era și curier pentru mesaje speciale.  
Găsim speculatores în armata lui Caesar, apoi în timpul Imperiului. Din timpul lui August, în serviciul personal al împăratului.
Ei se interesau și dacă sunt conspirații împotriva împăratului

Probabil erau astfel de observatori și în taberele adverse. De vreme ce Roma avea legături comerciale cu Dacia (bunăoară), probabil că negustorii daci observau și ei ce pregătiri militare se făceau la Roma.
Așa înțelegem de ce Caesar a masat legiunile în Macedonia declarând că le va duce la luptă contra Partilor, când de fapt el plănuia un război împotriva dacilor. (Sigur, după aceea ar fi urmat și partii, probabil). Caesar i-a destăinuit nepotului său Octavius acest plan, în timp ce erau în Iliria. Planul a fost abandonat căci în acel an (44 î.Hr) au fost asasinați atât Caesar cât și marele rege Burebista 

Despre împăratul Hadrian există un pasaj din biografia lui :

 (Vila Hadriani, c11, 41):„ erat curiosus non solum domus suae sed etiam amicorum ita ut per frumentarios occulta omnia exploraret nec adverterent amici sciri ad imperatore vitam suam priusquam ipse hoc imperator ostenderet.”

”El era curios nu doar în privința propriei sale familii, ci și în privința caselor prietenilor, în asemenea măsură că el căuta să afle toate secretele prin intermediul negustorilor de cereale. Prietenii săi nici măcare nu-și dădeau seama că împăratul le cunoștea viețile până când acesta nu le arăta asta!”

Pe timpul lui Traian se înființase și corpul de gardă equites singulares. Ei acționau în special în provinciile de la Rin sau Dunăre și erau alcătuite din „barbari” .

Lepidus

Ancheta de politie asupra uciderii lui Caesar

 Cercetătorii de la L'Histoire  .fr au avut ideea de a analiza uciderea lui Caius Iulius Caesar cu metodele unei anchete de poliție din zilele noastre.
Voi scrie și eu aici ce a relatat Paul M. Martin despre derularea faptelor din anul 44 î.Hr.

La idele lui martie din anul 710 de la întemeierea Romei (adică pe 15 martie 44 î.Hr) cuceritorul Galiei, apărătorul celor umili, „galantul chel” , aristocratul ambițios devenit stăpânul Romei și al domeniului său imperial, a căzut ucis în sala de reuniune a Senatului, cu corpul ciuruit de lovituri de pumnal. 
Au fost de atunci multe relatări și interpretări. 
Dar desigur nu a fost o anchetă polițienească, pentru că în Roma antică nu exista un serviciu de Poliție asemănător cu cele din perioada modernă.
Să vedem dacă reconstituirea evenimentelor din acea zi va aduce înțelesuri noi.

După asasinat, corpul lui Caesar a zăcut în sala părăsită în grabă de senatori. 
Asasinii au ieșit strigând că au ucis un tiran. (Declararea lui Caesar ca fiind tiran ar fi justificat în fața legii uciderea lui )

Se zvonise cu insistență prin oraș că Iulius Caesar s-ar fi pregătit să ceară Senatului restabilirea monarhiei. 

Dar cu o lună în urmă el refuzase să poarte o diademă regală (în timpul sărbătorii Lupercaliilor). Diadema îi fusese întinsă de Marcus Aurelius , dar Caesar o refuzase și o oferise unei statui de zeu. 
(Să fi fost un gest prietenesc din partea lui Marc Antoniu? Sau o capcană pentru a-l compromite?)

Convocările pentru ședința Senatului nu cuprindeau decât data și locul adunării (sala aleasă nu era sala obișnuită a Senatului, Curia din Forum,  care era în renovare (pe cheltuiala lui Caesar). Așa că ședința a fost convocată la Curia lui Pompei- o sală mare, cu gradene, cu suprafața de circa 400 m², situată în Câmpul lui Marte).

Putem considera că alegerea sălii avea o semnificație simbolică.
Această clădire fusese construită de Pompei din prăzile obținute în campania sa din orient luase ființă triumviratul Pompei-Caesar-Crassus, dar Crassus suferise o înfrângere drastică din partea Partilor , iar ulterior Caesar îl învinsese pe Pompei la Pharsala și acum se pregătea de o campanie militară contra Partilor, pentru a răzbuna înfrângerea dureroasă și moartea umilitoare a lui Crassus.
Campania trebuia să fie însă aprobată de Senat. Deci Caesar urma să supună proiectul campaniei militare aprobării Senatului. 

 Plecarea era prevăzută pentru 18 martie, deci peste trei zile.
(Deci nu mai era timp de amânări)
 Iar o profeție de origine orientală, ce se spune că fusese confirmată și de „Cărțile sibilinice ” (o carte ce data de pe timpul monarhiei etrusce) spunea că un rege , cuceritor al Orientului va unifica lumea sub conducerea lui. Argumentele celor ce lansaseră zvonurile erau că pentru a cuceri Orientul, Caesar trebuia să fie rege. 
Caesar avea deja puterea unui monarh , fiind declarat „dictator perpetuus”- dictator pe timp nelimitat. 
Dar ideologia republicană romană er prin definiție antimonarhică.

Așa că 60- 80 de oameni (sursele diferă) au decis să-l omoare pe Caesar. 
Dar interesul oricărui regim e de a-și prezenta opozanții înarmați drept o adunătură de delincvenți de drept comun și să le nege orice ideal politic, să rețină doar motivațiile murdare și interesele meschine. Astfel conjurații contra lui Caesar ar fi doar ingrați fără nici un ideal politic.
Analizând astăzi, putem spune că printre complotiști erau și idealiști (care considerau că fac un bine Republicii prin acea crimă) dar și- cei mai mulți- mânați de interese personale meschine. 
Afirmațiile lui repetate că nu dorește să devină rege, refuzarea coroanei simbolice care îi fusese oferită de Marcus Antonius  nu le schimbase hotărârea complotiștilor.
Cei mai mulți îi datorau lui Caesar ascensiunea lor politică, unii-chiar viața. Mulți îi erau datori cu sume mari de bani. 
Nu era specificată ordinea de zi a discuțiilor-dar se știa de campania pregătită. 
Caesar a fost ucis imediat după ce sosise în sală, înainte de a se fi deschis dezbaterile.

„Moștenitorii politici” ai lui Caesar: Marcus Antonius, Octavianus și Lepidus (al doilea triumvirat) și-au îndreptat  propaganda împotriva partidului republican/conservator /aristocratic (optimati) .
Dar nerecunoștința și decepția pot aduna un grup de nemulțumiți care să încerce a crea o nouă majoritate, nu un grup înarmat decis să comită o lovitură de stat. 
Și istoricii consideră că motivația celor doi principali conjurați: Caius Cassius Longinus și Marcus Iunius Brutus a fost pur ideologică.

Cassius fusese anti-Caesar mereu,  chiar dacă fusese iertat de acesta pentru că luptase contra lui și primise de la el funcția de pretor itinerant. Asta îi apropiase mai mult pe cei doi cumnați: Cassius și Brutus (care intervenise pe lâmgă Caesar pentru iertarea lui Cassius). Cassius primise onoruri înalte: Funcția de guvernator în Galia cisalpină , treaptă spre cele mai înalte funcții. 
Pe de altă parte Brutus fusese convins în copilărie de mama lui, Servilia, că descinde din Brutus cel Bătrân, cel care îl alungase pe regele Romei în anul 509 î.Hr. El se căsătorise cu Porcia, fiica unchiului său prin alianță Cato cel Tânăr, care se opusese până la moarte lui Caesar. 
Propaganda anticesariană (bilete anonime dar și pledoarii ale lui Cicero- ce fusese îndepărtat din afaceri de noua putere politică) îl îndemna să intre în rândurile opozanților activicontra lui Caesar. 
Când Cassius i-a explicat că planul lui Caesar era să devină rege, Brutus a fost convins.

Cassius avea nevoie de Brutus

Brutus era garanția morală a acțiunii. Căci el nu avusese motive meschine de rancună, ci dimpotrivă, Caesar îi salvase viața de două ori și îl sprijinise constant pentru ascensiune politică.

Cicero nu a fost pus la curent cu data aleasă pentru atentat fiind cunoscut „temperamentul său, considerat puțin curajos și vârsta lui avansată, perioadă în care chiar cei mai curajoși au tendința de a fi timorați” (dixit Plutarh) - avea 63 de ani. Dar el știa cu siguranță despre complot și mai mult ca sigur ajutase din umbră la formarea opiniei publice ostile lui Caesar. Plutarh a notat că Cicero„ era principalul confident al lui Brutus”.
Despre ceilalți conjurați , cel puțin în cazul a 20 dintre ei au avut motivații murdare (conform surselor antice). 
Absența totală a unui plan politic pentru acțiune , pentru perioada „post Caesar” e o sursă de uimire pentru analiști.
De fapt toți conjurații credeau cu naivitate să era suficient să-l ucidă pe Caesar pentr a restaura libertatea. Libertatea- ca scop fără contururi concrete.

