Fascia

 
Simbol al demnității de magistrat 

În această statuie (aflată la British Museum) lictorul are o coroană de laur și poartă  laur și în mână. 

Un topor legat într-un mănunchi de tije de lemn , sau doar un mănunchi de vergi simbolizau autoritatea magistratului roman: vergile indicau unitatea cetățenilor, iar toporul  pedeapsa capitală pe care o putea aplica demnitarul.
Numărul de bastoane depindea de rangul politic. 

Aceste simboluri oficiale erau purtate de lictori, pe umeri.
Un consul era escortat de 12 lictori, în timp ce edilii, praetorii și tribunii aveau 2-6 lictori ca escortă pe când traversau solemn Forumul.
Simbolul a fost preluat de romani de la etrusci , cel mai vechi exemplar ce a fost găsit este din fier și se afla într-un mormânt etrusc din sec. al VII-lea î.Hr, la Vetulonia. Era mormântul unui lictor.

În timpul regalității, fasciile simbolizau puterea suveranului de a aplica pedeapsa cu moartea.

În timpul Republicii, fasciile serveau ca embleme pentru magistraturi, dar în cazurile acestora nu se includeau și topoare.

Oamenii cred în general ceea ce vor să creadă

 « Fere libenter homines id quod volunt credunt »,

A spus-o (cu amărăciune probabil) Iulius Caesar, acum circa 2078 de ani.
De ce cred că a fost o constatare amară?
Pentru că s-a confruntat el însuși cu zvonuri legate de propria lui persoană și cărora nu le-a putut pune capăt oricât a încercat să le desmintă. Până când a încetat să mai încerce să le desmintă. 

La  începutul furtunos al carierei sale, pe când, abia ieșit din adolescență, dar nevoit să se descurce singur, în condiții de persecuție politică și de confiscare integrală a averii, a obținut primele sale succese: unul militar și altul diplomatic.

Succesul militar nu a putut fi contestat: s-a întors victorios dintr-o misiune ce era sortită eșecului, salvând și viețile soldaților trimiși cu el. Mulți martori. Corona civica.

Regele Nicomede IV pe o monedă aflată la un muzeu din München

Succesul diplomatic a fost de asemenea evident. Fusese trimis, ca tânăr militar de 20 de ani, de către șeful său Minucius Thermus , (pretor și numit imediat după aceea guvernator al Asiei), să obțină o flotă (!) de la regele Bithyniei, Nicomede IV. 

Iarăși o misiune imposibilă pentru un tânăr neexperimentat, fără nici o funcție oficială și nici un rang militar.

Dar spre uluirea generală, tânărul Caesar s-a înțeles foarte bine cu Nicomede IV , care a fost de acord să pună la dispoziția junelui trimis de Minucius Thermus banii necesari pentru ridicarea unei flote necesare armatei romane. (Trebuie spus că Nicomede era pus pe tron cu ajutorul Romei și era dependent de bunăvoința Romei).
Care a fost misiunea lui Caesar?

Misiunea lui Caesar  era una diplomatică și logistică: el trebuia să solicite sprijinul militar al regelui Nicomedes IV, un aliat oficial al Romei (socius et amicus populi Romani). Bithynia dispunea deja de o forță navală proprie, dar regatul fusese recent slăbit de războaiele anterioare cu Mithridates al VI-lea al Pontului.

Caesar a fost trimis pentru a-l convinge pe rege să pună aceste corăbii la dispoziția Romei: să le mobilizeze, să le echipeze cu amenajările pentru luptă , să recruteze echipajele necesare și să trimită flota pentru a sprijini asediul orașului Mytilene (aflat pe insula Lesbos) .
E de presupus că repararea navelor, echiparea lor și recrutarea de marinari luase ceva timp, Nu știm exact cât. Deși detractoriilui Caesar inventaseră îndată legende scabroase pe seama lui, Nicomedes IV a trebuit să reunească navele din diverse porturi, să recruteze vâslași , să aducă provizii, ceea ce a luat ceva timp.

 Când totul a fost gata, flota bithyniană a navigat sub comanda sau coordonarea logistcă a lui Caesar direct spre Mytilene, unde a tăiat liniile de aprovizionare ale orașuluiși a împiedicat pirații să-i ajute pe inamici. 

Și toate astea, în timp ce la Roma era dictatorul atotputernic Sulla, cel care îi confiscase averea lui Caesar, îi ceruse să divorțeze, îi confiscase dota soției lui, îl împiedicase să devină preot și îl condamnase chiar la moarte- condamnare comutată la intervenția Vestalelor, dar nu din toată inima de către Sulla.
 
Caesar a revenit apoi la curtea lui Nicomede. (A spus că a restituit un împrumut unui libert ) .

Cicero, gata mereu la acuzații fără perdea dacă serveau scopului propus, a lansat ideea că între cei doi fusese o relație homosexuală.
Dovezi:

• Păi...că a stat cam mult la curtea lui Nicomede. Ce, cât durează să ridici o flotă? Chiar nu putea mai repede? (Nu știm de fapt cam câte zile au fost, dar ar fi trebuit să facă flota aia instantaneu!)
• Apoi: că s-a întors la suszisa curte a lui Nicomede, zicea el ca să restituie un împrumut . Da, știm că era falit. Și probabil Minucius Thermus îi dăduse o diurnă insuficientă. Dar- chiar dacă fusese nevoit să se împrumute de la un libert legat de casa sa, chiar trebuia să restituie banii?? De necrezut!
• Și- partea cea mai tare- un servitor a povestit că tânărul Gaius a turnat vin regelui la banchet, ba chiar că ar fi intrat cu el în camera de culcare. Iar servitorii sunt deasupra oricăror bănuieli, nu? Nu pot fi cumpărați, nici nu se pot înșela în concluzii.(!)

Și pe baza acestor „dovezi”, Cicero a dedus și în ce poziție ar fi  stat cei doi, în timpul presupusei legături sexuale! 
Nu de alta, dar partea rușinoasă era să stai dedesupt 😆
Caesar a negat sub jurământ că s-ar fi întâmplat un astfel de act între ei.

Dar ce importanță a mai avut?

Ce e mai de crezut: bănuiala unui servitor, sau jurământul solemn al unui patrician din opoziție?

Cu ce ocazie a negat Caesar sub jurământ? ?

Conform istoricului Suetonius, ocazia specifică s-a ivit mulți ani mai târziu, când Caesar se afla la tribună pentru a o apăra pe Nysa, fiica răposatului rege Nicomedes. Întrucât Bithynia devenise între timp provincie romană, interesele familiei regale erau dezbătute în Senat, iar Caesar a dorit să își exprime recunoștința față de ospitalitatea primită în tinerețe la acea curte.

În momentul în care Caesar a început să enumere public obligațiile morale și favorurile pe care regele Nicomedes i le făcuse, inamicul său politic, Cicero, l-a întrerupt brusc și l-a ironizat acid în fața tuturor: „Treci peste asta, te rog, căci se știe foarte bine ce i-ai dat tu lui și ce ți-a dat el ție în schimb!”


Faptul că deja se căsătorise și refuzase să divorțeze cu riscul vieții nu conta, desigur.

