Pâinea romana

 

Romanii mâncau la început pâine nedospită, sub formă de lipii fierte sau coapte.
La începutul secolului III î.Hr au apărut la Roma primii brutari, după războiul contra Persiei. Asta înseamnă că atunci se generaluzase pregătirea pâinilor dospite, care se pregăteau la început doar în gospodării (după cum a scris și Pliniu cel Bătrân)
Dat fiind că pâinea dospită era folosită în Grecia din secolul V î.Hr, e de presupus că și romanii preluaseră metoda, doar că nu au avut brutării mari de la început.
Cu timpul s-au adăugat diferite rețete , cum au fost cele preluate de la gali. Galii făceau site fine din păr de coamă de cal , ibericii făceau site din in , egiptenii făceau site din papirus, obținându-se astfel făină fină.
Se făcea o varietate foarte mare de tipuri de pâine, din diferite cereale și combinate cu diferite ingrediente: diverse leguminoase, 

Varietăți de pâine

Pâine putea fi făcută din mei, orz, similago („floarea făinii”-făină de grâu foarte fină); se menționează pâinea în funcție de utilizare: panis ostrearius care se consumă cu stridii, precum și panis aquaticus (originar din Persia), deoarece aluatul se întinde într-un vas folosind apă, ceea ce îi conferă un miez aerat, similar cu aspectul bureților; o pâine căutată pentru gustul său, artolaganon, un fel de pâine cu lapte, piper, vin și grăsime (fără vin este o pâine streptice); speustique care este o pâine rapidă, de unde și numele său; în funcție de metoda de gătire există pâine coaptă în cuptor, pâine coaptă într-o formă sau chiar în tavă de plăcintă; se spune că se pot adăuga ouă, ulei sau lapte; apoi există picenum, numit după inventatorul său, care a adăugat must de struguri în aluatul care era lăsat cu grijă să crească timp de nouă zile și care se consuma cu miere.

Scriitorii antici au menționat și alte sortimente d epâine, ca pâinea capadociană, făcută cu ulei și nedospită (din lipsă de timp probabil), în care legionarii adăugau slănină, fructe de pădure, fructe uscate, brânză sau alte ingrediente lapte  și care se mânca mereu caldă, sau pâinea boletus: în formă de ciupercă și acoperită cu semințe de mac, pâinea Thargele, făcută imediat după recoltarea grâului, nastos, pâine făcută pentru fecioarele ce serbau misterele Minervei, piramida, frământată cu semințe de susan sau pâinea Quadrată, pâinea divizată în opt, făcută din făină fină și făcută în cantități mari în brutării, pentru a fi distribuită celor ce aveau dreptul la cotă de pâine de la buget.
.
Pâinea putea fi modelată și în forme surprinzătoare, ca sâni sau falus uri, desigur în anumite contexte.
Pâinea cu maia, preluată de la greci era tipul cel mai comun.
Pliniu menționează și pâinea galilor, făcută cu spuma berii ca agent de dospire. Asta dădea pâinii un gust acru, de unde și nevoia de a se adăuga sare.
Pliniu a amintit și pâinea făcută cu apă de mare, care nu ar fi recomandată (probabil din pricina impurităților din acea apă).
Panis militaris era pâinea aspră a soldaților, , coaptă fără dospire, în care legionarul putea adăuga slănină, fructe de pădure, fructe uscate, brânză și alte ingrediente.

Această pâine era cu siguranță aspră, dar avea avantajul de a se păstra bine deoarece era foarte uscată. Se știe, de asemenea, că legionarii preparau un fel de pesmet înainte de a pleca la manevre.
Împăratul Iulian, înainte de a pleca într-o expediție împotriva triburilor germanice, a pregătit pesmet timp de 20 de zile pentru legionarii săi de la Augusta Raurica.
Pâinea șerpuită ar fi putut fi, de asemenea, o pâine comună printre soldați; o pâine era înfășurată în jurul unui proțap ca un șarpe, permițând să fie gătită la foc. Pâinea putea fi coaptă și sub cenușă.

Pâinea coaptă în țest

O modalitate obișnuită de a coace pâinea în absența unui cuptor (dar una nu o exclude pe cealaltă) este coacerea acesteia sub țest. Aluatul este pus într-un vas și acoperit fie cu un țest (un capac de ceramică de forma unei carapace de broscă țestoasă ) , fie cu o matriță pentru a-i da forma dorită. Acest vas poate fi apoi așezat pe jar și lăsat să se coacă până la sfârșit. Aceste matrițe, care au fost găsite în număr mare, prezintă motive mitologice și scene de luptă între gladiatori, motive erotice (pentru destinderea atmosferei din tabără) sau cu reprezentări ale împăraților.
Testul se încinge mai repede decât cuptorul , se poate face focul cu tot felul de surcele, vegetație uscată sau lemne și poate fi folosit și la frigerea cărnoi sau a legumelor. Era ușot de transportat, deci foarte practic. 

Aici: un test din Oltenia de astăzi

pâinea Quadratus

În cuptoarele din Pompei au fost descoperite pâini rotunde cu felii pre-tăiate și o bandă pe grosimea lor. Fresce din același oraș le înfățișează de asemenea. Când pâinea crescuse și era gata de copt, era legată cu o sfoară, care era legată astfel încât să rămână o buclă cu nod. Acest lucru îi permitea brutarului să scoată pâinea din cuptor fără să se ardă, deoarece o putea trage de nod. Pre-tăierea ar fi putut servi unui dublu scop: în primul rând, să faciliteze creșterea pâinii prin menținerea unei forme armonioase și, în al doilea rând, să permită brutarului să ia o felie fără a rupe crusta feliei adiacente, păstrându-i astfel prospețimea. De asemenea, este posibil ca în localurile de alimentație publică din oraș   pâinea să fi fost vâbdută  la felie, împreună cu porția de mâncare, mai mai degrabă decât ca pâine întreagă
Acest tip de pâine poate fi găsit și astăzi în Irlanda și Scoția sub denumirea de bannock (feliile fiind scones), al cărui nume se crede că derivă direct din latinescul panicum, deoarece cuvântul gaelic pentru pâine este aran.