Lipsa de perspectivă nu a fost egalată decât de lipsa de pregătire a complotului, care ne pare astăzi pueril. Dar a părut pueril și atunci, în ochii lui Cicero. 
Complotul începuse cu câteva luni mai devreme prin sondarea persoanelor importante din jurul lui Caesar. Conversații discrete, în doi sau trei, apoi probabil reuniuni discrete. În paralel au fost lansate cu insistență zvonuri calomnioase despre Caesar, zvonuri menite să contracareze afecțiunea poporului față de el. 
Cicero era sigur printre instigatori (dacă nu cumva principalul instigator), dar a fost luat prin surprindere de acțiunea pripită a complotiștilor. După câteva săptămâni, el a sintetizat cele întâmplate astfel: 

« Un act săvârșit cu un curaj de bărbat, dar cu un creier de copil »

Alegerea locului atentatului , în incinta Senatului a ținut cont că acolo Caesar nu beneficia de nici o protecție : nici gardă, nici lictori.
Era singurul loc unde era interzisă purtarea de arme. Dar complotiștii vor putea ascunde ușor câte un pumnal. De asemenea era on loc închis, în care poporul nu avea acces. 

Ceea ce pare incredibil, este că secretul era știut de prea multă lume. 
Un prieten al lui Brutus, pompeianul Ligarius era încântat că „într-adevăr Brutus e în fruntea unui proiect nobil”.
În ziua atentatului, înainte de sosirea lui Caesar , senatorul Popilius Laenas le-a șoptit lui Brutus și Cassius că „e cu ei din toată inima”.
Porcia (soția lui Brutus) fusese pusă la curent de Brutus și fusese cuprinsă de febră și stres, trimițând mesaje ca să afle noutăți de la Curia. (Porcia era la curent cu ideile lui Brutis, care erau și cele ale tatălui ei Cato cel Tânăr, dar nu știa că se stabilise „trecerea la fapte”. Sesizând agitația neobișnuită a lui Brutus în ultimele zile, ea și-a înfipt în pulpă un obiect ascuțit pentru a-i dovedi tăria de caracter și l-a somat să-i destăinuie totul. Urmarea a fost că ea a început să aibă accese de panică, astfel că servitorii l-au chemat acasă pe Brutus, căci soția lui e „gata să moară”. Ne putem gândi că Porcia realizase brusc imensul risc asumat de Brutus . )
Ghicitorul etrusc Spurinna îi anunțase lui Caesar o mare nenorocire cel mai târziu la idele lui Martie.
Pare că Spurinna era la curent cu planul atentatului, căci atunci când Caesar, în drum spre Curia i-a spus că nu se întâmplase nimic rău, acesta a replicat că Idele nu trecuseră încă. 
Arthemidor din Cnid, profesor de literatură greacă  aflase de complot și i-a strecurat un bilet pentru a-l preveni, dar Caesar n-a avut răgazul să-l citească.
Un sclav a adus și el un mesaj , dar -ajuns după plecarea lui Caesar- l-a așteptat acasă.

Caesar dormise prost, cu coșmaruri. în ajun mâncase și probabil băuse cu Lepidus (acasă la el, căci în calitate de Mare Preot  oficiase un ritual tradițional înainte de plecarea lui Lepidus la război. Iar altarul lui Ares era lipit de locuința Marelui Preot ) .Fusese invitat și Decimus Brutus.
Sulițele sacre ale lui Ares făcuseră un zgomot rău prevestitor.
Sacrificiile tradiționale făcute prevestiseră o nenorocire.(Se sacrificau păsări și se făceau predicții după aspectul măruntaielor acestora) 
Soția lui Calpurnia l-a rugat fierbinte să rămână acasă, invocând și un coșmar înfiorător avut în noaptea aceea. .

Dar Decimus Junius Brutus Albinus, pe care Caesar îl considera un amic credincios, de încredere  a insistat pentru plecarea la Senat, bătându-și joc de prevestiri . 

Caesar a urcat în litiera sa pentru a fi condus la Campul lui Marte. Nu era departe, dar pe drum așteptau mulțimi de curioși, admiratori sau solicitanți de favoruri 

Între timp, la Curia lui Pompei senatorii se nelinișteau. Un senator s-a apropiat de un conjurat (Caius Servilius Casca) și i-a șoptit la ureche că „misterul e inutil: Brutus a spus tot” - Ca apoi să se vadă că el se referea la un împrumut primit de Casca de la Caesar.

Caesar a ajuns la Senat. Pompilius Laenas s-a repezit imediat spre el, vorbindu-i de aproape. Conjurații s-au speriat că ar fi fost denunțați, dar nu a fost așa.
Caesar a intrat în Curia.
Înalt și majestuos, cu figura hotărâtă , îmbrăcat cu toga de gală ornată cu bandă purpurie înstelată cu aur (laticlava) și cu coroana de lauri din aur,(primise de la Senat dreptul de a purta aceste însemne festive)  cu inelul de aur pe deget.
Senatorii se ridică. Caesar se așează. Oroarea începe.

Consulul Marcus Antonius a fost chemat afară: Brutus Albinus sau Caius Trebonius vor să-i comunice ceva. 
De fapt Caius Trebonis făcuse un complot pentru uciderea lui Caesar cu un an în urmă și căutase să-l coopteze la el și pe Marcus Antonius, care refuzase să participe, dar promisese -probabil- să păstreze secretul (de vreme ce nu i-a spus nimic lui Caesar). 
Conjurații îl înconjoară pe Caesar . Lucius Tullius Cimber se agață de el rugându-l să-l grațieze pe fratele lui, care era exilat, Caesar l-a împins înapoi pe Cimber, care îl agasase. Acesta a apucat toga lui Caesar de partea de sus , trăgându-i-o peste brațe, pentru a-i împiedica mișcările. 
Caesar înțelege, exclamă: „e un atentat!” Cimber își chiamă prietenii: „Ce așteptați, prieteni?”

În picioare în spatele lui Caesar, Casca intervine. I-a aplicat o lovitură de pumnal de sus în jos, la baza gâtului, între claviculă și umăr. (Lovitură menită să-i secționeze vasele subclaviculare aorta și carotida  ) . Probabil Caesar a putut evita lovitura, care i-a produs doar o rană ușoară.  Caesar l-a apostrofat pe Casca, ce și-a chemat în ajutor fratele.
Dintr-o săritură Caesar s-a eliberat de Cimber , s-a ridicat în picioare și i-a imobilizat brațul lui Casca , ce se pregătea să lovească iar. A încercat să se apere de mulțimea atacatorilor cu pumnale cu singurul obiect de care se putea servi: stylul de scris. (un instrument ascuțit de circa 15 cm cu totul).
I-a împuns brațul celui mai apropiat atacator și s-a repezit înainte, pentru a scăpa din încercuire. 
Atunci a primit o lovitură mortală. Nu se știe cine l-a lovit: Casca Longinus sau Decimus Brutus? Rana i-a atins după toate probabilitățile un organ vital, dar nu l-a ucis imediat- probabil i-a provocat o hemoragie internă. Medicul ce a analizat ulterior rănile lui Caesar a spus că lovitura mortală a fost o înjunghiere în torace, între coastele 1 și 2. 

Loviturile vin acum din toate părțile. Cassius i-a brăzdat fața, Brutus l-a rănit la mână. Caesar a renunțat să se mai apere văzând că e atacat și de cel pe care îl credea aproape ca un fiu. Atunci ar fi murmurat in grecește  « Kaï sù téknon » „și tu, fiule”. Poate cuvintele erau destinate doar urechii lui Brutus..

Din acel moment Caesar a renunțat să se apere. 
Caesar și-a acoperit capul cu marginea togii. Mulți au considerat că nu voia să mai primească lovituri în față- dar avea deja două răni la față.
Mai degrabă era gestul care arăta că nu se mai apără, că va muri cu demnitate. A avut grijă să cadă demn. Nu a mai scos nici un sunet, îndurând loviturile de pumnal în tăcere. 

Conjurații s-au repezit să lovească frenetic. Medicul Antistius a numărat ulterior 23 de răni, între care doar una mortală. Erau răni și în zona inghinală.

Se pare că unii dintre conjurați ar fi vrut să-i arunce cadavrul în Tibru. 
Au ieșit din sală, lăsând corpul lui Caesar căzut la pământ.