Ceea ce a contat a fost repetarea obsesivă a acuzației, sub forma de cântece sarcastice, sau de aluzii malițioase, până ce zvonul a fost crezut de toată lumea , fiind reprodus până în zilele noastre.
Fără a se mai menționa și „amănuntul” că a fost negat sub jurământ.

Exasperat de faptul că această bârfă din tinerețe refuza să dispară și îi păta reputația , Caesar a depus atunci un jurământ solemn în fața senatorilor, afirmând că povestea este complet falsă.

Din păcate pentru el, gestul nu a făcut decât să atragă și mai multe ironii din partea rivalilor, care au considerat jurământul drept o dovadă de vinovăție (??), iar bârfa a supraviețuit peste 40 de ani, fiind cântată inclusiv de propriii săi soldați la triumful din Galia

O viață întreagă de cuceritor al celor mai faimoase femei ale timpului său, cele mai multe căsătorite nu a putut contrazice calomnia lansată cu abilitate de invidiosul Cicero. 

Așa că în final Caesar a ales să râdă el însuși de această presupusă întâmplare. Și să defileze prin oraș , în triumf, în timp ce propriii săi soldați scandau versuri ce aminteau de acea „legendă urbană”. 

De ce a persistat totuși calomnia?
Probabil pentru că nu doar Cicero era invidios pe tânărul patrician cu prezență strălucitoare, de origine nobilă, (ceea ce lui Cicero îi lipsea) ,  cultivat , competent în toate domeniile dar și vajnic luptător și capabil de decizii fulgerătoare (ceea ce iarăși invidia veșnic nehotărâtul Cicero) .

Și pentru că, așa cum a concluzionat Caesar, oamenii cred ceea le place să creadă. 
În cazul acesta, ceva ce ar mai fi luat din strălucirea acestui aristocrat rasat și l-ar fi apropiat de condiția unui om de rând, cu păcate și defecte mai mari sau mai mici.

*********************************************************************************

Ar fi interesant de urmărit cum a apărut și cum s-a propagat apoi acest zvon defăimător.

E destul de limpede că succesul neașteptat repurtat de foarte tânărul militar abia înrolat în armată, care s-a întors (în anul 80) escortat de navele străine ale acelui rege oriental a părut uluitor. 

Să nu uităm însă că informațiile de pe frontul din Asia ajungeau mai întâi în Senat, care era controlat în totalitate de facțiunea lui Sulla (optimates). Generalul lui Caesar, Marcus Minucius Thermus era un partizan devotat al lui Sulla. E de presupus că raportul trimis a căutat să evite elogierea lui Caesar, despre care se știa că era pe lista opozanților față de  Sulla. O fi însoțit știrea cu niscai glume dubioase.

Sulla a murit în anul 78 î.Hr. Caesar a revenit în Italia la vestea morții dictatorului care îl prigonea.
Dar chiar și fără Sulla, facțiunea lui (optimates) controla Senatul.
 
În anul 77 î.Hr, imediat ce se întorsese la Roma, tânărul Caesar a dat în judecată pentru corupție și extorcare pe doi dintre cei mai importanți și mai temuți piloni ai regimului lui Sulla:Cnaeus Cornelius Dolabella și Caius Antonius Hybrida
Era un act de un curaj nebun. Dolabella, ca tactică de apărare în timpul procesului a aruncat public în instanță bârfa legată de acțiunea din Bithynia, pentru a-l discredita în instanță pe tânărul acuzator. Era un act de disperare în fața juriului. 

În anul77î.Hr, Caesar era un tânăr genial, dar fără putere politică. 
Curio cel Bătrân  a născocit imediat niște pamflete pentru a-și proteja aliații optimați.

Curio cel Bătrân (Caius Scribonius Curio)  a fost un  adversar notoriu al lui Caesar, și, în anii 70 î.Hr, l-a atacat în scris pe Caesar (având motive mult mai vechi de ură aristocratică împotriva familiei lui Caesar).
 „Ștafeta” a fost preluată cu entuziasm de Cicero, care a fost un geniu al propagandei și considerat de mulți cel mai bun scriitor al Romei.
 Scrisorile și discursurile lui Cicero s-au păstrat în mare parte până azi,
 Cicero a aplicat tactica de a prelua un zvon  și de a-l prelucra și repeta până când toată lumea l-a considerat adevăr. Când Caesar devenise periculos pentru Senat, prin anii 60 î.Hr, Cicero a decis să folosească acel zvon pentru discreditarea lui Caesar.

Am văzut că Cicero nu se dădea în lături de la nici un atac josnic, dacă îi servea scopului. El l-a atacat bunăoară pe Piso, socrul lui Caesar incluzând felurite defecte fizice, (sau considerate defecte)fizice , cum erau cum erau dinții înnegriți , tenul negricios și sprâncenele stufoase, dar și presupusa origine siriană. (De fapt Piso avea origini în nordul Italiei).
 De fapt nici una dintre acuzațiile presărate cu invective ale lui Cicero aduse lui Piso nu au fost dovedite. 

Nici calomnia referitoare la relația homo a lui Caesar cu Nicomedes. 

Caesar a jurat solemn că nu fusese adevărat, dar...calomniile a fost mai puternice.

Sabiile muschetarilor

 Sabie de muschetar

Din 1662, Muschetarii Regelui au avut săbii ca asta
Cele ale primei companii aveau garda aurită, cele pentru cei din Compania a doua aveau garda argintată. 
Lungimea sabiei: 112 cm, 

Acestea sunt copii contemporane

Sic tranzit gloria mundi

 Singurul sceptru roman care a fost găsit a fost cel al împăratului înfrânt, Maxentius

După bătălia istorică de la Podul Milvius (Pons Milvius), cunoscut și ca podul Milva, pe 28 octombrie 312 împăratul roman Constantin I a ieșit învingător asupra rivalului său, împăratul Maxențius.

Conform istoricilor antici (Eusebiu din Cezareea și alții) , înainte de bătălie Constantin a avut o viziune: pe cer i-a apărut însemnul creștin și a auzit cuvintele: „In hoc signo vinces”
Constantin a ordonat ca pe scuturile soldaților săi să fie pictat simbolul creștin Chi-Rho

Armata numeroasă a lui Maxentius a fost împinsă spre Tibru, s-a retras trecând pe un pod dinn pontoane, care s-a prăbușit. 
Maxentius s-a înecat în Tibru.
Constantin a rămas singurul conducător al Imperiului Roman de Apus (mai târziu al întregului imperiu) 
Cu un an mai târziu, Constantin a legalizat religia creștină și a oprit persecuțiile împotriva creștinilor.

Dar însemnele imperiale romane nu au fost găsite, ci au fost doar reconstituite în zilele noastre.
Însemnele imperiale erau personale, ale fiecărui împărat și erau puse pe rugul său funerar, la moartea sa.