Bannock

	Panis quadratus

Cea mai faimoasă pâine din epoca romană este PANIS QUADRATUS. Îi cunoaștem numele de la Athaeneus din Naucratis (secolul al II-lea d.Hr.). Aspectul său a fost frecvent reprezentat pe fresce și este cunoscut din descoperirile arheologice. Are forma unei roți cu opt spițe. În brutăria lui Modestus din Pompei au fost găsite 81 de pâini carbonizate cu această formă

Pâine găsită la Pompei

Rețetă de Panis Quadratus

Ingrediente

• 350 grame făină de spelta 
• 150 grame făină de grâu 
• 150 grame aluat cu maia
• 7 grame sare de mare
• 225 ml apă călduță
• 2 linguri de miere
• 2 linguri de ulei de măsline
• 1 lingură de semințe de chimen
• 1 lingură de semințe de fenicul
• 1 lingură de anason
• 6 foi de dafin

Preparare

Puneți făina de spelta și făina de grâu cu maia, sarea, apa, mierea, uleiul de măsline și toate semințele într-un bol și frământați până obțineți o bilă de aluat. Puneți aluatul pe masa de lucru și frământați-l până obțineți un aluat neted în aproximativ 10-15 minute.

Puneți aluatul într-un bol uns cu ulei. Acoperiți și lăsați-l să crească timp de 30 de minute. Îndoiți aluatul și lăsați-l să crească încă 30 de minute. Formați aluatul într-o bilă și lăsați-l să crească aproximativ o oră. Degazați puțin pâinea, formați din nou o bilă. Puneți o foaie de hârtie de copt pe o tavă de copt și așezați frunzele de dafin pe ea. Puneți aluatul pe tava de copt și apăsați-l ușor într-un disc plat. Lăsați să crească timp de aproximativ 12 ore.

Preîncălziți cuptorul la 220 de grade cu mult timp în avans. Faceți tăieturi deasupra pâinii în formă de roată. Introduceți pâinea în cuptor și setați temperatura la 200 de grade. Coaceți pâinea quadrată timp de aproximativ 30 de minute.

Pe pâinea găsită la Herculaneum era și o ștampilă :
„(C)ELERIS 
Q(UINTI) GRANI
VERI SER(VI)

„DE CELER ESCLAVE DE Q GEANUS VERUS”
A fost analizatî pâinea și a fost reconstituită rețeta.
Era dospită cu maia
Pliniu a scris că maiaua era făcută din făină frământată înainte de a fi sărată, apoi redusă la un fel de terci, care se lăsa să se odihnească până începea să fermenteze, luând naștere bacterii lactice și drojdii.
Brutarii păstrau o parte din maia pentru a doua zi , pentru o nouă încărcătură de aluat. 
Prețul pâinii era reglementat și subvenționat. La Roma și mai târziu la Constantinopol cetățenii primeau rații de pâine gratuită  sau de cereale gratuite/
Pâinea era făcută de brutari profesioniști 
.Rețeta pâinii de la Herculanum
Se prepara întâi maiaua

Se amestccă o parte de făină cu o parte de apă și se lasă acest amestec să se odihnească cinci până la șase zile într-un recipient acoperit și într-un loc cald. Când maiaua degajă un ușor miros acidulat și se formează foarte mici bule , e gata.
Se adaugă apoi 2l de apă , apoi 400g de făină de spelta cernută,  400 g făină de grâu complet (făină integrală) , o lingură de făină de secară și o lingură de ulei d emăsline, se amestecă apoi cu grijă, aluatul se lasă la odihnit cam 45 de minute, într-un loc cald și umed, apoi se frământă din nou , adăugând eventual puțină sare. Bula de aluat se pune apoi pe hârtie de copt,pusă pe o tavă se crestează cu cuțitul pe adâncimea de 2-3cm, în cruciș și apoi în 8 părți, Se lasă să mai crească o oră, apoi poate fi pusă la cuptorul preîncălzit la 220 grade C , pentru cca 25 de minute.
Se poate mânca apoi caldă, cu moreto: o pastă din brânză proaspătă de oaie cu ierburi aromatice, cu usturoi zdrobit și puțin ulei de măsline. 

Panis militaris castrensis (pâinea militarilor, în castru)

• 500g făină integrală de spelta 
• ½ lingură sare măsline smochine 
• 3 linguri ulei de măsline 
• 1 linguriță miere 
• 300ml apă călduță 
• 15g drojdie (sau un plic de drojdie uscată) 

Amestecați totul și frământați timp de cel puțin 15 minute. Apoi lăsați să crească timp de o oră într-un bol acoperit cu un prosop (de preferință într-un loc cald). Formați o pâine, împărțiți-o în șase bucăți și coaceți timp de 35 de minute la 180°C . Sfat: Folosiți măsline mari fără sâmburi și fiți generoși cu ele. Altfel, va fi dificil să găsiți măslinele după coacere.

Pâinea poate face o avere 

Un  brutar care ne vorbește din istorie a fost Marcus Vergilius Eurysaces.
Eurysaces , ce vorbea și grecește, fusese sclavul unui anume Marcus Vergilius și primise la eliberare (conform obiceiului roman) și numele și prenumele fostului stăpân , considerându-se că acum făcea parte din familia acestuia.
 Monumentul său funerar imens, la periferia centrului Romei, arată că trebuie să fi făcut o avere cu fabricarea pâinii.