De observat că Marcus Antonius, care rămăsese afară din sală , discutând cu unul dintre conspiratori (cu care mai discutase despre complot și înainte) , nu mai putea pretinde acum că nu a văzut nimic. 
Senatorii părăsiseră sala în grabă, atacatorii (care strigaseră numele lui Cicero în timpul atacului) ieșiseră cu pumnalele însângerate la vedere și strigând că au ucis un tiran.
El a intrat probabil în sală , a văzut trupul lui Caesar căzut, scăldat în sânge și...a plecat repede, cuprins de frică, aruncându-și toga de senator pentru a nu fi recunoscut ! A fugit acasă și s-a baricadat acolo, așteptând desfășurarea evenimentelor. 
(Aș spune că nu de conspiratori se temea el, ci de partizanii lui Caesar, de veteranii indignați) 

După ceva timp, trei sclavi ai lui Caesar (probabil purtătorii de litieră) au intrat și au pus în grabă cadavrul în litieră. Cu un braț atârnând afară, cu pumnul încleștat pe biletul pe care n-avusese timp să-l citească. Scavii i-au dus cadavrul acasă.

Conjurații au strigat „Cicero!”- numele instigatorului principal.
Apoi s-au baricadat pe Capitoliu, așteptând ca poporul să arate că e de partea lor.
Appian a scris:
„Ei au ieșit strigând că au ucis un rege și un tiran. Unul dintre ei a pus pileus  ul în vârful unei săbii , ca simbol al libertății și a îndemnat poporul să restabilească guvernarea părinților lor și să-și amintească de primul Brutus și de cei care se ridicaseră împotriva vechilor regi”.

Pe moneda de aur (aureus)  emisă de Brutus (într-un atelier itinerant în 43/42 î.Hr) pe avers e portretul său, iar pe revers -un pileus, simbol al libertății, încadrat de două pumnale . Inscripția EID(ibus) MAR(tiis), adică IDE le lui Marte. A emis de asemenea și dinari de argint cu aceleași însemne. 

Aceste monede sunt rare acum și prezintă diferențe de turnare- date fiind condițiile improvizate de întocmire.  BRVT IMP L PLAET CEST pe avers înseamnă : Brutus imperator Lucius Plaetorius Cestianus fiind numele unui partizan al lui Brutus ce produsese moneda! 

 

Doar că se înșelau: „Ei sperau- spune Appian- că poporul va veni alături de ei ca să restaureze Republica. Ei credeau că poporul roman era încă ceea ce aflaseră ei că era când primul Brutus i-a alungat pe regi.” Dar de un secol de când toți liderii poporului cădeau sub loviturile aristocrației, poporul a înțeles că libertatea senatorială nu era și a sa ți că nu aveau nimic de așteptat din partea unei republici oligarhice, crispate pe privilegiile ei.

Legalitatea republicană rămânea încarnată în consulul Marc Antoniu, în timp ce Lepidus, conducătorul cavaleriei care îl seconda pe Caesar, rămânea investit cu comandamentul trupelor din Roma, pe care el le plasase în toate punctele strategice ale orașului. 
E foarte probabil că atât Marc Antoniu cât și Lepidus aprobaseră „de la distanță” asasinatul și nu se gândeau nicidecum la răzbunarea acestuia, ci la obținerea a cât mai mari profituri de pe urma lui. Marcus Aurelius fusese contactat anterior de unul dintre complotiști și refuzase să se alăture, dar nici nu îl avertizase pe Caesar. Și pe 15 martie, e greu de crezut că el n-a auzit strigătele din Curia și nu a văzut nimic suspect în timp ce Caesar a fost ucis, el fiind la intrare. 
Lepidus se ferise să aresteze pe vreunul dintre complotiști. A fost imediat răsplătit cu cea mai înaltă funcție din Republică: cea de Pontifex Maximus. 
Cei doi au reușit să se instaleze la conducerea statului, formând al doilea triumvirat (împreună cu Octavianus, pe care nu-l puteau ocoli, căci în calitatea sa de moștenitor al lui Caesar era sprijinit de veteranii lui Caesar și de cele mai multe legiuni)

Când Marc Antoniu a arătat poporului toga lui Caesar găurită de pumnale și plină de sânge, poporul a fost cuprins de furie. Poporul și-a manifestat indignarea contra celor care îl uciseseră pe Tatăl Patriei. 
Mulțimea a decis ca trupul lui Caesar să fie incinerat în Forum, improvizându-se un rug funerar din mobilierul Senatului. Poporul era atât de îndurerat, încât oamenii și-au aruncat în foc lucrurile prețioase pe care le aveau (bijuterii, amulete) în semn de omagiu față de cel pe care îl iubiseră atât de mult. 

În săptămânile care au urmat după 15 martie s-a dus o așa-zisă bătălie ideologică asupra felului în care să fie catalogați ucigașii: tiranicizi, sau parricizi? 
Adică ce făcuseră ei de fapt: fuseseră îndreptățiți să ucidă un tiran ce urmărea desființarea Republicii, sau îl uciseseră pe tatăl Patriei?
Complotiștii se bazaseră că Senatul va declara fapta lor un tiranicid, deci o faptă legitimă .
Ei nu luaseră în calcul faptul că majoritatea senatorilor își datorau pozițiile unor decrete date de Caesar. dacă el ar fi fost declarat tiran, toate actele lui arfi fost anulate, deci senatorii și-ar fi pierdut funcțiile și privilegiile.
Mai era și reacția neprevăzută a poporului- inclusiv a veteranilor din legiunile lăsate la vatră.

Peste toate s-a adăugat surpriza din testamentul lui Caesar:

 
Marcus Antonius mersese în casa lui Caesar imediat după uciderea acestuia și a luat de acolo banii și documentele pe care le-a găsit, precum și mai multe obiecte de preț.
 (Biata Calpurnia probabil se simțea prea rău pentru a reacționa. Sau poate a fost bruscată de puternicul Marc Antoniu? Plutarh a scris despre „forța extraordinară” a lui Antonius)
 Nu a găsit însă și testamentul. Soția lui Caesar, Calpurnia a părăsit îndată (împreună cu servitorii ei) casa în care locuise cu Caesar și care era de fapt o locuință de serviciu, pentru Pontifex Maximus.
(Există unele relatări antice că ea ar fi fost văzută ieșind din casă plângând, însoțită de tot personalul casei). 
 Caesar întocmise înainte de războiul civil un testament prin care îi lăsa moștenirea sa lui Pompei- și citise această clauză în fața soldaților.. Acesta devenind caduc, Caesar făcuse alt testament, fără a face cunoscut celor din jur conținutul acestuia. 
S-a dovedit apoi că testamentul fusese încredințat de Caesar Marii Vestale (Vestali maximae) , astfel că documentul a fost citit la cererea lui Lucius Pison, socrul lui Caesar, în fața notabilităților statului, în casa lui Antonius. .
Caesar îl înfia pe nepotul său Octavius, căruia îi lăsa cea mai mare parte din averea sa. Lăsa și celorlalți doi nepoți (Lucius Pinarius și Quintus Pedius) sume importante, dar mai ales decisese ca fiecare cetățean roman să primească o sumă  de bani (300 de sesterți , În banii de acum, fiecare cetățean roman avea de primit câte 1700 € : Greutatea medie a unui sesterț roman este cunoscută ca fiind de aproximativ 3,54 g de argint  fiecare, deci ar fi cam 5,80  €) . Donase de asemenea grădinile și casa sa din Transtrevere statului roman.

Prevedea tutori pentru un copil care i s-ar naște postum (reiese că soția lui era însărcinată ) Printre moștenitori și tutori era și Decimus Brutus, unul dintre cei ce l-au ucis. 

Nimeni nu a mai pomenit de soarta Calpurniei Pisonis. 
Plutarh a scris că Octavianus „a intrat în posesia moștenirii lui Caesar și s-a certat cu Antonius pentru 25 000 000 de bani de argint (sesterți/dinari romani) , pe care cel din urmă îi reținuse din moștenire!” -

Conjurații au fost nevoiți să fugă din Roma , ca să moară apoi pe rând. După înfrângerea pe câmpul de luptă de la Philippi- Cassius și Brutus s-au sinucis .

Amfiteatre romane

 Spre deosebire de teatrele romane, în care spectatorii erau așezati pe gradene dispuse în semicerc, amfiteatrele aveau gradene (etajate) dispuse în jurul unei arene de formă eliptică. 

Deci oarecum ca și cum două teatre ar fi fost puse unul în fața celuilalt (din greaca veche ἀμφί-împrejur/de ambele părți)

Amfiteatrele erau destinate spectacolelor cu gladiatori (munus gladiatorium), spectacolelor de vânătoare (venationes) și uneori spectacolelor navale (naumachies)

Aceste spectacole, la care asistau foarte mulți cetățeni (de aceea se și construiau cu dimensiuni foarte mari), erau sponsorizate de aristocrații romani (cel mai adesea conducătorii statului roman) pentru captarea simpatiei poporului.

Originea jocurilor din arenă

Despre jocurile organizate de etrusci în cadrul ceremoniilor funerare ne putem informa din frescele pictate ]n morminte: la Paestum pare o demonstrație făcută de militari, fără amenajări speciale. 