Cu excepția situațiilor în care împăratul murea în luptă și nu i se organizau funeralii oficiale .
(Cum a fost cazul ultimului împărat de la Constantinopol, care a murit luptând cu arma în mână , sau al împăratului Maxentius, care a pierit în acea bătălie din anul 312.
Dar iată că niște săpături arheologice efectuate lângă dealul Palatin au dus la descoperirea (la adâncimea de peste 4m) unor artefacte ce fuseseră inițial învelite în țesături de in și din mătase și care s-au dovedit a fi însemnele imperiale ale împăratului Maxentius, ce au fost ascunse după bătălie .
Trei lănci și patru sulițe (vârfurile lor), patru sfere iridiscente și rămășițele a trei sceptre , de forme diferite.
Un sceptru era o tijă conică ce avea deasupra un arc , pe care a fost probabil un vultur de aur (ce nu a mai fost găsit), un altul a fost probabil din lemn, cu câte o sferă la capete iar al treilea , făcut dintr-un aliaj de culoarea aurului, avea forma unui ansamblu de petale ce susținea o altă sferă din sticlă (sau calcedonie) verde închis.
Sulițele au fost probabil suporturi pentru însemnele imperiale, stindarde din in și din mătase. 
 

Sunt singurele însemne imperiale rămase de la Imperiul Roman!

Pictura intitulată „Pâinea strămoșească”, de Michaela Iatan asociază însemnul creștin Chi-Rho cu forma pâinii tradiționale romane din secolul I 

Lupta lui Antonius pentru bani

 De ce l-a trădat Marcus Antonius pe Caesar

Atitudinea lui Marcus Antonius față de Caesar a fost ambiguă și s-a modificat în timp.
Inițial a fost un tânăr militar ,  dotat cu o forță herculeană (după cum arată referirile istorice la el) , promovat rapid de Iulius Caesar , cu care era văr pe departe. 

Mai tânăr cu 17 -18 ani decât Iulius Caesar, avea probabil un temperament vesel, extrovertit, așa cum a fost portretizat și pe acest denarius de argint, probabil singurul caz în care pe o monedă a fost pusă o figură râzând. Dacă artistul l-a portretizat astfel, înseamnă că așa apărea el în cea mai mare parte a timpului. 
Scriitorii contemporani ne dau și alte amănunte: avusese o tinerețe extrem de zvăpăiată.

Armata îl disciplinase însă și alături de Caesar nu putuse desigur să-și „dea în petec”. Avusese rezultate remarcabile pe câmpul de luptă și Caesar îi încredințase comanda unei părți a armatei, în bătălii.
Caesar l-a sprijinit să ajungă chestor, augur, tribun al plebeilor (în 50 î.Hr- la 32 de ani) , sprijinind prin veto ul său cauza lui Caesar, persecutarea lui apoi, de către Senat, constituind unul dintre motivele importante ale nemulțumirii lui Caesar față de felul cum era tratat de Senat.

Avansarea lui Antonius a continuat, în armata lui Caesar devenind magister equitum, locotenent principal al comandantului , a comandat aripa stângă a armatei lui Caesar la Pharsalus ,în anul 48 î.Hr,  bătălia înfrângerii decisive a lui Pompei.

(E drept că elementul decisiv gandit de Caesar s-a aflat pe aripa dreapta a armatei lui si de aceea acea parte a frontului a fost condusă direct de Caesar, dar și celelalte părți ale frontului au fost importante in aceasta inclestare pe viață și pe moarte) 

Acapararea averii lui Pompei

Apoi s-a petrecut un eveniment ce avea să schimbe total relația dintre Caesar și Antonius:După victoria de la Pharsalis și moartea lui Pompei în Egipt, (în toamna anului 48 î.Hr) Caesar a rămas o perioadă blocat la Alexandria de „războiul alexandrin” și de idila cu Cleopatra, apoi se deplasase în grabă în Asia Mică, pentru a-l învinge pe Pharnaces al II-lea . 
În acest timp, Marcus Antonius fusese numit magister equitum la Roma (primul aghiotant al consulului) și era împuternicit să conducă în Italia. 
El a guvernat dezastruos, creând haos economic și social. 
Caesar a revenit la Roma în toamna anului 47 î.Hr. (Septembrie). El a decis să confiște averile opozanților fugiți sau morți, pentru a aduce bani la visteria statului. 
Caesar a confiscat și a pus în vânzare la licitație , în folosul statului, averea colosală a lui Pompei.
Singurul care a licitat a fost Marcus Antonius, așa că a fost declarat câștigător la prețul minim, de pornire. El a început să risipească imediat bunurile lui Pompei, fără a plăti banii datorați statului. 
. 
Cam ce cuprindea această avere a lui Pompei?
Pompei avea la Roma casa părintească de pe colina Esquilin (casă ce a fost mai târziu locuită de Tiberius , prin anii 1-2) 
Antonius s-a grăbit să se mute în domus ul luxos pe care și-l construise Pompei pe colina cea mai prestigioasă a Romei, Palatin, cu vedere directă la Forumul roman. Pompei își construise această locuință impozantă după întoarcerea victorioasă din campania din Asia (cf, Plutarh).

Cicero vorbește și despre casa cu pinteni, domus rostrata, o altă casă luxoasă, al cărei vestibul fusese ornat cu pintenii navelor cucerite de Pompei de la pirați, în campania din 67 î.Hr. Casa impozantă, în care erau plasate la loc de cinste imaginile strămoșilor familiei 
Sursele antice vorbesc și despre o altă casă luxoasă, situată în mijlocul unor grădini .

Plutarh a descris și o altă casa „ca o șalupă situată în spatele unei nave mari”: o villa plasată în apropierea marelui teatru construit de Pompei . Pompei prezida ședințe ale Senatului din porticul construit de el în complexul teatral.

(Ulterior se instalase de asemenea în villa Scipionis, menționată de Cicero în Philippica a II-a, villa ce fusese a socrului lui Pompei, Q.Caecilius Metellus Scipio, ce a murit la Thapsus , în 46 î.Hr).

Apoi Antonius a luat în posesie și celelalte villas ale lui Pompei, din diferite localități, colecția de veștminte de lux, mobilele sofisticate, argintăria prețioasă. 
Pompei avusese terenuri moștenite de la părinți la Picenum, la Taranto, la care adăugase proprietăți la Albano, Tusculum, Cumes, în Ager Falernus, la Napole, Formies, în Lucania..
Antonius lăsat ca locțiitor al lui Caesar la Roma
A fost lăsat în Italia ca administrator, în anul 47 î.Hr, ]n timp ce Caesar se războia cu regele Pharnace.II, în Asia Mică. 


Antonius , rămas - temporar-singura autoritate la Roma, înstăpânit pe o avere enormă, a început să ducă viața la care visase de multă vreme: o petrecere continuă, beții crunte, cu ecese sexuale de tot felul, în compania trupelor de actori , jocuri de noroc fără limite..
(Conform cu discursurile ulterioare ale lui Cicero, dar care nu puteau decât să accentueze faptele deja notorii ).

După toate astea, Marcus Antonius a refuzat să plătească suma cu care licitase !
Antonius a refuzat să achite suma corespunzătoare, solicitată explicit de Caesar (Conform Appianus B.C.V79; Florus II.18,4)
Plutarh a scris de asemenea că Antonius a fost chiar indignat când i s-a cerut să achite la trezoreria statului suma cu care îi fuseseră adjuderate proprietățile.
El a afirmat cu enfază că Iulius Caesar fusese victorios doar datorită lui și i se datorau astfel de răsplate. 