Dimensiunea monumentului poate fi impresionantă, dar execuția structurii este și mai impresionantă. Acesta constă din coloane gigantice pe care se sprijină o structură, cu cercuri mari în ea. Deasupra acesteia, o friză sculptată a fost plasată de jur împrejur. Totul este pur simbolism. Coloanele sunt un simbol al coșurilor  în care era frământat aluatul. Cercurile simbolizează mașinile de frământat. Friza merită să fie studiată, dacă te uiți în sus. Arată frumos cum se desfășoară meseria brutarului.

Friza sculptată prezintă scene în care se verifică calitatea cerealelor, făina este cernută, cerealele sunt măcinate de o moară de cereale acționată de un măgar, oficialii statului înregistrează primirea cerealelor, aluatul este frământat într-o mașină de frământat acționată de un cal, bărbații formează pâinile, cineva pune pâinea în cuptor, bărbații cară coșuri mari cu pâine, pâinea este cântărită și pâinea este dusă mai departe către brutăriile din oraș.
Impozantul monument funerar, ce a rezistat până în zilele noastre e o mărturie a reușitei profesionale a unui fost sclav, ce a reușit nu doar să-și răscumpere libertatea, ci și să conducă o afacere de mare succes în domeniul producerii pâinii, adunând și o avere importantă, ce i-a permis și construirea impozantului mausoleu pentru el și pentru soția lui.

Succesul său în afaceri a constituit și o încurajare pentru alți sclavi de a adopta metode similare pentru a se elibera și totodată a scăpa de sărăcie. 

Monumentele funerare ale liberților

În lumea antică monumentul funerar era construit pentru a invita la gândire (monere).
În cazul celor ce nu făceau parte din elită un astfel de monument era semnul ascensiunii sociale. Foarte ades, eliberații (libertus)  și militarii aveau cele mai vizibile monumente.
Erau importante portretele respectivului libert și al soției sale, precum și chipurile copiilor, ce urmau să fie cetățeni romani cu toate drepturile (ingenui- născuți liberi) .
 Deși teoretic sclavii nu aveau nici un drept, stăpânii le puteau conferi diferite privilegii, dacă doreau.
Pliniu cel Tânăr le recunoștea sclavilor săi dreptul de a redacta un fel de testamente, pentru a transmite banii câștigați de ei (peculae) copiilor lor sau altor membri ai familiei lor nelegitime, dar aprobate de stăpâni..Existau chiar și cupluri formate din sclavi și persoane libere.
În dreptul roman, doar copiii născuți din iustum matrimonium (căsătorie legală) urmau condiția tatălui lor. Copiii născuți din legături nelegitime urmau condiția mamei .

Dar pe monumentele funerare se întâlnesc situații în care numeroase femei erau eliberate de soții lor, în unele cazuri soțul fiind un libert la rândul său.

Pe aceste (numeroase) monumente sunt sculptate de obicei portretele cuplului, fiind menționată și starea civilă a fiecruia (cetățean liber sau libert), dar și portretele și numele copiilor, născuți liberi. Se simte satisfacția celor care au lsat în urmă situația de aservire și care asigurau copiilor lor un statut de cetățean cu drepturi depline. 

Albastru ceruleum

 Albastrul egiptean

Culoarea albastră era greu de obținut în antichitate. 
Camera albastră

Albastrul era scump.

Se putea obține pigment din piatra semiprețioasă lapis lazuli (sodalit) , care era greu de găsit și scumpă .

În Renaștere continua să fie la fel de greu de procurat, așa că această culoare era rezervată de obicei, în reprezentările religioase, pentru rochia sfintei Fecioare.

Acum se obține pigmentul ultramarin pe cale chimică, dar nu e totuși acelaș lucru.  

În antichitatea romană, acest albastru a fost înlocuit cu „albastrul egiptean”, un pigment obținut dintr-un amestec de nisip încălzit cu var, cupru, cuarț și un flux alcalin. 
Acest pigment albastru fusese obținut în Egiptul antic încă din anii 3300-3200 î.Hr, iar romanii au preluat ulterior  fabricarea lui.
Vitruvius denumea acestă culoare: cœruleum, denumire ce se păstrează și în zilele noastre pentru această nuanță de albastru- obținută însă cu alte metode.(Ceruleum) 
În antichitatea romană, albastrul caeruleum se producea la Puteoli, lângă Pompei. Dar rămânea totuși un pigment scump. S-a găsit și o cupă cu acest albastru obținut în zona Pompei.

Pliniu cel Bătrân a scris despre acest pigment, notând că el costa 8 denari/liră, iar caeruleumul vesterianum (de cea mai bună calitate (costa 11 denari/liră. O liră romană echivala cu 0,72 livre, adică 0,326 kg  astăzi)
Un pigment și mai scump era indicum (indigo), un pigment ce se aducea din India.
Cercetătorii au calculat că o cameră colorată cu pigmentul caeruleum ar fi costat 93-168 denari.
Pentru comparație, un soldat de infanterie primea o soldă de circa 187 denari pe an.
În aceste condiții, camerele vopsite în culoarea albastră erau rare. Mult mai frecvent se folosea culoarea roșie, mai convenabilă.
Totuși a fost găsită la Pombei o încăpere colorată în culoarea albastră , expresie a luxului.
Camera , cu suprafața de aproximativ 8m2, făcea parte dintr-un bloc de locuințe- insula- care era o anexă a unei case mari- domus.
Casa respectivă era dotată cu baie încălzită prin pardoseală, era o clădire cu etaj și avea o sală de mese mare, ce putea găzdui 20-30 de oaspeți. 
Complexul construit are o curte interioară, în care era și scara ce ducea la etaj. Nu au fost decopertate toate încăperile, pentru că sunt necesare și lucrări de consolidare și protejare. 
Se consideră că acea cameră albastră nu era o cameră de locuit obișnuită, ci probabil un sacrarium- un spațiu destinat ritualurilor sau depozitării de obiecte sacre.