Putem face legătura și cu relatările din Iliada despre întrecerile organizate între eroii greci la moartea unui personaj important : lupte care erau întrerupte când era clară victoria unuia dintre participanți, înainte ca ei să fie răniți grav. 

Pe urnele funerare etrusce din Etruria luptătorii par a respecta reguli ale întrecerii , dar fără a avea construcții amenajate special.

Dacă la început fusese vorba de lupte organizate în onoarea unor persoane decedate, spectacolele au devenit tot mai mult acțiuni politice -cadouri electorale. În perioada imperiului roman amfiteatrele au devenit tot mai mari și au fost construite nu doar în peninsula italică, ci și în diferite provincii romane.
Au fost descoperite cam 230 de amfiteatre romane , unele fiind refolosite după căderea Imperiului -unele ca fortărețe (în Evul Mediu) , altele fiind exploatate ca niște cariere de piatră gata fasonată pentru alte construcții. 

Primele amfiteatre romane au avut caracter provizoriu, fiind dedicate luptelor din cadrul ceremoniilor funerare (obicei moștenit de la etrusci).

La Roma a fost atestată prima luptă între gladiatori, în Forum Boarium (oborul lor)  , în anul 264 î.Hr.

În epoca republicană s-au construit amfiteatre provizorii, din lemn . 

Pliniu cel Bătrân a scris că primul amfiteatru din lemn ar fi fost construit la cererea lui Gaius Scribonius Curio, în anul 52 î. Hr. Acest prim amfiteatru ar fi fost format într-adevăr din două jumătăți, una rotindu-se în jurul axei centrale pentru a forma spațiul circular , urmând a fi pliată ulterior ca să continue a funcționa ca teatru. Desigur sistemul necesita eforturi mari și se defecta repede, așa că a fost abandonat.
A rămas idea de a se construi edificiul de formă eliptică, așa cum se pomenise din bătrâni.

Prin anul 46 î.Hr Julius Caesar a construit un amfiteatru de lemn , dar care dispunea de amenajări subterane (galerii) de unde apăreau la suprafață, cu dispozitive  cum ar fi mont charge urile de azi, (doar că acționate de sclavi) . A fost prima dată când s-au prezentat acolo și lupte cu animale . Construcția era protejată de un velum.

Amfiteatrul din Pompei

Lava vulcanică a păstrat acest amfiteatru din lemn construit prin anul 80 î.Hr, după cum o atestă inscripția găsită acolo. 

La Pompei a fost găsită și o frescă ce prezintă o luptă între gladiatori. Unul dintre gladiatori sângerează puternis și și-a scăpat scutul, în timp ce învingătorul își ridică scutul în semn de victorie. Observăm că cei doi gladiatori au echipamente diferite de echipamentele militarilor. Căștile sunt aurite și ornate cu panașuri mari, din pene. S-ar spune că e vorba de pende de struț, după cât sunt de mari și pufoase. N-ar fi imposibil, în Italia se aduceau animale exotice, de ce nu și struți?
Scuturile par și ele aurite. Ca și ocrea- apărătoarele pentru gambe.
În rest, nu purtau decât subligaculum (subligatus, subligar, licium) -un șort din țesătură de in . Învingătorul poartă și manica- o apărătoare pentru braț. 

Colosseum (Amfiteatrul Flavian)

A fost construit din ordinul împăratului Vespasian, continuat de Titus (între anii 70-82) pe locul Casei de Aur (Domus Aurea)-palatul împăratului Nero, ce a fost urât de popor. Amplasamentul nu a fost întâmplător. El simboliza ștergerea amintirii împăratului cu un comportament crud și egocentric , ce asuprise poporul și revenirea la o conducere orientată spre popor.
 

Domus Aurea fusese construit de împăratul Nero între anii 65-68, după marele incendiu din anul 64 (de care a fost învinuit împăratul, care a expropriat cu acel prilej o suprafață de circa 81 ha în centrul orașului). Succesorii lui Nero au vrut să pună la dispoziția publicului o mare parte din palat sau au construit alte clădiri pe locul palatului odios. 

Nero ordonase să i se facă și o statuie gigantică, ce a fost pusă apoi în apropiere de noul amfiteatru- cu figura modificată ca să reprezinte zeul soarelui-Helios. .

Amfiteatrul Flavian a fost amplasat pe locul unui lac artificial ce existase în timpul lui Nero.

Construcția amfiteatrului a început în anul 70 și a durat circa 10 ani , cu încă 2 ani pentru finalizare. . 

Dimensiuni: 189 m lungime, 156m lățime. 48 m înălțime.  Arena e cam cât un teren de fotbal. .
Se crede că putea primi până la 880 000 de spectatori.
Fațada era placată cu marmură și organizată pe patru nivele, pe primele trei distingându-se pilaștri cu coloane adosate , între ele fiind arcade , în fiecare arcadă fiind statui ce reprezentau zeități sau figuri istorice ale Romei. Pe porțiunea de la etajul 4 al fațadei erau ferestre dreptunghiulare ce alternau cu zidărie plină pe care erau ancorate catargele pe care se sprijinea acoperișul mobil (velum) 

Coloanele adosate aveau capiteluri în stil diferit : doric, ionic și corintic, putând fi privite ca o rememorare a tradițiilor grecești. 

La inaugurare, împăratul Titus ( fiul lui  Vespasian) a dispus organizarea de spectacole timp de 100 de zile.  
Spectacolele gratuite oferite publicului, precum și distribuirea gratuită de grâne sau pâine erau mijloace de asigurare a unui grad de satisfacție a mulțimii sărace a Romei antice. 
Amfiteatrul a fost folosit pentru spectacolele de acest tip timp de 4-500 de ani.

Școlile de gladiatori

 
În apropiere de clădirea amfiteatrului a fost construită și clădirea școlii de gladiatori (Ludus Magnus) , în care gladiatorii locuiau și  se antrenau la mânuirea armelor specifice fiecărui tip de lupte. Săpăturile arheologice au arătat că acolo era și o arenă pentru repetiții. O parte din vestigiile fundațiilor și ale arenei școlii de gladiatori sunt vizibile aproape de Colosseum, pe via San Giovanni. 

Ludus Magnus a fost construită de Domitian și refăcută în timpul lui Traian. 

Ludus Magnus era o clădire cu cel puțin două etaje , cu o curte interioară cu portic. În jurul curții erau camerele în care erau cazați gladiatorii și oamenii de serviciu pentru spectacole. În curte era și un mic amfiteatru, cu arenă (62 x 45m) și o cavea mică (gradene pentru circa 3000 de spectatori) . Acolo asistau probabil laniștii- proprietarii școlii, antrenorii , dar și sponsorii care plăteau spectacolele. 
 Erau și patru mici fântâni triunghiulare, pentru spălarea după antrenamente. Pereții din zidărie au fost placați cu marmură, care a fost furată în perioade ulterioare. 

Tot în vecinătatea Colosseumului erau și alte  școli de gladiatori: Ludus Dacicus ,Ludus Matutinus (specializați în lupte cu animale)  și Ludus Gallicus, construite de împăratul Domitian.   

Ludus Dacicus  era Școala de antrenament a gladiatorilor daci.
Ea a fost înființată de împăratul Romitian (81-96) și completată de Traian (98-117) . Era folosită pentru antrenarea gladiatorilor proveniți din prizonierii daci capturați de cei doi împărați în timpul războaielor dacice. Era situată la est de Colosseum, pe versanții dealului Caelian. 
Dio Cassius a scris că în jurul anului 31 î.Hr, după bătălia de la Actium, unde regele dac Dacomes a dat ajutor lui Marcus Antonius, mulți daci au fost luați prizonieri de Augustus și obligați să lupte în arenă ca gladiatori împotriva prizonierilor Suebi. Luptele au durat mai multe zile, neîntrerupt. 

Armele dacilor

Sica- era o armă curbată mai scurtă, manevrată cu o singură mână . Sica ar însemna seceră în limba dacilor. Lama era lungă de aproximativ 40 cm ,triunghiulară, cu vârf ascuțit  cu un mâner scurt. Se purta în teacă, la brâu. 
Falx - o armă curbată (aproape ) ca o seceră , ascuțită pe marginea interioară ,folosită de traci și daci. După ce dacii au câștigat folosind această armă în primele lupte contra romanilor, romanii au modificat căștile soldaților întărindu-șe cu o bară metalică transversală. 
Rhomphaia- o armă albă specifică tracilor și dacilor, ce se ținea cu două mâini, asemănător cu o halebardă medievală.  . Avea o lamă lungă dreaptă sau ușor curbată de 60-80cm și un mâner de circa 50 cm . Despre această armă se vorbește în Iliada (versetul VI 166) și în alte texte antice. Plutarh a scris că a fost mai întâi o „suliță” și apoi o „sabie” . În limba latină a fost numită și rumpia, romphea, romphaea. (Aici, reprezentare pe Tropaeum Traiani) 

Rhomphaia a fost menționată și în lucrarea Chronologia a lui Mihail Psellos ca fiind sabia cu un singur tăiș ce era purtată pe umărul drept de gărzile imperiale de la Constantinopol. 