Colac peste pupăză, Antonius neglijase total îndatoririle sale de comandant de armată, nu plătise legiunile încartiruite la Roma, soldații începând să prade prin împrejurimi și să ceară să fie lăsați la vatră.
Exact în acea perioadă, partidul Optimates (susținut de Senat) adunase în Africa 14 legiuni pentru a-l zdrobi pe Caesar.
Insubordonarea a patru legiuni
Întors în graba mare în Italia, Caesar a avut o confruntare cu legiunile insubordonate. I-a întrebat pe soldați ce vor, ia ei au cerut să fie demobilizați.
Caesar a rostit un singur cuvânt; quirites! Adică cetățeni. Prin acel cuvânt el îi demobiliza pe loc pe militari.
A adăugat că va lupta în Africa ridicând alte legiuni, iar pe cei demobilizați îi va plăti din prăzile luate de acolo. (Se vede de aici că nu jefuise Egiptul și nu avea bani să-i plătească imediat ) .
Soldații, rușinați, l-au rugat pe Caesar să-i primească să lupte alături de el.

Aici se vede încă odată că Iulius Caesar nu voia să lupte cu soldați care nu erau de partea lui trup și suflet. Nu i-ar fi obligat să lupte nici în situația în care un refuz din partea lor ar fi însemnat pentru el înfrângerea și moartea.

Nu însă și Marcus Antonius, care a refuzat să-l însoțească pe Caesar în Africa.
Inconștiență, sau sabotaj? 
Acuma- ne putem gândi: oare Marcus Antonius era chiar total inconștient când nu plătise banii datorați legiunilor și îi lăsase pe soldați să-și facă de cap prin Italia? Sau fusese de fapt o sabotare menită să ducă la căderea lui Caesar? Insubordonarea legiunilor din Italia ar fi avut efect catastrofal în condițiile unei confruntări cu 14 legiuni adverse!
Caesar l-a înlocuit pe Antonius din funcția de Magister Equitum (șef al cavaleriei), numindu-l pe Lepidus. 
Refuzând să lupte alături de el în Africa, Antonius sperase probabil ca Caesar să fie înfrânt , iar el să rămână cu averea lui Pompei fără a o plăti. Și să ajungă desigur și la conducere!
Caesar a plecat cu patru legiuni în Africa, la sfârșitul anului 47î.Hr, unde a avut d eînfruntat forțele reunite ale urmașilor și adepților lui Pompei Cato cel Tânăr, Titus Labienus, Scipio, sprijiniți de regele Iuba al Numidiei. 

Caesar a ieșit însă din nou învingător la Thapsus-pe 6 aprilie 46 î.Hr, 
Întors victorios din Africa, iulius Caesar a sărbătorit la Roma patru triumfuri pentru victoriile obținute în trecut și de care nu beneficiase. (desfășurat în vara anului 46 î.Hr., în lunile septembrie-octombrie ale calendarului reformat).

Acest moment a marcat oficializarea rupturii și a ostilității dintre Cezar și Marc Antonius.

În timpul acestor festivități, Cezar i-a cerut ferm și oficial lui Antonius să plătească de urgență tezaurului statului sumele datorate pentru licitația averii lui Pompei.

• Antonius a refuzat inițial cu aroganță, susținând că prezența lui la Pharsalus ar trebui să-i șteargă datoria.
• Drept răspuns, Cezar a ordonat magistraților să pună sechestru pe bunurile lui Antonius. Casa acestuia de pe panta Carinae și inventarul de lux au fost inventariate public și pregătite pentru o nouă licitație de executare silită. Pentru un nobil roman de rangul lui Antonius, aceasta a fost o umilință socială totală.

Caesar a făcut o nouă licitație pentru bunurile de lux din averea lui Pompei (confiscate cu soldați de la Antonius), dar , așa cum ne spune Cicero, acestea erau deteriorate,(argintăria și îmbrăcămintea de lux) atele erau împuținate, astfel că nu s-au mai putut recupera banii pe ele. Rămânea să se scoată la licitație casele....
Un prim atentat la viața lui Caesar 
Cicero a amintit în Philippica a II-a, 29.74 de un incident cu un ucigaș pe care Caesar îl surprinsese în casa lui cu pumnalul în mână, Caesar atacându-l deschis pentru asta pe Antonius în Senat.
Asta înseamnă că Caesar a reușit să-l interogheze pe atentator...Cicero nu ne dă amănunte. Doar că Iulius Caesar, un cunoscătot profund al legislației, nu ar fi adus o acuzație oficială fără dovezi. 
Era toamna anului 46 î.Hr. 
Dar Imediat după acest punct culminant de tensiune, în noiembrie 46 î.Hr., Cezar a fost obligat să plece în Spania pentru a reprima ultima rebeliune a fiilor lui Pompei (bătălia de la Munda). Antonius, simțindu-se trădat și furios, a refuzat ostentativ să-și urmeze generalul în acea campanie, rămânând la Roma unde a continuat să acumuleze resentimente .
Complotul de la Narbonne  



A urmat războiul din Spania, unde fiii lui Pompei adunaseră o mare armată, care apucase să învingă trupele unui locotenent al lui Caesar. Caesar a plecat acolo de urgență, iar Antonius a refuzat iarăși să lupte alături de el.

După lupte grele, în care Caesar -după propria sa mărturisire-a luptat pentru viața lui, el a fost din nou victorios, la Munda.

În octombrie 45 î.Hr, el se întorcea triumfător. Se oprise cu armata la Narbone, ca să acorde trupelor o perioadă de relaxare , de odihnă, înainte de întoarcerea la Roma.
Urma (printre altele) să-i ceară din nou lui Antonius să-și achite datoria.
Antonius i-a ieșit în întâmpinare, la Narbonne, ca să-l roage- după cum a afirmat mai târziu răspunzând unei acuzații a lui Cicero- să nu-i fie scoase bunurile la licitație, așa cum se preconiza. 
Caesar l-a iertat pentru insubordonare și i-a promis postul de consul pentru anul 44 î.Hr, alături de el, dar i-a cerut să-și achite totuși datoria.
Pentru Antonius era o amânare, dar nu o rezolvare.
Cicero a afirmat că atunci a inițiat  Antonius un complot pentru uciderea lui Caesar.
Despre care a vorbit cu Trebonius.
Nu au trecut la fapte, pentru că legiunile i-ar fi linșat.
Dar Cicero i-a mulțumit mai târziu pentru idee.
În Filipica a II-a (secțiunea 34) Cicero s zis:

„Quamquam si interfici Caesarem voluissem, vos eum interfecissetis? Atque eo quidem tempore ipso scio Narbone aliquid a te et a Gai Treboni esse cogitatum, scio te in hoc consilium adductum... Quid autem meum consilium fuerit, cum tu ipse illius rei fueris auctor?”

„Și dacă aș fi vrut ca Caesar să fie ucis, (și)  tu însuți l-ai fi ucis ?Fiindcă știu că exact în perioada aceea era în studiu un proiect între tine și Caius Trebonius, la Narbone; știu că ai fost implicat în acest complot...Dar ce nevoie ai fi avut de planul meu, dacă tu însuți erai autorul/inițiatorul faptei?” 