Camera albastră a fost escavată recent în zona centrală a orașului Pompei, (din care mare parte se află încă sub cenușa vulcanică). 
Camera cu fond albastru are pictate bandouri decorative aurii și personaje mitologice feminine ce reprezintă anotimpurile , în încăpere fiind și reprezentări legate de agricultură și de creșterea oilor. 
În cameră au fost găsite anterior 15 amfore și un set de lampadare și ulcioare .

Cicero contra lui Piso

Discursul marelui orator al antichității împotriva lui Piso-in Pisonem

Cine era Lucius Calpurnius Pison și de ce era atacat de Cicero?

În anul 63 î.Hr Cicero, care era consul, a aflat de conjurația lui Catilina, ce a încercat să dea o lovitură de stat. Catilina nu fusese prins (el a murit în luptă ulterior), dar cinci dintre complici erau prizonieri și senatul i-a condamnat la moarte, fără a mai recurge la judecata unui tribunal. Caesar s-a opus la executarea sentinței, propunând închisoare într-un alt oraș din Italia, dar Cato și Cicero au reușit să impună ca respectivii să fie uciși, ei fiind sugrumați în aceeași seară, în închisoare, din ordinul lui Cicero.. 

În 59 î.Hr Caesar s-a căsătorit cu Calpurnia Pisonis, fiica lui  Piso.. 
În anul58 î.Hr însă, lui Cicero i s-a imputat executarea ilegală a celor cinci (care nu beneficiaseră de dreptul de apărare prevăzut de lege) și el a fost exilat timp de un an, în timp ce Piso deținea consulatul.

În 57 î.Hr Cicero a revenit la Roma și a început să se răzbune pe cei pe care-i considera vinovați pentru exilarea sa: pe cei ce fuseseră consuli atunci , Piso și Gabinius. aflați acum în funcții de proconsuli în Macedonia și Siria. Cicero a cerut senatului să le anuleze mandatele și Piso a revenit la Roma în anul 55 î.Hr. Dar răzbunarea a continuat, cu atât mai mult cu cât Piso era socrul lui Iulius Caesar, pe care Cicero  urmărea de fapt să se răzbune, dar ...era mai greu să o facă!
Piso și-a prezentat raportul de activitate în fața senatului, și ca răspuns Cicero a ținut discursul îndreptat direct împotriva lui Piso: In Pisonem. 

55 î.Hr

Discursul începe așa:

„Vezi acum, animalule, înțelegi reproșurile puse în fruntea ta?

Nimeni nu se plânge că nu-știu-care sirian a fost numit consul printre hoarda de novici.
Căci nici tenul tău de sclav, nici obrajii tăi îmbrăcați (nerași probabil) , nici dinții tăi cariați nu ne-au înșelat; ochii tăi, sprâncenele tale, fruntea ta , pe scurt toată figura ta , care are o anumită expresie tăcută de spirit, i-a indus în eroare pe oameni, a înșelat și i-a păcălit chiar și pe cei ce nu erau sensibili.
Puțini dintre noi cunosc viciile tale ascunse, puțini dintre voi cunosc lentoarea spiritului tău, prostia și slăbiciunea limbii tale. 
Niciodată nu s-a ridicat o voce în forum, nici un pericol n-a amenințat consiliul, nici un act, nu doar ilustru, dar fie și necunoscut , nici în armată, nici în patrie.
Tu ai ajuns la onoruri din greșeala oamenilor, fiind recomandat de imagini înșelătoare, cu care tu nu semeni deloc, decât prin culoare.”

Cicero îl atacă în mod repetat pe Piso pentru culoarea închisă a tenului său- asemănătoare cu a măștilor de ceară ale strămoșilor, care erau afumate cu timpul. Tenul închis la culoare ar fi unul „de sclav”. Dinții cariați ai unui bărbat de circa 46 de ani erau de asemenea argumente de blamare a acestuia în fața senatului!

Putem deduce că romanii aveau de obicei dantura bună chiar și pe la 50 de ani (Cicero avea 51 de ani pe atunci)   

Dar atacarea furibundă a lui Cicero nu mai ține cont de logică: pe de o parte e amintită sorgintea veche a lui Piso , acuzându-l că a fost promovat nu datorită meritelor proprii ci familiei ilustre din care făcea parte, pe de altă parte i se reproșează originea siriană, plebeiană (nesusținută de nici un document) ..  

„S-a lăuat el în fața mea că a obținut toate magistraturile fără a fi respins? 
Să-mi fie permis să declar adevărul despre aceste lucruri în ceea ce mă privește, căci toate mi-au fost acordate de poporul roman. Ai fost numit questor chiar de unii ce nu te văzuseră , dar ti-au acordat onoarea pentru nume. Ai fost numit edil? Piso a fost numit, dar nu acest Piso. Și pretura a fost acordată strămoșilor tăi. Erau cunoscuți cei morți, nimeni nu te cunoștea pe tine, care erai încă în viață/
Când poporul roman m-a făcut prima dată questor, pentru prima dată edil, prima dată pretor în unanimitate, acestă onoare a fost acordată cuiva nu pentru ilustra sa familie....”..
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cicero face mereu o paralelă între oponentul său și sine însuși, deși nu ăsta era subiectul. El însă, simțindu-se probabil umilit de situația sa de „om nou”, fără strămoși cu care să se poată lăuda, caută să transforme asta într-un merit personal, ca persoană ajunsă prin merite proprii. 

De fapt  Lucius Calpurnius Piso Caesoninus era unul dintre rarii contemporani care parcursese în întregime cursus honorum. Era un adept al principiilor epicuriene și încerca mereu să aplaneze conflictele apărute între diferiți oameni politici. 