Aproape de Ludus Magnum erau și alte construcții anexe: Summum Choragicum (depozit de materiale scenice) , Saniarum (pentru adăpostirea și tratarea gladiatorilor răniți) , Spoliarium (unde erau depus corpurile gladiatorilor uciși, după ce fuseseră dezbrăcați de armuri) și Armamentaria (depozit de arme și ateliere de reparare a armelor și armurilor). 

Inițial, amfiteatrul a fost folosit și pentru spectacole nautice, caz în care pardoseala din lemn acoperită cu nisip era demontată și spațiul de sub nivelul ei era umplut cu apă adusă prin conducte de la apeduct. 
După terminarea spectacolului, apa era evacuată prin patru conducte de canalizare în rețeaua de canalizare a orașului. 
Ulterior s-a renunțat la prezentarea de spectacole nautice și sub spațiul arenei s-au construit spații anexe , desfășurate pe două nivele.
În aceste spații auxiliare subterane (Hypogeum) erau magaziile de decoruri și recuzita- decorurile fiind ridicate la nivelul arenei pe planuri înclinate închise cu trape, cuștile cu animale sălbatice -acestea fiind ridicate cu lifturi manevrate cu trolii acționate de sclavi, animalele ajungând astfel în arenă în locuri neașteptate , spre surpriza spectatorilor. Erau folosite animale exotice aduse de la marginile imperiului: lei, tigri, urși, elefanți și chiar crocodili. Prin coridoarele subterane se ajungea  la spațiile anexă dar printr-un tunel subteran se putea ajunge la  școala de gladiatori. 
Sistemul de trape și de ascensoare era o minune a tehnicii acelor vremuri. 
Sistemul de canale de apă și de guri de aerisire asigura răcoarea și ventilația spațiului. 
Spectatorii intrau pe 34 de intrări (ale căror numerotări se văd și acum). Fiecare intra deci prin locul de unde ajungea cel mai repede la locul său de pe bilet. 
Locurile erau alocate în funcție de statutul social. 
La partea de sus a gradenelor, unde fusese adăugată o porțiune cu bănci de lemn, erau locuri pentru plebe și pentru sclavi. 
Locurile de categoria I erau în apropierea arenei. În dreptul axului mic al elipsei era loja imperială, cu acces separat , monumental, din exterior.
În partea opusă era loja magistraților. 
Tot cu acces separat.
În jurul acestor loji de onoare erau locurile aristocrației romane: senatori, patricieni, așezați pe bănci de marmură.
În sectorul de deasupra lor era zona cavalerilor romani-equites. 
Deasupra lor erau locuri pentru soldați, adolescenți cu tutori și bărbați căsătoriți. Alături de ei, cetățeni obișnuiți ai Romei. 
Era un spectacol al întregii societăți romane. 
 .

În arenă aveau loc și execuții publice, menite să înspăimânte pe cei ce ar fi îndrăznit să se opună ordinelor împăratului. 
În secolul IV, imperiul intrase în declin, Jocurile deveneau tot mai costisitoare. 
În acelaș timp, adoptarea creștinismului ca religie -mai întâi tolerată și apoi oficială- a făcut ca jocurile pline de cruzime să nu mai fie apreciate de public. Împăratul Constantin a interzis execuțiile cu tortură, cum erau răstignirile sau uciderile de către fiare. 
În anul 404 un călugăr creștin a vrut să oprească o luptă de gladiatori, dar a fost ucis cu pietre de mulțime. Împăratul creștin Honorius a interzis complet jocurile. 
După ce fuseseră uciși în arenă foarte mulți creștini, condamnați pentru credința lor. 
Amfiteatrele nu pot fi catalogate după capacitatea lor, pentru că aceasta e discutabilă.

Amfiteatrul de la Cartagena Nouă 
A fost foarte mare, dar actualmente este în ruine. Nu e vorba despre provincia Cartagina din nordul Africii, ci despre cetatea romană Carthago Nova din peninsula iberică.

Amfiteatrul de la El Jem (Thysdrus) în actuala Tunisia 

E cel mai elaborat amfiteatru roman- dat fiind că e cel mai nou  dintre ele. (Construit între anii 238 și 250) . A fost o donație din partea împăratului Gordian (238-244) către orașul care l-a proclamat împărat pe bunicul său.
Este o realizare arhitecturală deosebită : elipsa e divizată în sectoare simetrice și un sistem ingenios de pile și arce susțin gradenele, scările și galeriile. 
Arena are amenajări subterane pentru cuști cu animale . Subteranele sunt luminate printr-o deschidere mare în partea centrală a spațiului. Există și două trape prin care erau urcate cuștile cu animale, prin intermediul troliilor.

Fațada, din piatră tăiată, prezintă trei niveluri , cu 64 de serii de arcade suprapuse separate de coloane angajate.
La subsol se ajunge pe două scări ce duc la galeriile subterane , ce sunt accesibile din exterior prin două rampe perpendiculare pe axele principale și care leagă monumentul de grajduri.

Amfiteatrul a fost abandonat după înfrângerea bizantinilor în 647, devenind  o fortăreață ce a fost și un refugiu pentru populație și o bază de rezistență a acesteia. În 1695 și 1850 Mohamed bey el-Mouradi și Ahmed bey au bombardat construcția, provocând mari spărturi în ziduri.

Acum se organizează acolo manifestări culturale, festivaluri. 

Dimensiuni de amfiteatre romane: 

Coloseum la Roma	Roma, Italia	189 x 156 m
Arenele din Nîmes (Nemausus)	Nîmes, Franța	133 x 101 x 21m
Teatrul antic de la Arles	Arles, Franța	136 x 107 m

Arena din Verona                           Verona, Italia

                                                           

Femeile romane în antichitate

Frumusetea apreciată de romani

Frumusețea exterioară și frumusețea interioară.

Poetul roman Ovidiu a subliniat că pe lângă frumusețea exterioară, foarte importantă era frumusețea interioară.
Trăsăturile de caracter , cultivate corespunzător, erau în măsură să asigure viața conjugală stabilă și dragostea soților lor.
Am văzut că femeile celebre din antichitate , cele care au avut mare succes și au fost admirate de bărbați influienți erau femei cu cultură solidă. 

Criteriile de frumusețe exterioară

Desigur criteriile de frumusețe uzuale în societatea antică romană fuseseră influiențate de cele din culturile mai vechi pe care aceștia le admirau. Egiptenii, dar mai ales grecii își creaseră propriile canoane de frumusețe, chiar teoretizate strict, sub forma unor rapoarte precise între diferitele părți ale corpului care ar fi trebuit să fie respectate de sculpturile ce reprezentau zeități.
 

Un exemplu de artă din Pompei ne dă unele indicii despre frumusețea femeilor romane.
Aici este un mozaic ce fusese furat din Pompei în timpul războiului, ajunsese prin Germania, dar acum, când posesorul a murit, a fost returnat statului italian.
Scena arată o femeie în îmbrăcăminte sumară lângă patul unui bărbat cu aspect oarecum suferind (figură deprimată, mână căzută moale , corpul flasc, transpirat ) .Femeia pare să primească o pungă (cu bani?) - poate a prestat îngrijiri la domiciliu? 😛 Femeia poartă o bustieră (cum am văzut și la cele ce practicau sporturi), dar restul corpului e acoperit doar în față- cu o panză mare, drapată, lăsând privitorul să-i admire posteriorul ispititor. Se pare că astfel de ilustrații erotice erau relativ frecvente în iatacurile romanilor. Femeia are pielea foarte albă (așa cum am văzut că era criteriul de frumusețe al timpului) și forme plinuțe, fără a fi grasă. Bărbatul are pielea bronzată, așa cum le stătea bine bărbaților romani iubitori de sporturi în aer liber. 
Putem observa și așternutul patului: cearșaf ornamentat cu dungi decorative, pernă și   o pilotă de puf, pătură probabil din lână. 

Criteriile de frumusețe din Ars Amandi

Pe lângă proporțiile estetice , criteriile de frumusețe din vremea romanilor cuprindeau - conform cu scrierile poetului Ovidiu- pielea albă, obrajii trandafirii, ochii de culoare închisă și ..pielea lipsită de mirosuri nefirești. Asta includea igiena riguroasă zilnică. 

Pielea albă era considerată frumoasă și printre egipteni, acest lucru fiind probabil la originea reprezentării personajelor în frescele din antichitatea egipteană. În acele fresce, personajele feminine sunt reprezentate cu pielea albă (probabil femeile din păturile superioare ale societății se fereau să stea prea mult la soare), în timp ce bărbații erau reprezentați cu pielea bronzată, arsă de soare.