Deci Cicero a afirmat în Senat că Antonius nu a fost doar abordat de Trebonius la Narbonne, ci a propus chiar el un atentat și a complotat activ (cogitatum) în acele zile în Galia.

Era continuarea acțiunii întreprinse anterior , când trimisese un ucigaș în casa lui Caesar.  
De fiecare dată Antonius prefera să nu-l atace el însuși pe Caesar, ci să comploteze ca altcineva să facă crima. Își dădea seama probabil că o astfel de crimă nu putea rămâne nepedepsită. Legiunile îi erau profund devotate lui Caesar, sărăcimea romană îi era recunoscătoare. 

El a răspuns acuzației lui Cicero afirmând că se dusese la Narbone pentru a-l ruga pe Caesar să nu-i scoată bunurile la licitație pentru plata datoriei contractate când licitase pentru bunurile lui Pompei cel Mare. 
Numai că una nu o exclude pe cealaltă.
Din acuzația credibilă a lui Cicero reiese că Antonius încercase deja să trimită un ucigaș și apoi inițiase un complot mai amplu, dar care nu putea fi pus în practică imediat, așa că a făcut tot posibilul să-l convingă pe Caesar că îi era devotat , rugându-l în acelaș timp să amâne licitația. 

De remarcat că Cicero, aflat în centrul complotului care avea să ducă la uciderea lui Caesar fusese perfect informat de complotul inițiat de Antonius în vara anului 45 î.Hr. Trebonius îi povestise probabil discuția și probabil fusese informat și Brutus.

De ce l-a iertat Caesar pe Antonius?
Pentru că îi ierta pe toți cei care îi cereau iertare. Chiar și pe cei care luptaseră contra lui pe câmpul de luptă. Cu atât mai mult , el considera că îl poate ierta pe cel care luptase alături de el în trecut , avusese grave abateri , dar se căia acum pentru ele . Mai ales că îi era și rudă. Mai ales că în trecut se crease între ei o camaraderie în luptă...Chiar dacă la ultimele lupte nu-i mai fusese alături.
Răsplata măreață (consulatul) ar fi trebuit să-l fidelizeze. Nu? Oricum, fiind consul alături de Caesar, Antonius nu și-ar mai fi putut „da în petec” așa cum o făcuse. 
Iar pentru anul următor, 43 î.Hr, Caesar gândise să lase alți doi consuli în timpul absenței sale. 
Iar pe Antonius, probabil că l-ar fi vrut alături de el în campania militară din Orient. 

Probabil Caesar era fericit acum și voia ca și apropiații săi să fie fericiți. 
Da, dar...,   Antonius avea în continuare datoria imensă de plătit!

Antonius s-a asigurat că este prietenul oficial al lui Cezar la Roma, dar și beneficiarul din umbră al complotului  în cazul în care pumnalele aveau să fie scoase în Senat

Compromiterea lui Caesar

A urmat faimoasa scenă de la sărbătoarea Lupercaliei, pe 15 februarie 44 î.Hr. , când Antonius, proaspăt promovat de Caesar ca șef al lupercilor, a încercat în mod repetat să pună o diademă pe capul lui Caesar, în fața mulțimii adunate la festivități,  pentru a încetățeni ideea că Caesar țintește să devină rege.
Caesar a refuzat ferm diadema, a dispus ca podoaba să fie pusă pe capul unei statui de zeu, dar de fapt cei care au dus diadema au pus-o pe capul unei statui a lui Caesar!
A fost o teribilă acțiune machiavelică din partea lui Antonius. Simulând o totală supunere față de Caesar și un servilism exacerbat el a semnalat tuturor aristocraților că mărirea lui Caesar depășise orice limite și că urma în curând înscăunarea lui ca rege.

Cicero i s-a adresat ulterior cu vorbele:
„Tu — da, tu — l-ai ucis la Lupercalii; („ Tu, tu, inquam, illum occidisti Lupercalibus)” 
Cicero se referea la faptul că acea punere în scenă făcută de Antonius convinsese pe mulți (și probabil, în primul rând pe Brutus) că Iulius Caesar e pe cale să devină rege-și deci că ar fi trebuit să fie ucis. 
Ralierea lui Brutus la complot a constituit pentru mulți o garanție a probității complotiștilor și a justeței cauzei lor.
Să vedem ce a scris despre asta istoricul Velleius Peterculus:

„Dar omul acesta atât de mare și care folosise față de toți atâta clemență nu a putut să se bucure liniștit de puterea supremă mai mult de cinci luni.

El revenise la Roma în luna octombrie; el a fost asasinat la idele lui marte, de către conjurații comandați de Brutus și Cassius. Promisiunea consulatului nu putuse să-l lege pe Brutus.; din contra, ea îl jignise pe Cassius, căruia nu i s-a acordat imediat această onoare.

Se găseau printre complicii la crimă prietenii cei mai intimi ai lui Caesar, pe care reușita partidului său îi dussese la cele mai înalte ranguri, Decimus Brutus, Caius Trebonius și alte personaje ilustre.

Dar cel care a ridicat împotriva lui cea mai mare ură a fost Marcus Antonius, colegul său de consulat, omul gata la oorice îndrăzneală.

Cum Caesar era așezat în fața rostrelor la sărbătoarea Lupercaliilor, el i-a pus pe cap însemnul regalității și Caesar, respingând-ul, nu a părut ofensat. ”

Antonius nu a fost de față la uciderea lui Caesar, căci rămăsese afară, de vorbă cu Trebonius.
Dar să ne uităm puțin cum era o astfel de ușă, de intrare în Curia:

Aceasta este ușa de bronz plătită de Iulius Caesar pentru Curia Iulia și care se află acum, încă în fucțiune, la intrarea în basilica San Giovanni in Laterano de la Roma.
Da, ea poate fi manevrată de o singură persoană, dar împingând cu nădejde. Are totuși câteva tone.
O astfel de ușă era și la Curia lui Pompei. Asta înseamnă că ușa nu se inchidea/deschidea una-două. Se deschidea, intrau toți senatorii, apoi se închidea pentru desfășurarea lucrărilor și se mai deschidea la sfârșit.
De vreme ce Antonius rămăsese afară, vorbind cu Trebonius, înseamnă că ușierul nu închisese ușa. Antonius a putut auzi de afară cum Caesar a strigat  de mai multe ori. Și putem presupune că Iulius Caesar avea o voce puternică, exersată în zecile de ani în care strigase comenzi pe fronturile de luptă.
Antonius a rămas afară, probabil cu urechile ciulite, până i-a văzut pe conspiratori ieșind cu pumnalele pline de sânge. Nu a intrat înăuntru să vadă ce era cu Caesar. Știa precis. Și-a aruncat toga, a luat mantia unui sclav și a fugit acasa. 

Să înțelegem că Iulius Caesar a fost ucis pentru bani?!