Pe de altă parte Cicero o măritase în anul 63 î.Hr pe fiica sa Tullia Ciceronis  cu un Calpurnius Pison, Caius Calpurnius Piso Frugi  dar din altă ramură decât Caesonii. El apelase în anul 58 î.Hr la ajutorul lui Piso, probabil în virtutea înrudirii- chiar pe departe, dar fusese refuzat.

Cum adică? Nu a funcționat nepotismul? Ooh! 

În anul 56 î.Hr, Cicero a căsătorit-o pe Tullia cu Furius Crassipes, apoi  -în anul 50 î.Hr- cu Publius Cornelius Dolabella, de care ea a divorțat după 4 ani. 

Din păcate Tullia a murit în anul 45 î.Hr, la o lună după ce născuse, iar Cicero a dorit să ofere o apoteoză Tulliei, să-i construiască un sanctuar și să o zeifice . El plănuise deja cumpărarea unui teren într-o zonă intens frecventată, unde să construiască sanctuarul, pentru care comandase coloanele, dar pare să fi renunțat . 

Discursul foarte lung al lui Cicero a continuat, presărat cu insulte ca: vierme, cu acuzații că „ar fi putut face” tot felul de orori, dacă ar fi avut posibilitatea , de vreme ce îl gonise pe el, Cicero în exil!
Îi reproșează că și-a sărbătorit întoarcerea în sunet de cymbale și petreceri cu mult vin, de fapt petrecerile respective fiind organizate de colegul său . E din nou caractezizat ca sărac cu duhul, cu un caracter slab , dar insolent în lucruri secundare .
Printre alte invective: monstru cel mai monstruios și cel mai abject...având o viață plină de dezonoare, contrapunând din nou propriul său renume, care a făcut ca senatul să-l recheme și pe consulii Publius Lentulus și Gneius Pompei să folosească toate mijloacele pentru a-i asigura siguranța. 

În schimb, îl zeflemisește pe Piso cu supranumele de „Epicur al nostru” , care ar fi condus teritorii supuse, nu „pe cele ale rasei lui”- aluzie din nou la presupusa origine siriană a acestuia. 
Îl acuză că a cheltuit mult cu armata sa din Macedonia, relatând totuși că e o provincie dificilă, cu granițe greu de apărat , bântuită de „națiuni barbare”, dar nu îi recunoaște nici un merit , atacându-l în trecere și pe Gabinius, „creatură infernală născută din propriile măruntaie”, declarând că dacă i-ar fi văzut crucificați pe Piso și pe Gabinius nu ar fi fost mai fericit decât să le vadă cu reputația întunecată de către senat.
El afirmă că se rugase deseori pentru nenorocirea celor doi , dar nu să-i vadă bolnavi sau uciși (acestea fiind nenorociri ce li se pot întâmpla și unor nevinovați) , ci cu blestem ca cel al poetului Triestes
„Aruncați de naufragiu, țintuiți să fiți de stânci, jupuiți, spintecați , sau acoperiți de bucăți de gudron, de nisip și de sânge negru”.
Cicero adaugă că dacă s-ar petrece așa ceva, nu i-ar părea rău, dar tot n-ar fi de ajuns, căci au fost și  oameni merituoși care au murit pe mare. El le dorește o pedeapsă mai cruntă , cum ar fi aceea ca scrisorile lor să fie desconsiderate de senat și se delectează la gândul că ordinul de rechemare de la post e o pedeapsă infamantă , menită să le atragă disprețul concetățenilor. 
Cicero jubilează pentru că Piso nu doar că a fost rechemat, dar a pierdut și mare parte din armată și retrimisese restul soldaților.  

Discursul lui Cicero e încărcat de o ură sinistră.
Nici un moment nu consideră că are o vină pentru că a ordonat execuția fără proces a cinci oameni. 
Deci consideră exilarea sa total nedreaptă, deși știa bine că a fost o pedeapsă mică pentru acea gravă încălcare a legii, de care se făcuse vinovat.

În timpul acelui an de exil, după cum mărturisește în text, își imagina cele mai crunte răzbunări față de cei doi consuli .
Culmea e că cei doi consuli nu îl condamnaseră pe Cicero, însă nu se opuseseră legislației tribuniciene a lui Publius Clodius Pulcher , care a permis urmărirea penală și exilul lui Cicero.

. Pedepse crunte, disproporționate sunt enumerate chiar de Cicero și considerate prea mici.
De fapt, ceea ce putea să facă era să le terfelească reputația, căci nu reușise să le găsească o vină imputabilă penal.
Așa că marele orator își desfășoară întregul arsenal de arme ale oratoriei pentru a-l acoperi pe Piso cu insulte (și secundar pe celălalt, pe Gabinius. Totuși principala lui țintă este Piso. De ce? probabil pentru că era socrul lui Caesar. 

De fapt, dacă îl ura pe Piso din răsputeri (așa cum a declarat), cu atât mai mult în ura pe Caesar.
De ce? 
Caesar era la rândul său un orator strălucit, a cărui elocință era admirată de contemporani. 
Dar Caesar era mai mult decât un orator pasionat de arta elocinței, ci avea și alte calități, pe care el, Cicero știa că nu le va avea niciodată.
Era de sorginte nobilă, provenind dintr-una dintre cele mai vechi familii romane. Iar Cicero avea o mare invidie (după cum se vede și din acest discurs) față de nobilimea veche romană, el însuși fiind un „om nou”, provenit din plebei.
Caesar era un mare conducător de oști, obținând victorii uimitoare în condiții ce ar fi prevestit înfrângerea. Avea calitatea de a lua hotărâri foarte rapid și de a le pune în aplicare fără ezitare, în timp ce Cicero era cunoscut ca având o fire fricoasă și nehotărâtă.
Apoi Caesar era un bărbat cu mare succes în fața femeilor , în timp ce el, Cicero, era sub papucul nevestei .
Exemplele pot continua, dar cele de până acum explică probabil ura provenită din invidie și din complexul de inferioritate resimțită de Cicero față de Caesar.
Doar că Iulius Caesar era prea puternic pentru a fi atacat prin invective aruncate în senat. Dar a încercat asta în mod constant. 
(Spre mirarea lui, Caesar nu i-a răspuns cu aceeași monedă, ci a tolerat cu eleganță atacurile și i-a arătat mereu prețuire lui Cicero pentru talentul său oratoric, indiferent de subiectul abordat) 

Pentru moment, îl ataca pe socrul său, pe pașnicul Piso, convins că terfelirea numelui socrului său va aduce o atingere și reputației familiei lui Caesar. 