Felul în care femeile din aristocrație își fereau fața de razele soarelui e ilustrat în mozaicul roman (datat sec. IV) de la Noheda, din Spania. E prezentată o scenă cu răpirea Elenei. Eroul troian Paris o conduce pe frumoasa Elena către corabia pregătită de troieni , ca să plece împreună spre Troia. Elena e însoțită de  servitoarele ei personale (figurate cu dimensiuni mai mici) . Una dintre servitoare ține un umbrar deasupra capului Elenei, ca ea să nu fie bronzată de soare.  Sunt prezente și două zeități feminine , dintre care se evidențiază Afrodita- cea care i-o promisese pe Elena lui Paris. Afrodita . 
În continuare, Elena coboară de pe corabie, condusă tot de Paris și mereu protejată de soare cu umbrarul de culoare roșie, ținut de o servitoare ce merge în spatele ei.

Observăm că atât Paris cât și ceilalți troieni poartă căciuli „frigiene”. Acest tip de căciulă , cu vârful întors spre față, a rămas până la noi cu denumirea de căciulă (bonetă) frigiană, dar era purtat nu doar de frigieni, ci și de traci și chiar de sciți (în cazul lor fiind vorba despre niște căciuli cu formă diferită: căciuli ce acopereau urechile, se închideau sub bărbie și aveau un moț scurt, de formă diferită de cea frigiană). Regii magi erau reprezentați de asemenea cu bonete frigiene. Zeul Mithra, o divinitate a vechilor persani și a altor popoare proto-indo-iraniene era reprezentat sub forma unui tânăr cu bonetă frigiană , tunică scurtă , pantaloni strâmți și o mantie scurtă pe umărul stâng. 

Tracii purtau și căști cu forma „frigiană”

În societatea romană, pielea albă , nebronzată sugera faptul că femeia era suficient de bogată ca să aibă sclavi care să facă (și) treburile din exteriorul locuinței .
Această caracteristică era atât de importantă, încât femeile foloseau diferite metode pentru a-și proteja tenul de soare și - la nevoie - a-și albi tenul cu pudră albă.
Obrajii trandafirii erau un indiciu de sănătate. Adică femeia trebuia să aibă pielea albă, dar nu o paloare bolnăvicioasă.
Rumeneala se obținea pe cale naturală prin exerciții fizice- și s-au păstrat fresce sau mozaicuri în care femeile din antichitatea romană purtau costume sumare, asemănătoare cu costumele de baie din zilele noastre și practicau diferite jocuri sportive.

O femeie frumoasă era de obicei nu foarte înaltă, dar bine proporționată, cu corp tonifiat , șolduri pronunțate și sâni de mărime medie. 
Fața era considerată frumoasă dacă avea ochii mari, nasul drept și ascuțit, buze de mărime medie, obrajii și bărbia ovale și trăsături frumos proporționate. 
Pliniu cel Bătrân a scris că genele puteau să cadă din cauza sexului excesiv, deci genele lungi și dese erau foarte apreciate. 
Erau apreciate și sprâncenele lungi și frumos desenate, fiind apreciate mult sprâncenele îmbinate deasupra nasului. 

Dacă aceste calități nu existau în mod natural, natura putea fi „ajutată” cu machiaj discret., 

Machiajul feței 

Spre deosebire de egipteni sau greci, femeile romane foloseau machiajul doar pentru a accentua frumusețea naturală, nu pentru a c-și crea o imagine artificială frapantă. 

Metoda cea mai simplă era pudrarea feței cu praf de cretă și machierea buzelor și obrajilor cu argilă roșie. 

În această frescă găsită la Pompei, este portretizată regina Cleopatra în chip de zeița Venus.

Observăm că femeia -considerată foarte frumoasă în timpul său- era machiată discret, doar cu o umbră castanie în jurul ochilor pentru a sublinia culoarea verzuie a ochilor ei mari . Poate folosise o pudră albă și un balsam roz pentru buze .  

Îngrijirea tenului

„Cura dabit faciem”(îngrijirile fac fața) 
În cel de-al treilea volum al său, Ars amatoria (arta iubirii) , Ovidiu a scris numeroase detalii despre îngrijirea frumuseții în Roma antică. 
Erau cuprinse acolo mai multe formule de creme și unguente , prezentate prin poemul său: Medicamina faciei Feminae (Metode de îngrijire a frumuseții feminine)

De la poetul roman Ovidiu (Publius Ovidius Naso) ne-a rămas o rețetă pentru o loțiune de luminare a tenului:

Două livre de crupe de orz și o cantitate egală de măzăriche se amestecă și se înmoaie cu zece ouă. Apoi, amestecul este uscat la aer și măcinat într-o moară de piatră, acționată de un măgar răbdător.
Se macină și primele coarne care cad de pe capul unui cerb robust (1/6 de livre în total).
Se amestecă totul până se obține o pulbere albă, care se dă prin sită.
Se adaugă doisprezece bulbi de narcisă curățați și se bate totul împreună.
În cele din urmă, se adaugă 50 de grame de gumă și spelta toscană și de nouă ori mai multă miere.

Se presupune că acest amestec era frecat pe față de o femeie romană, ceea ce ducea la luminarea tenului.

Spelta era un soi de grâu moale ( Triticum spelta), cu boabele bogate în amidon și bine îmbrăcate cu tărâțe. Făina de spelta furniza deci mult amidon, dar și vitaminele conținute în coaja boabelor. 
Bulbii de narcisă erau cunoscuți pentru efectul calmant, emolient și antiseptic, dacă erau folosiți extern. Administrați intern, ar avea efect sedativ- de altfel numele provine de la grecescul „narcon”- a amrți.

Uleiul de narcisă Narcissus Jonquilla, cu miros dulce , e folosit și în multe dintre parfumurile moderne  (Narcisse Noire by Caron, Amazone by Hermes, Vanille Fatale by Tom Ford , Samsara by Guerlain…)

 Guma era probabil rășina numită „mastiche”, obținută dintr-un copac ce creștea în Grecia și Asia Mică.

Îngrijirea frumuseții ocupa un loc esențial în viața cotidiană a femeilor romane , fapt dovedit și de varietatea de oglinzi , recipiente pentru creme sau parfumuri , agrafe pentru păr, pensete, piepteni ce s-au găsit în cu prilejul cercetărilor arheologice. 

Se poate presupune că exista obiceiul depilării , cu penseta pe suprafețe mai mici, dar și cu ceară de albine caldă aplicate pe pânză de in - pe suprafețele mai mari.

În „Ars amandi” putem citi:

« Aș fi vrut să vă previn: nu vă lăsați subsuarele să miroasă ca o capră udă, nici nu lăsați gambele să fie țepoase de peri. »

Igiena pe primul plan

Societatea romană asigura condiții pentru spălare zilnică fie în locuința proprie, fie în băi publice (terme), unde erau săli cu apă caldă (caldarium)  dar și cu apă rece (frigidarium). Pe lângă sălile pentru baie erau încăperi pentru vestiare și pentru masaj, dar și spații pentru practicarea exercițiilor fizice. 

Existau și băi termale, construite în locuri în care apele naturale aveau virtuți terapeutice. 
Așa a fost la Pollena Trochia, aproape de Napole. S-au gîsit acolo vestigiile unor terme romane folosite și pentru tratarea unor probleme de sănătate. 

Pielea corpului era păstrată catifelată cu băi în lapte de măgăriță (metodă recomandată de Cleopatra VII, desigur pentru femeile bogate) . 

Se spunea și că grăsimea de lebădă și făina de leguminoase ajutau la eliminarea ridurilor, iar cenușa de melc ar fi ajutat la îndepărtarea pistruilor.
Petele inestetice de pe corp puteau fi mascate cu creme roz, pentru care se foloseau petale de mac și chiar excremente de crocodil.

Machiajul pronunțat era asociat cu prostituția

Desigur femeile sărace nu își permiteau ingrediente scumpe pentru întreținerea frumuseții sau pentru parfumare. Unele (în special prostituatele) căutau să compenseze prin machiaj bătător la ochi. Bordelurile aveau iz de machiaj ieftin și de parfumuri puternice. 

Este de menționat că machiajul, și mai ales folosirea excesivă a acestuia, era în mod obișnuit asociate cu prostituatele, ambele fiind considerate imorale și seducătoare- într-un mod neelegant. Cuvântul latin lenocinium însemna, de fapt, atât prostituție cat și machiaj.