Asasinatul

A urmat uciderea lui Caesar, atacat de 30 de bărbați înarmați, în timp ce el era dezarmat.
În timpul uciderii lui Caesar, Antonius a rămas în afara sălii, împreună cu Trebonius - acelaș cu care discutase despre uciderea lui Caesar la Narbonne, cu un an înainte. Cicero a considerat că asta era o dovadă a complicității .
 Apoi, Brutus s-a opus să fie ucis și Antonius imediat după Caesar, așa cum fuseseră unele propuneri. Cicero a regretat, în scrisorile către Atticus, că cezaricizii nu l-au ucis și pe Marcus Antonius atunci, pentru a prelua puterea politică imediat. Brutus l-a apărat însă pe Antonius, invocând argumente morale  (că actul lor țintea doar înlăturarea tiranului), dar e extrem de probabil că Brutus știa că Antonius e aliatul lor din umbră. 

Într-adevăr, alianța de facto urma să devină vizibilă în zilele următoare.

Dovada supremă: Forța militară ignorată de bunăvoie

Acesta este cel mai puternic argument . În noaptea de 15 spre 16 martie, raportul de forțe din Roma era următorul:

• Conspiratorii: Erau baricadați pe dealul Capitoliului, protejați doar de o mână de gladiatori înarmați ai lui Decimus Brutus.
• Lepidus: Avea o legiune întreagă de veterani campată chiar pe Insula Tiberină, la dispoziția consulului în funcție.
• Marc Antonius: În calitate de Consul supraviețuitor, deținea imperium-ul legal suprem. El putea ordona legal legiunii lui Lepidus să asedieze Capitoliul și să-i aresteze pe asasini într-o oră. Gladiatorii nu ar fi avut nicio șansă în fața unei legiuni romane experimentate.

Antonius a năzuit să apară ca salvatorul patriei, pacificatorul care evită un război civil , care servește interesele Senatului și menține ordinea , rezolvând contradicții aparent de nerezolvat între legitimarea crimei prin declararea că Iulius Caesar era un tiran și protejarea făptașilor, dar păstrarea privilegiilor și funcțiilor acordate de el cu dărnicie . 

Antonius s-a arătat prieten „la cataramă” cu ucigașii lui Caesar și după ce ei se refugiaseră pe Capitoliu de teama furiei populare. Antonius și Lepidus au folosit legiunea încartiruită la Roma nu pentru arestarea ucigașilor, (ceea ce ar fi putut face imediat, în următoarele ore) ci pentru apărarea lor și înăbușirea în sânge a revoltei poporului care aducea jertfe în memoria lui Caesar și căuta să împiedice topirea statuilor lui.
Cicero a lăudat această acțiune, pe care a considerat-o o apărare a senatului (de fapt a complotiștilor din senat) de „primejdia masacrului”pe care l-ar fi făcut masele populare indignate . 
Pentru liniștirea ucigașilor speriați, Antonius a trimis-o pe Capitoliu pe soția sa Fulvia cu fiul lor de câțiva ani, ca zălog.
(Fulvia n-a mai fost amintită apoi de istorici după scoaterea ei ca „țap ispășitor”pentru revolta generată de ea ulterior contra lui Octavian).
 Brutus și Cassius au coborât în Forum, s-au îmbrățișat cu Antonius și cu Lepidus și au luat cina la ei acasă. (Cassius la Antonius, a cărui moarte o ceruse cu prilejul atentatului, iar Brutus-la cumnatul său, Lepidus).
Cicero avea să spună că „prin intermediul lui (al lui Antonius) și al fiului lui a fost în sfârșit consolidată pacea cu cei mai de seamă cetățeni” (e vorba despre Brutus și Cassius, pe care Cicero i-a elogiat pentru crima contra lui Caesar) .
Pe 2 septembrie 44î.Hr, Cicero încă elogia faptele lui Antonius de după asasinarea lui Caesar, de pe 15 martie 44 î.Hr.. 

Contribuția lui Cicero-după propriile afirmații

În Filipica a doua, Cicero i s-a adresat lui Antonius astfel:
„Tot în Philippica a doua, Cicero i s-a adresat astfel lui Antonius:
„Iar ceea ce ai îndrăznit să spui lu chiar în multe cuvinte , anume că, prin contribuția mea, Pompeius a rupt prietenia cu Caesar și că, în consecință, din vina mea s-a iscat războiul civil, nu e în întregime greșit în privința faptului în sine, dar, ceea ce-i mai important, te-ai înșelat ân privința datei...În ceea ce mă privește, ..nu am neglijat nimic ...spre a-l îndepărta pe Pompeius de unirea cu Caesar.””.
Cicero l-a învinuit însă pe Antonius pentru începerea războiului civil , după ce acesta fugise în tabăra lui Caesar spunând că viața lui era în pericol. 
„Totuși, au intervenit două circumstanțe , în care i-am dat unele sfaturi lui Pompeius împotriva lui Caesar; aș vrea să mi le reproșezi, dacă ești în stare: prima dată l-am sfătuit să nu-i prelungească lui Caesar comanda supremă de cinci ani, a doua oară , să nu i se permită acestuia candidatura (la consulat) în absență. ... Dar aceste învinuiri sunt vechi însă cea mai recentă e aceea că Caesar a fost ucis la sfatul meu. ”

Astea au fost chiar motivele care l-au împins pe Caesar la trecerea Rubiconului. Și într-adevăr, un motiv invocat a fost și persecutarea tribunilor, între care și Antonius. Deci Cicero l-a influiențat din umbră pe Pompeius, cu care se lăuda că era prieten, iar acesta a respins orice propunere împăciuitoare din partea lui Caesar. Cicero a argumentat însă că strigarea numelui său de către Brutus, după crimă, nu înseamnă că el l-ar fi instigat, ci că el i-a fost exemplu, atrăgând atenția că Antonius l-a numit cu respect pe Marcus Brutus, dar consideră o vină că ar fi fost instigat de Cicero (contradicție logică, sancționată de orator) . Cicero atrage atenția asupra comportamentului ambiguu al lui Antonius , care a luat măsuri în favoarea lui Brutus și Cassius, dar consideră o vină instigarea la fapta lor. Cicero nu-și ascunde adeziunea la uciderea lui Caesar, dar afirmă că „aș fi făcut să dispară din republică nu doar regele, ci și puterea regală și, dacă așa cum se spune, pumnalul acela ar fi fost în mâinile mele, crede-mă că aș fi dus la bun sfârșit nu doar un act, ci toată piesa”. Adică e de părere că ar fi trebuit să fie uciși și Marcus Antolius și Lepidus. Cicero a scris despre asta prietenului său Atticus, spunând că ar fi trebuit să fie ucis atunci și Antonius și să fie preluată imediat puterea politică la Roma, dovedind că era vorba despre o simplă lovitură de stat pentru preluarea puterii și nu de o mișcare idealistă de apărare a idealurilor republicane.