Arătând dispreț față de familia veche a lui Lucius Calpurnius Pison, Cicero arăta dispreț față de familia soției lui Caesar. 
Doar că ura fățișă, spumegândă arătată prin discurs arată că de fapt atacurile exprimate nu erau provocate de defecte reale ale oponentului său, ci de propria invidie meschină.
Pentru că acea persoană pe care Cicero o numea „sărac cu duhul”, era un om de mare cultură, care avea în villa sa din apropiere de Herculamneum (vilă ce se crede că a fost a fiului său, Lucius) o colecție impresionantă de lucrări de artă și o bibliotecă vastă (600-1000 de volume)  - pe care o studiază acum arheologii. În villa aceea se reuneau oameni de cultură, ca Virgilius, Quintilius Varus, Lucius Varus Rufus , tânărul Horațiu , , Piso preferând activitatea literară și filozofică în locul ambițiilor politice. Activitatea lui Piso a fost continuată de cea a fiului său, pontiful.

În privința activității sale de proconsul în Macedonia, Piso a suprimat tîlhăria și a restabilit ordinea provincială, deși Cicero l-a acuzat de extorcare, trai luxos și neglijență.
Piso a respins aceste acuzații subliniind constrângerea sa financiară și succesele administrative. 

Lucius Calpurnius Piso Caesoninus a condus campanii militare împotriva triburilor trace care atacau provincia Macedonia(Denselatae și Bessoi). Aceste grupuri, sub conducerea unor lideri ca Rabocentes efectuau incursiuni în teritoriul macedonean . Piso a obținut victorii, învingându-i pe bessoi și restabilind ordinea. 
Deci acuzațiile lui Cicero reflectă strict animozitatea personală a acestuia.

 Piso a fost achitat în procesul de extorcare ( de repetundis ), ajutat de pledoaria lui Iulius Caesar și de scepticismul juraților față de invectiva lui Cicero.
Cicero îi reproșașe și  și acceptarea a 300 de talanți de la regele Cotys al Traciei pentru a-i ucide pe liderii traci Pleuratus și pe căpetenia bessiană Rabocentus

Răspunsul lui Piso

Piso l-a provocat public pe Cicero să inițieze un proces formal de repetundae (extorcare) , așa cum era permis în cadrul Lex Calpurnia pentru guvernatorii provinciali transferând astfel sarcina de a fundamenta afirmațiile cu martori și relatări din Macedonia.Nicio astfel de urmărire penală nu a avut loc. 
Acuzațiile lui Cicero, deși influente în cercurile senatoriale, nu au avut rigoarea probatorie necesară pentru o audiere quaestio repetundarum și par motivate de politici de represalii mai degrabă decât de o anchetă imparțială, deoarece apărarea lui Piso a evidențiat absența delegațiilor provinciale care să solicite restituirea - un precursor standard al cazurilor de extorcare de succes.

 Acest episod a subliniat interacțiunea dintre vendetele personale și patronaj în responsabilitatea romană, Piso ieșind nevătămat din confruntarea senatorială.

Se pare că ura lui Caesar s-a îndreptat apoi împotriva lui Caesar, pe care a început să-l submineze constant prin lansarea de zvonuri calomnioase , ce urmăreau micșorarea popularității lui. 

Dio Cassius, Appianus și Plutarh au scris altfel despre Piso.
În situațiile de criză politică, Piso a încercat mereu să aducă o conciliere , el însuși rămânând neutru. 
Din păcate, Calpurnia Pisonis, soția lui Caesar pare să-și fi pierdut viața foarte repede după uciderea lui Iulius Caesar, fără a se cunoaște detaliile.
Tatăl ei, Piso a solicitat citirea publică a testamentului lui Caesar, tot el a adus trupul lui Caesar în Forum pentru ceremonia funerară, apoi a luat atitudine pentru urmărirea ucigașilor lui Caesar. Se pare că și-a pierdut viața în anul 43 î. Hr, , în împrejurări necunoscute.

https://www.thelatinlibrary.com/cicero/piso.shtml

Curățătoria romana

 

Pămîntul de fulon, argila smectică

Argila decolorantă -terra da follone în italiană

(smêktikos, σμηκτικός înseamnă în grecește proprietatea de a curăți, de a albi prin frecare) și de a degresa.

Este un pământ argilos lipicios, bogat în smectite - un grup de minerale argiloase , printre care silicați , anume filosilicați. Aceste argile cu granulometrie foarte fină , cu marticule mai mici de 2 µm erau folosite pentru curățarea textilelor delicate , care ar fi fost deteriorate de materiale grosiere ca nisipul . Smectitele au și proprietatea de a se umfla mult și de a forma un gel vâscos și lipicios, cu proprietăți lubrifiante. Ele au o mare capacitate de a absorbi cationi (capacitete de schimb cationică) și alte impurități , ceea ce sporește capacitatea lod de a curăți.
Pământul de fullon are proprietăți de curățire, saponifere, detersive, degresante și spumante. Amestecate cu apa, ele formează suspensii coloidale argiloase foarte stabile. 
Această argilă hidratată, gonflantă, de un gri verzui conținea aproape întotdeauna și puțin oxid de calciu, oxid de magneziu și oxid de fier. Ea este puțin fuzibilă, grasă la atingere și se dizolvă ușor în apă, rezultând un amestec onctuos ca un săpun. .nUnele varietăți produc o spumă ca de săpun. 
În zilele noastre , smectitele dioactahedrice sunt principalul ingredient al unor medicamente ce tratează diareea („Smecta”)
Ele sunt folosite și în cosmetică, împotriva acneei, dar și pentru produse de lustruire sau sunt adîugate în noroiul de foraj (bentonită) .