Virginele și preotesele nu aveau voie să folosească machiaj.
Postumia-o preoteasă-a încălcat această regulă în anul 420 î.Hr. și din acest motiv a fost acuzată de incestum- indecență. Acuzația (relatată de istoricul Titus Livius- a apărut pentru că hainele ei au fost judecate ca fiind extravagante și manierele ei-nepotrivite. Procesul Postumiei a fost consemnat nu doar de istoricul roman Titus Livius (în Ab Urbe Condita) ci și de istoricul grec Plutarh în eseul De Capienda ex Inimicis Utilitate in Moralia.

Îmbăierea zilnică și curățenia veștmintelor erau în schimb promovate și asociate cu cultul zeiței Venus- zeița frumuseții.
E cunoscută personalitatea preotesei zeiței Venus , Eumachia, care a finanțat un mare edificiu public la Pompei. Eumachia provenea dintr-o familie de fabricanți de cărămizi și de amfore. Devenită preoteasă publică a zeiței Venus , ea a patronat de asemenea și breasla fabricanților de vestminte și a vopsitorilor de țesături. Activitatea ei de mecenat a fost recompensată prin ridicarea unei statui în apropiere de forul din Pompei.

Eumachia finanțase construirea unei clădiri impunătoare  în care era un mare spațiu înconjurat de porticuri , în continuare fiind  și spații cu cisterne , cuve, bazine situate în curte. 
Putem presupune că era vorba despre o spălătorie publică , unde se spălau și se albeau straiele , în timp ce în spațiul ornat cu porticuri se puteau desfășura discuții și poate activități recreative pentru cei care așteptau să ia hainele curățate. 

Statuia are  pe soclu o dedicație din care  aflăm că ea i-a fost oferită preotesei publice Eumachia, fiica lui Lucius, de către breasla fulonilor (tăbăcari și curățitori de haine) 
Statuia păstrează încă resturi de culori , astfel că observăm că avea părul roșcat. 
  

Procedee de machiere

Înainte de aplicarea cosmeticelor pe față, tenul era pregătit cu pudră de cerusă sau de cretă. Ocrul roșu fin râșnit era folosit ca fard de obraji , de buze sau de pleoape. Albastrul de peruzele, de lapis lazuli și verdele de malachit erau folosite pentru colorarea discretă a pleoapelor. Conturul pleoapelor era accentuat cu negru de cărbune amestecat în ulei. 

Parfumarea corpului

Pliniu a menționat circa 60 de tipuri diferite de uleiuri parfumate , cum erau megalium sau amarakum.
Unele parfumuri era foarte scumpe, având componente importate din Orientul Mijlociu, dar și din Extremul Orient. S-au găsit desigur și imitații mai ieftine ale acelor parfumuri.
Parfumurile din Capua erau renumite, iar la Roma exista o stradă mărginită cu magazine d eparfumuri  și de creme. 

Romanii apreciau uleiurile cu parfum bogat, aromatice și dulci, dar moda a evoluat în timp. 

Colorarea părului

Părul putea fi colorat - după dorință- în negru sau blond.
Pentru colorarea în negru intens se foloseau lipitori macerate în vin și oțet timp de 60 de zile.
Pentru decolorarea părului blond se folosea spuma batava 

Pentru păr roșcat  se folosea Rutilandis capillis săpunul galic (din cenușă alcalină cu untură de mistreț , seu, ulei , unt sau glicerină ).

Coafarea părului
Modul de coafare a părului era influiențat de gusturile împărătesei , pieptănătura acesteia fiind imitată de femeile din înalta societate. Uneori coafurile doamnelor erau foarte complicate, implicând uneori realizarea de zulufi, aranjamente în formă de coroană deasupra capului , cocuri ornate cu bijuterii. Alteori se preferau coafuri simple, cu părul strâns într-un coc la ceafă, după moda grecească. 

Una dintre sclave (ornatrix) se specializa în îngrijirile cosmetice și pieptănăturile dorite de stăpâna casei  

Toate procedeele cosmetice trebuiau să fie însă discrete, căci, după cum spunea Ovidiu în Ars amandi, „Desigur un iubit nu dorește să vadă borcănele cu cosmetice rămase pe birou. Doar arta rămasă ascunsă pune în valoare frumusețea
Poruncește servitorilor să ne spună că încă dormi, dacă ajungem înainte ca tu să-ți fi terminat ritualul . De ce ar trebui să știe ce îți face pielea atât de albă? Ține-ți ușa închisă și nu mă lăsa să văd rezultatul înainte de a fi finalizat. Sunt multe lucruri despre care noi, bărbații nu ar trebui să știm nimic.””

În literatura clasică există rețete pentru pastă de dinți și chiar pentru deodorante. Interesant e sfatul de a se folosi decoctul de rădăcină de viulin auriu în vin fiert, pentru sporirea urinării (crezându-se că asta ar diminua mirosurile corporale neplăcute) .
Romanii aveau săpun, dar în mod obișnuit se prefera pentru igiena personală uleiul (parfumat) de măsline. După încălzirea prin exerciții fizice și la baia fierbinte, uleiul era răzuit de pe piele cu un strigil (o unealtă curbată din bronz). Uleiul cu fragmente de piele exfoliată și cu murdăria erau apoi aruncate. 
Se foloseau apoi parfumuri (de trandafir, scorțișoară, iris, tămâie sau șofran) infuzate în ulei și amestecate cu ingrediente medicinale și uneori pigmenți. 
Trandafirii din Paestum , Campania (din sudul Italiei) erau deosebit de apreciați. În forumul roman a fost găsit prin excavații și un magazin de parfumuri. 

Purpura de Tyr

Pigmentul cel mai scump din antichitate, care costa mai mult decât aurul

La Carlisle, în nordul Angliei arheologii au găsit într-un sit roman (unde se fac săpături din 2017) o cantitate de pigment violet , obținut din prelucrarea a mii de melci de mare (Murex brandaris) .

Pentru circa 2 g de pigment ar fi fost nevoie de 12000 de melci de mare , care erau prelucrați în mod complet, printr-un proces îndelungat. Pigmentul fusese amestecat cu ceară de albine pentru a se păstra mai bine. În funcție de modul de fermentare, nuanțele obținute puteau varia. Varia de aseenea și prețul.
Referiri la acest colorant de lux se regăsesc în epopeele homerice. Andromaca și Helena brodau stofe din purpură, cenușa lui Hector a fost pusă pe o țesătură de purpură.  La Tessalonic se formaseră asociații ale vopsitorilor cu purpură de Tyr. Stofele din tezaurul lui Darius (devenite proprietatea lui Alexandru cel Mare) erau fabricate în portul hermione și valorau 5000 de talanți (conform scrierii lui Plutarh) . Mai târziu au apărut centre de producere a purpurei și în Calabria, dalmatia , Sicilia și Istria.
Culoarea obținută varia de la albastru la violet, trecând prin roșu închis și purpuriu. Pliniu cel Bătrân a scris că cea mai apreciată culoare era cea ce evoca sângele coagulat. Deci un roșu închis, dar strălucitor la lumină. Lichidul obținut din scoici era inițial incolor, dar prin expunerea la soare se colora sub acțiunea enzimei porphyrase. Culoarea varia și în funcție de locul de unde era melcul: în Galia - negru, spre nord-vest: albastru plumburiu; cele culese la echinocțiu la est sau la vest: violet; în regiunile meridionale-Rhodos sau alte zone calde: roșu. Culoarea varia și în funcție de specia de melc: Hexaplex trunculus (violet albăstrui), Bolinus brandaris (violet roșcat) Stramonita Haemastoma (roșu)
Glandele secretoare de mucus ale moluștelor  erau lăsate trei zile la fermentat cu sare , apoi fierte trei zile . 

Culegătoarea de șofran din această frescă poartă un veștmânt colorat cu purpură de Tyr (conform analizei) . Frescă din Thera, din 1650 î.Hr !) . În Roma antică, purpura era rezervată demnitarilor (pentru o bandă la togă) sau împăraților (togă colorată integral cu purpură). 

Împăratul Iustinian e înfățișat în mozaicul d ela Ravenna purtând o mantie purpurie. 

Împărăteasa Teodora purta de asemenea mantie de purpură. 

Folosirea cosmeticelor de către bărbați era dezaprobată de societate.

Dacă igiena personală trebuia să fie impecabilă, atât pentru bărbați cât și pentru femei, folosirea de artificii de înfrumusețare era considerată un indiciu de efeminare  și chiar de imoralitate.

Bărbații văzuți cu oglinzi erau ironizați , iar pielea prea albă nu era apreciată, deoarece bărbații ar fi trebuit să fie bronzați ca urmare a activităților în aer liber.

Ovidiu nu avea nici o toleranță pentru bărbații care foloseau machiajul. 
„In numele Cerului, nu iti ondula parul si nu folosi pudra pe fata! ”El le recomanda o tunsoare decenta si o baie buna:„ nu te duce nicarieri mirosind ca un țap!”