Primul gând al lui Antonius: jefuirea casei lui Caesar
Nu se mai punea problema ca Antonius să plătească bunurile lui Pompei: 

Jaful din casa lui Caesar
În aceeași noapte, Antonius a jefuit casa lui Caesar, luând de acolo banii personali ai lui Caesar, lăsați Calpurniei, pentru cei 3-5 ani cât urma să lipsească,  colecțiile sale de artă și de obiecte prețioase, dar și documentele lui Caesar..
Plutarh  a menționat că „cea mai mare parte din proprietate” suma de 4000 de talanți , echivalând cu  100 de milioane de sesterți/ 24 milioane de dinari/960 000 aurei/3,4 t aur)- ar fi fost „dată” de Calpurnia lui Antonius. Sau -luată de acesta, sub o formă sau alta. 
Istoricii care au descris evenimentele s-au izbit de cenzura instituită de Octavian asupra lucrărilor istorice. Istoricii care au ăndrăznit să se abată în scrieri de la indicațiile oficiale și-au văzut lucrările puse pe foc iar ei și-au pierdut viețile. Așa că au scris conform indicațiilor, lăsând doar unele mici indicii că lucrurile s-ar fi desfășurat totuși diferit.. 

Tot Appianus a scris că după o lună, când Octavianus a ajuns la Roma, el i-a cerut lui Antonius „banii pe care Caesar i-a strâns în vederea războaielor proiectate , căci ar ajunge pentru distribuirea promisă (prin testament) pentru 300 000 de oameni, pentru restul urmând să vândă proprietăți”. Caesar lăsase prin testament să se împartă câte 300 de sesterți (75 de dinari) fiecărui roman. Deci pentru 300 000 de persoane, câte 300 de sesterți =90 milioane sesterți. Cam acolo. 

Antonius a negat că ar fi găsit atâția bani în casa lui Caesar.

De fapt, spre sfârșitul vieții Octavian (devenit Augustus) a povestit că după anunțarea faptului că el era moștenitorul lui Caesar îi fuseseră aduși banii lăsați de Caesar la Apollonia pentru cele 16 legiuni și restul de trupe, ba chiar și tributul anual al provinciei Asia datorat Romei.   

Dar Antonius rămânând singurul consul în funcție și având ultimele documente scrise de Caesar, pe care le-a putut falsifica după dorință (cum a relatat Cicero), Antonius a putut manipula și documentele din tezaurul statului, de unde a luat câți bani a dorit, acoperindu-și în acelaș timp și marea datorie bănească . (Tot după Cicero, care a spus că la templul lui Ops Antonius a făcut un adevărat măcel, folosid o gardă din mercenari aduși din Spania  ) . Cicero a descris în prima Filipică felul cum Antonius, folosind „notițe” găsite printre documentele luate de la Caesar (desigur falsificate, cum tot Cicero a realizat ulterior) și-a însușit bani din tezaurul roman (aflat în templul lui Ops) .

Datoria lui Marcus Antonius la Idele lui Marte:
40 milioane de sesterți
Cicero l-a întrebat: „Unde sunt cele 700 000 000 de sesterți (7 000 000 aurei) , care figurează în registrele aflate în templul lui Ops? (Ubi est septiens miliens quod est in tabulis quae sunt ad Opis?)
Tu, însă, cum ai scăpat înainte de calendele lui aprilie (1 aprilie) de datoria de 40 000 000 de sesterți (400 000 aurei /3200 kg Au ) , pe care o aveai la idele lui Marte (15 martie)? 

„De fapt , ce situație ar fi putut veni în ajutorul strâmtorării și îndatorării tale în afară de moartea lui Caesar?”

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

Cicero a afirmat despre sine însuși că a primit  moșteniri de peste 20 de milioane de sesterți, dar face referire - prin comparație- și la „moștenirile” ce ar fi fost primite de Antonius de la  persoane ce-i erau complet necunoscute, eliminând pe adevărații moștenitori- desigur prin acte măsluite declarate a fi fost găsite printre documentele lui Caesar.. 

E posibil să fi folosit forța împotriva Calpurniei pentru a putea dispune apoi ca toate acele bunuri să fie transportate la el acasa. Pentru că după acea noapte Calpurnia a dispărut cu desăvârșire.
(Nu a spălat trupul lui Caesar, care a fost dus peste cinci zile la funeralii plin de sânge și cu rănile căscate. Nu a fost de față la citirea testamentului, care s-a făcut în casa lui Antonius. Nu a fost de față la funeraliile lui Caesar. Nu s-a întâlnit cu Octavianus, care i-ar fi devenit fiu adoptiv, după adoptarea de către Caesar prin testament. Octavianus nu a făcut vreodată o referire la ea. Nu a fost convocata pentru a depune mărturie la procesele legate de moștenirea lui Caesar, sau în controversa legată de suma luată de Antonius din casa lor. După toate probabilitățile, Calpurnia a murit în noaptea aceea. Nu s-a sinucis, că ar fi scris istoricii despre asta. Fiind însărcinată, se gândea desigur la copil.  

Despăgubire pentru Sextus Pompei de la bugetul statului

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

La cererea Senatului Marcus Antonius a fost de acord ca fiul supraviețuitor al lui Pompei, Gnaeus Pompei să fie rechemat la Roma, ba chiar l-a numit la conducerea întregii flote romane. 
Dar...Gnaeus cerea proprietățile ce fuseseră ale tatălui său, Pompei cel Mare!
Soluția lui Antonius?
A cerut Senatului suma de 50 de milioane de drahme (adică 50 de milioane de dinari /200 milioane de sesterți) din bugetul public, cu care să fie despăgubit Sextus Pompei!
(conform lui Appianus) 
Reiese că averea lui Pompei cel Mare ar fi fost cel puțin atât.

Fiul mai mic al lui Pompei avea să primească , prin tratatul de la Misenum, promisiunea unei despăgubiri de 70 de milioane de sesterți. (Dio Cassius,XLVIII,36,5) (cca 36 milioane $) .
Averea lui Pompei fusese însă mult mai mare. El moștenise de la tatăl său, Strabo o avere estimată la peste 200 milioane de sesterți (jefuise orașele din Etruria , locuite de populații italice , fără să predea banii la trezorerie). Adică 2 milioane de aurei - 16,32 t aur. (1 aureus nummus-8,16g aur 24K), la această moștenire adăugându-se marile prăzi de război dobîndite după campaniile victorioase.

În vara anului 39 î.Hr, în cadrul Păcii de la Misenum, încheiată între Octavianus, Marcus Antonius și Sextus Pompeius, acestuia din urmă i-a fost promisă o despăgubire de 25% din valoarea proprietăților funciare confiscate și restituirea bunurilor din patrimoniul lui Gnaeus Pompeeius , dar și conducerea unor vaste teritorii în insule și în Peloponez, pentru 5 ani și magistraturi ulterioare. Sextus nu a primit nimic din toate astea. 

Sextus Pompei
Observăm că Sextus purta un colan gros, probabil din aur, la gât. 
Probabil era însemnul de amiral 
(Când a fost găsit trupul lui Pliniu cel Bătrân, amiralul flotei romane în timpul erupției Vezuviului,
cercetătorii au fost uimiți să constate că purta multe lanțuri de aur și brățări
erau probabil însemnele gradului său) 

Cei mai mulți bani  erau de fapt la Apollonia și au fost folosiți de Octavianus

Caesar transferase sume enorme de bani (în aur și argint) la Apollonia, în Iliria, o provincie a Macedoniei) pentru plata legiunilor pregătite pentru războiul contra dacilor și apoi a parților.