Aici e un detaliu al zeiței Hygeia, statuie grecească datând din secolul 4 î.Hr. 

În antichitate, aceste argile erau folosite pentru impregnarea și curățirea țesăturilor .

În spălătoriile romane, țesăturile erau bătute mecanic în bazine cu apă argiloasă de acest tip, cu mâna sau cu diferite bastoane sau plase. Termenul smectic semnifică o stare mesomorfă, intermediară între starea cristalină și starea lichidă.
Istoric, termenul „smectikos- curățitor - era folosit pentru a desemna substanțe gelatinoase, curățitoare și onctuase ca săpunul. Țesăturile se puteau frământa și cu picioarele .
Existau și mori de apă cu sisteme de ciocane care băteau țesăturile groase. Această operațiune se numea fulare . Lucrătorii se numeau fullo,(fullones la plural)  iar atelierul de împâslire a lânii se numea fullonica. (fullonicae la plural) 

Aceste proprietăți de curățire erau folosite la fularea mecanică al textilelor . 
Lâna era în primul rând spălată și degresată , apoi toarsă și țesută. 
Țesăturile erau puse apoi în cuve cu argilă de fullon și erau fulate cu picioarele sau cu mâinile, sau folosind maiuri acționate de forța apei în mori de fulat. 

(Așa cum mai e una  și la noi, în Maramure, erau în trecut  vâltorile, morile cu apă pentru spălat țesăturile din lână) 

Procesul de curățire îmbina acțiunea mecanică prin frotarea cu particulele argiloase foarte fine , care aveau proprietatea de a se umfla la apă , cu acțiunea fizico-chimică a smectitelor , ce au o mare capacitate de absorbție a substanțelor dizolvate sau aflate în suspensie în apă. 

Fularea folosea și la împâslirea țesăturilor de lână  prin batere , rezultând un fetru.

În cazul țesăturilor  delicate se folosea o frecare ușoară cu ghips încărcat natural cu impurități argiloase  (gips argilos) , pentru a înviora culorile țesăturii și a îndepărta petele. Stratul lutos care rămânea după uscare era îndepărtat prin periere, iar grăsimea era absorbită de argilă.
Se folosea și bila de bou, care are proprietatea de a dizolva grăsimile și poate fi folosită ca un săpun de cea mai bună calitate, nu alterează culorile.
În zilele noastre se fabrică săpun cu bilă, care -în mod tradițional- e compus din două părți săpun de Marsilia și o parte bilă de bou, la care se adaugă miere, zahăr și terebentină. Se poate adăuga și argilă smectică .

Îmbrăcămintea romanilor reflecta statutul lor social

Romanii din clasele superioare adoptaseră o îmbrăcăminte inspirată din îmbrăcămintea antică greacă .
Toga, din țesătură fină de lână , dădea posibilitatea de a se crea mai multe ținute în funcție de modul de drapare . La îmbrăcare, patricienii romani erau secondați de câte un servitor, care aranja pliurile de la spate
Peste lenjeria intimă se îmbrăca înâi o tunică (strai simplu, până la genunchi sau până la glezne, cu mîneci scurte, fără mâneci sau cu mâneci lungi) Se prindea în talie cu o centură de piele sau din țesătură. 
Soldații, în special cei din cavalerie sau gladiatorii puteau purta și pantaloni.

Toga era straiul de gală, purtat de patricieni (bărbați sau femei) . Era o fâșie de stofă de formă aproximativ semicirculară, cu dimensiuni  de 5,5m (6m) /  pe 2,10m. , ce se drapa în mod sofisticat și care arăta statutul social al purtătorului. (Se punea peste tunică).
Toga virilis era toga simplă, albă, îmbrăcată de romanii asulți.
Toga praetexta (toga cu bandou de purpură pe margine) era purtată de magistrați (sau de copii de împărat) 
Alte togi aveau bandouri de alte culori, indicând statutul social sau ocazia deosebită. 
Toga picta, toga pictată cu purporă era straiul festiv ce era purtat de un general purtat în triumf, pe traseul spre templu. Caesar primise din partea senatului dreptul de a purta toga picta și în alte ocazii. 
Împărații au purtat ulterior în mod curent togi colorate cu purpură. 
O femeie din clasa superioară purta în copilărie o tunică simplă, iar la pubertate purta o togă albă peste tunică . Femeile măritate purtau o rochie lungă, numită stola (peste tunică) . Femeile bogate purtau și diferite mantouri din materiale fine, ca muselina sau mătasea.

Bărbații purtau de asemenea mantii sau cape din lână sau piele . 
Ele se purtau și peste armuri, dacă era frig afară. 

Caesar a specificat în „De bello gallico ” faptul că el purta în mod obișnuit, pe câmpul de luptă o mantie roșie, ca să fie reperat cu ușurință , de la distanță. În situațiile critice, el lupta în primele rânduri, pentru a-și încuraja armata. În situația creată la Alesia, în care romanii ce asediau orașul (în care era și Vercingetorix) au fost atacați și dinspre exterior de trupele numeroase de gali venite din teritoriu pentru a ajuta orașul, Caesar a ordonat săparea unei tranșei apărate cu palisade pe ambele laturi, de jur împrejurul cetății, el însuși venind să lupte printre trupele aflate în dificultate și parcurgând întregul cerc de apărare pentru aducerea de ajutoare unde era mai greu. Mantia roșie semnala sosirea lui în orice punct al luptei. 