Era acceptat ca bărbații să folosească  -fără a exagera- parfumuri și să se radă. Uneori să se și depileze pe corp, acest lucru fiind însă considerat oarecum excesiv. Romanii considerau că este extrem de nepotrivit pentru un împărat să fie prea preocupat de aspectul fizic si vanitos, așa cum a fost aparent cazul cu împăratul Otho. Împăratul Elagabalus și-a îndepărtat tot părul și, adesea, folosea  machiajul, ceea ce a cauzat multă durere romanilor.
Unele dintre excesele condamnate la împăratul Nero au fost cele legate de parfumuri.
Nero era recunoscut pentru pasiunea lui pentru parfumuri si uleiuri frumos mirositoare. Era cunoscut faptul ca acesta isi parfuma chiar si talpile (ceea ce constituia un lux excesiv, căci  uleiurile esentiale si parfumurile erau lucruri extrem de scumpe in acele vremuri). In palatul sau avea instalate  țevi de argint care pulverizau apă de trandafiri peste vizitatori. Asta a dus și la un accident, când   cascada de petale de trandafiri (pentru care Nero cheltuise o avere) care a ucis prin sufocare un oaspete al său.

Frumusețea masculină

Să vedem cum a fost descris de istoricul Suetonius un bărbat considerat la timpul său un etalon de frumusețe masculină: Marcus Antonius. Da, acel Marc Antoniu care a avut acea poveste de dragoste cu regina Cleopatra.
„Antonius era de o mare frumusețe”
Cum anume?

„Demnitatea și noblețea trăsăturilor lui anunțau un bărbat de origine nobilă: barba lui deasă , fruntea sa largă , nasul lui acvilin , aerul masculin răspândit de întreaga sa persoană îl făceau să semene oarecum cu statuile și portretele lui Hercule.”

În această sculptură e reprezentat fără barbă, dar uneori probabil purta barbă. Iar fruntea era parțial ascunsă de părul ondulat.
Observăm că la criteriile de frumusețe pentru un bărbat conta în primul  rând aspectul viril. Corpul lui Marc Antoniu nu e descris, dar asemănarea frapantă cu „statuile și portretele lui Hercule” dau de înțeles că el avea o „statură herculeană”, adică era înalt și foarte puternic. Chiar bustul sculptat pune în evidență musculatura puternică a gâtului , spatelui, parțial a pieptului. Cum - probabil- bustul a fost comandat chiar de Marcus Antonius, e semnificativ faptul că el a preferat să nu apară o togă drapată pe bustul lui, ci a preferat să fie reprezentat dezbrăcat. Probabil era mândru de cum era corpul său atletic și 
apărea cu plăcere dezbrăcat la sărbătoarea Lupercaliei- la care participanții purtau doar o curea de piele în talie (și un bici din piele de capră în mână) 

Publius Ovidius Naso

Poetul Ovidiu a fost condamnat de împăratul Augustus la exil pe malul Pontului Euxin (în colonia Tomis de pe malul Mării Negre) pentru un motiv care este doar presupus astăzi.
Opera sa literară are deseori teme erotice . A scris volumul „Amores”, „Ars Amatoria” ,„Medicamina Faciei Femineae” „Remedia Amoris”, pe lângă lucrări inspirate din mitologie („Heroides”, „Metamorphoseon”, „Fasti”). După exilare poetul a scris poeme elegiace („Tristia”, „Ibis”, „Epistulae ex Ponto”) Din păcate poemul scris de Ovidiu în limba getică s-a pierdut. Poemul „Halieutica”, ce a fost consacrat artei păcatului, a fost parțial regăsit într-o copie din secolul IX. Tragedia „Medeea” s-a pierdut de asemenea. 

În anul 8 , când a fost exilat, Ovidiu avea 51 de ani (era născut în 43 î. Hr) , iar   Iulia, fiica împăratului-  avea pe atunci 47 de ani .
Iulia era născută în anul 39 î. Hr. Fusese măritată cu Marcus Claudius Marcellus, apoi din anul 21 î.Hr cu Marcus Vipsanius Agrippa, cu care a avut 5 copii. Agrippa a murit însă în anul 12 î.Hr, iar Augustus a aranjat recăsătorirea Iuliei cu viitorul împărat Tiberius. Iulia nu a fost fericită în această căsătorie forțată și se pare că ducea o viață neconformă cu perceptele morale. De fapt se pare că devenise amanta lui Iulius Antonius, cu care fusese și logodită în prima tinerețe. Iulius Antonius fusese crescut de sora împăratului O. Augustus, Octavia.  .
În anul 2 î.Hr Iulia a fost deportată de tatăl său pe insula Pandateria (actualmente Vendotene) , unde a avut parte de un regim dur de detenție, fiind acuzată de comportament imoral.
Dio Cassius a scris că , aflând de „dezordinele fiicei sale Iulia, ce mergea până a se deda noaptea la orgii chiar lângă tribuna discursurilor, a fost cuprins de o mânie violentă” Augustus a înștiințat Senatul și ca urmare Iulia a fost deportată pe insula Pandatera , iar unii dintre cei ce avuseseră legături cu ea -cum era Iulius Antonius- au fost condamnați la moarte prin sinucidere, sub pretext de complot contra imperiului, iar alții au fost deportați în insule.
(Iulius Antonius era al doilea fiu al celebrului Marcus Antonius cu soția sa Fulvia . În anul 2 avea cam 46 de ani .Octavianus l-a bănuit că voia să o ia pe Iulia în căsătorie și astfel să acceadă la tron).
De menționat că în cazul altor femei adultere împăratul a fixat un termen de prescripție.

 După cinci ani de exil, Iuliei i s-a permis să revină la Roma , dar fără a mai fi acceptată în preajma tatălui său. Ea avea domiciliu forțat la Rhegium , unde a locuit până la moarte, în anul 14. 

Ovidiu a murit la Constanța (Tomis) în anul 17 sau 18. Pentru el nu a existat amnistiere și nici nu se știe ce acuzație îi adusese împăratul.  

Ipotezele contemporane legate de deportarea poetului se îndreaptă spre practicarea astrologiei și ghicitului viitorului, fapte pe care Ovidiu le-a mărturisit și care erau ilegale în timpul său fiind permise doar împăratului. 

Din portretele ei vedem că Iulia a fost o femeie frumoasă, blondă (mai sunt urme de culoare pe sculptură) și căreia îi plăceau coafurile elaborate . Semăna la figură cu tatăl ei, care era de asemenea blond și cu ochi de culoare deschisă. 
E mai greu să credem că împăratul ar fi așteptat încă șase ani înainte de a-l deporta și pe iubitul Iuliei- dacă deportarea poetului ar fi avut legătură cu vina Iuliei. E destul de sigur  că Iulia ar fi avut o aventură cu fiul lui Marcus Antonius, Iulius Antonius, care ar fi putut deveni un potențial inamic al împăratului.
Iulia fusese  logodită cu Iulius Antonius, înainte ca Marcus Antonius să-și piardă viața fiind înfrânt de Octavianus Augustus.  

Împăratul a avut o scurtă întrevedere între patru ochi cu poetul, prilej cu care i-a impus păstrarea tainei asupra motivului deportării sale. Deportarea era cea mai blândă pedeapsă din acel timp, prin urmare discreția a fost condiția pentru a i se aplica pedeapsa deportării și nu pedeapsa cu moartea.
Ovidiu și-a păstrat drepturile cetățenești și averea, dar exilul a fost chinuitor pentru el, care fusese până atunci un obișnuit al societății înalte din preajma împăratului.


Cercetătorii au bănuit că între poet și Iulia ar fi existat o poveste de dragoste- fiind o poveste romantică, sau că  că Ovidiu fusese mijlocitor al iubirii dintre Iulia și Decimus Iunius Silanus.Totuși nu acestea par să fi fost adevăratele motive pentru deportarea lui Ovidiu. În cazul Iuliei vina ei a fost afirmată oficial în Senat , nu existase nici o încercare de a se ascunde comportamentul ei considerat imoral. De ce să fi fost atâta secret în cazul poetului Ovidiu?

Într-o poezie, acesta a scris:

„Ci ochii mei văzură o crimă, fără voie, De-aci-mi veni osânda! De ce-am avut eu ochii? Ce-i drept, de toată vina eu nu pot să mă apăr, Dar vina mea, în parte, o rătăcire-a fost“.     „De ce-mi greşiră ochii privind nelegiurea? De ce din întâmplare păcatul l-am ştiut? Acteon fără voie văzu pe Diana goală, Ovidiu, Dar câinii lui îndată pe el l-a sfâşiat“

Se deduce că poetul a fost martor la un păcat , la care a contribuit în oarecare măsură, fără ca vina să-i aparțină în totalitate.
Există și ipoteza că Ovidiu ar fi participat la o ședință de spiritism pentru a obține o prezicere legată de viitorul împărat , având în vedere că erau doi urmași  ce ar fi putut ocupa tronul: Tiberiu (fiul vitreg) și Agrippa Postumus.