Conform estimării lui Plutarh, la Apollonia Caesar ar fi depozitat 175 000 000 de drachme, adică circa 700 000 000 de sesterți, bani ce ar fi trebuit să ajungă pentru plata a numeroase legiuni timp de 3-5 ani. (Era preconizată atacarea Daciei, apoi a Partiei și Scitiei, Germaniei... ) 
Pentru început, Caesar dusese acolo șase legiuni, pentru antrenament, dar erau pregătite 16 legiuni (aproximativ 60 000 de infanteriști și 10 000 de călăreți). Aceștia urmau să fie sprijiniți de cavalerie auxiliară și infanterie ușoară. 

Octavius fusese trimis la Apollonia la studii, dar și pentru a fi în contact cu armata. 

 Plutarh a scris și că urma să se construiască un canal prin istmul Corintului, în timpul campaniei militare. Anienus fusese însărcinat cu construirea canalului. Desigur era făcut proiectul, dacă urma să fie pus în aplicare curând.

Nero a reluat acel proiect și chiar au fost începute lucrările , dar a murit înainte de terminarea lor.

Canalul a fost construit abia în anul 1893, urmând traseul lucrărilor începute de romani. 

După uciderea lui Caesar, în timp ce Octavius ajunsese în sudul Italiei, pregătindu-și intrarea în Roma (abia după o lună), el a trimis „pe cineva de încredere” (probabil Agrippa) să aducă banii de la Apollonia. Totodată, Octavius a luat și banii datorați de provincia Macedonia ca impozit anual pentru Roma.
Octavianus Augustus a mărturisit asta abia înainte de a muri, în ultimul document de dare de seamă.
Dar nu a prezentat niciodată un bilanț , a menționat că „ a luat ce era al său” din acei bani și a depus restul la trezorerie. Dar ce ar fi fost „al său” de acolo? Probabil a depus impozitul datorat de provincia Macedonia. 
De fapt el a luat cât a avut nevoie pentru a plăti neobișnuit de bine- trupele ridicate în Italia, în fruntea cărora a apărut la Roma. 

Octavianus a plătit legiuni cu banii lăsați de Caesar în Macedonia

Cicero a relatat cum armata ridicată de Octavianus l-a silit pe Antonius să părăsească Roma:
„ sentința consulară era gata să-l circumscrie pe tânăr, când dintr-o dată (căci știa că legiunea lui Marte (a patra)  se stabilise la Alba) i s-a adus (lui Antonius n.n.) un mesaj în a patra zi. Uimit de aceasta, a abandonat planul de a raporta senatului despre Caesar (Octavianus) ; a ieșit, nu pe drumuri, ci pe poteci, și chiar în acea zi a ținut nenumărate deliberări senatoriale, toate fiind într-adevăr raportate mai repede decât scrise.

De acolo, nu o călătorie, ci o fugă și o fugă în Galia.”

Prin urmare senatul era pe punctul de a-l blama pe Octavianus, care ridicase armată fără a avea nici o magistratură în stat. Deci-ilegal. Dar marșul armatei asupra Romei l-a determinat pe Antonius să se retragă (chiar ascunzându-se) și să se îndrepte spre Galia Cisalpină .

Octavianus a putut plăti soldați cu plată de 5 ori mai mare decât plata obișnuită!
Plata atât de mare, adăugată aurei date de numele de Caesar , pe care el l-a folosit mereu după adoptarea postumă de către Iulius Caesar , i-a atras pe militari de partea lui.

Antonius a fost obligat să se alieze cu el și cu Lepidus, formând un triumvirat oficial.
(triumviratul anterior, format de Caesar, Pompei și Crassus fusese doar o înțelegere între ei).

700 milioane sesterți pentru fiul lui Pompei

 „Pompei se va putea întoarce acasă; și prețul pe care l-a plătit Antoniu pentru ea, îl va da pentru a o răscumpăra; da, casa lui Gnaeus Pompei va fi răscumpărată de fiul său. Crudă necesitate! Dar astfel de nenorociri ne-au costat lacrimi mult prea mult timp!
Ați decretat ca lui Pompei să i se aloce toți banii pe care un dușman victorios a putut să-i obțină din bunurile tatălui său prin risipirea prăzii.
Dar, din partea mea, cer responsabilitatea de a regla această socoteală, având în vedere legătura strânsă care m-a legat de tatăl său. Prin urmare, el își va răscumpăra grădinile, clădirile și casele din oraș pe care le posedă Antoniu; căci, în schimbul argintăriei, al țesăturilor prețioase, al mobilei și al vinului pe care acest lacom le-a risipit, va face cu bucurie sacrificiul. Își va recupera locuințele de la Alba Longa și Firmum de la Dolabella; și chiar casa de la Tusculum de la Antoniu. În cele din urmă, cei care atacă în prezent Modena și îl asediază pe D. Brutus, familia Anser, vor fi expulzați din Casa Falernilor. Poate că există și alți deținători, dar numele lor îmi scapă. Da, îmi place să o spun: chiar și cei care nu sunt printre dușmanii noștri vor restitui proprietățile lui Pompei fiului său la prețul pe care l-au plătit pentru ele. A fost inconsecvent, ca să nu spun nechibzuit, să se atingă de vreo parte din aceste posesiuni; dar cine le poate păstra după restabilirea ilustrului lor proprietar? Și nu va fi această enclavă a lui Pompei, eliberată de Caesar, obligată să-și reverse prada, acest om care, fixat pe patrimoniul stăpânului său ca un dragon pe o comoară, a pus stăpânire pe proprietățile Lucaniei?
În cele din urmă, aceste șapte sute de milioane de sesterți pe care i-ați promis tânărului Pompei, Părinți Conscripți, vor fi distribuite în așa fel încât fiul lui Gnaeus Pompei să apară, prin voi, repus în deplină posesie a moștenirii sale: aceasta este sarcina, spune Senatul.
Restul va fi făcut de poporul roman pentru o familie pe care au văzut-o în splendoare. Îi vor da în special lui Sextus demnitatea de augur pe care a deținut-o tatăl său; iar eu însumi, redând fiului ceea ce am primit de la tată, îl voi desemna pentru alegere. Care dintre cei doi, pentru a fi augur al lui Jupiter, cel mai bun și cel mai mare, ai cărui interpreți și slujitori suntem noi, îi va da poporul roman preferință, lui Pompei sau lui Antoniu? Cât despre mine, cred că printr-o favoare specială a zeilor nemuritori soarta a voit ca, fără a distruge sau anula actele lui Caesar, fiul lui Gnaeus Pompei să poată recăpăta rangul și averea tatălui său.” (Cicero-Philippica XIII-20 martie 43 îC, în Senat) 

Cicero se bucura degeaba: cei trei triumviri s-au înțeles să-și extermine fiecare pe cei pe care îi considera dușmani și 
primul pe listă a fost pus Cicero! 
Sextus Pompei nu a primit niciodată banii promiși: a fost înfrânt și ucis. 

Antonius a făcut numeroase manevre politice pentru a pune mâna pe legiunile trimise de Caesar în Macedonia. 

Dar....banii erau la Octavianus, viitorul Augustus!