Toate aceste veștminte erau spălate des. 
Apa potabilă, adusă prin apeducte , era dusă în general la fântâni publice, piscine, terme și spații comerciale și doar locuințele luxoase aveau instalații interioare de apă curentă. 

Spălătoriile publice erau folosite de toți cetățenii pentru spălarea hainelor sau pentru diferite alte servicii ca: vopsire, plisare (de stola) , împâslire  sau impermeabilizare. 
Fulonii erau responsabili pentru straiele respective, pe care erau datori să le înlocuiască dacă le deteriorau. 

Dar urina?
Da, se folosea și urină,  procedeu foarte vechi (încă din civilizația Mesopotamiană), în Egiptul antic și în Roma antică, pentru albirea țesăturilor pătate. 

Urina (care conține amoniac) era turnată într-o cuvă, în care tesăturile erau frământate cu picioarele , până la dispariția petelor, țesăturile fiind apoi stoarse- manual sau la presă- mutate apoi în altă cuvă, în care se îndepărta prin clătire cu apă curată orice urmă de urină. Eventual se trecea înainte de clătirea cu apă prin apă cu argilă de fulon) . Se repeta clătirea până ce haina era perfect curată. 
Hainele erau stoarse din nou, apoi uscate întinse într-un spațiu deschis. Cât erau încă umede se periau . La nevoie se expuneau la vapori de sulf pentru încă o albire. La nevoie straiele albe sau colorate erau frecate din nou cu pământ de fullon. Înainte de predare la beneficiar, haina era călcată prin presare în prese speciale (s-au găsit unele la spălătoriile din Pompei) 
Cuvele de vopsire erau diferite desigur de cele pentru spălare sau clătire. Existau zone distincte pentru împâslire. 

Urina conține o cantitate mică de amoniac, dar concentrația ei crește mult în câteva zile , prin degradarea ureei , în special în recipiente deschise. Pentru păstrarea azotului sub formă de amoniac din urină, aceasta se păstrează în recipient închis.
 (Am găsit aceste informații pe o pagină ce recomanda folosirea urinei ca îngrășământ natural. Urina se stochează mai întâi până la 6 luni pentru ca eventualii germeni patogeni să piară în amoniac. Apoi s-ar folosi cam 2l/m² /an) ) 

Fulonii erau lucrători foarte bine plătiți în Roma antică - deși erau disprețuiți. 
Și în zilele noastre se folosește amoniacul pentru scoaterea petelor , degresarea țesăturilor și înviorarea culorilor . Dar acum se poate cumpăra amoniac separat .
 
În apropiere de curățătorie (fullonica) s-a găsit (la Pompei) și un thermopolium (restaurant rapid , care avea în spate și un restaurant cu servire la mese. Poate cei ce veneau să preia hainele curățate mai aveau de așteptat, așa că puteau să și mănânce în timp ce așteptau. 

Fulonii câștigau bine, așa că puteau sponsoriza chiar lucrări publice sau festivaluri.
Divinitatea lor protectoare era Minerva și sărbătoarea lor era Quinquatria , pe 19 martie (sărbătorirea putea dura până la 23 martie) . Aveau propriile lor asociații și își fixau prețurile.
Era o meserie calificată, ce a continuat să fie practicată și după căderea Imperiului roman de Occident . Industria a ajuns până în Renaștere, apoi până în zilele noastre, înlocuindu-se urina cu săpun și detergenți 

Cum se folosește amoniacul pentru scos petele?

Se iau măsuri de siguranță: se lucrează doar în spațiu bine ventilat și se poartă mănuși de protecție, amoniacul fiind iritant. 

În primul rând SE DILUEAZĂ : 2-3 linguri de amoniac/litru de apă călduță.

Se îmbibă o cârpă curată cu acest amestec și se tamponează pata, sau se freacă ușor suprafața.

Apoi SE CLĂTEȘTE CU MULTĂ APĂ curată. 

Nu se amestecă niciodată cu alte substanțe de curățit, cum ar fi apa de Javel, că se produc vapori foarte periculoși. 

Se încearcă întâi pe o margine a țesăturii dacă nu ies culorile. 

Se pot curăți astfel și pete greu de înlăturat, ca cele de vin, de sânge, de transpirație sau de fructe. 

Pentru albire, se poate folosi și percarbonatul de sodiu (separat) . Percarbonatul de sodiu (peroxihidrat  de carbonat de sodiu) e un amestec de carbonat de sodiu cu apă oxigenată , dar e coroziv și iritant, se folosește doar cu mănuși. El eliberează oxigen activ în apă caldă .

Pentru o acțiune mai blândă: bicarbonat de sodiu 

(A nu se amesteca substanțele, pot apărea reacții periculoase) 

Curățirea dinților

Argila de fulon servea la fabricarea de Sonabu, un amestec de argilă și cenușă de salcâm (bogată în carbonat de potasiu) ce a fost folosit pentru curățirea dinților în antichitate, de către egipteni, greci și apoi de romani. 

Preoții egipteni se spălau pe dinți de mai multe ori pe zi, folosind o apă de clătire a gurii aseptizată cu o sare numită BED.
Existau mai multe rețete de paste de dinți folosite acum 4000 de ani. Se foloseau fructe de palmier, pământ de plumb verde și miere.
Se foloseau și masticatoare (masticare vine din latină) , ce stăteau la baza igienei dentare. Erau paste care se mestecau și apoi se scuipau și care conțineau diferite ingrediente ca: praf de piatră, pulpă de curmale, diferite plante între care „Pan”- un masticator pe bază de cardamom și diferite plante aromatice. Acest masticator (din baza latină gumma, Kommi în grecește) , substanță mucilaginoasă provenită din arbori , cum ar fi guma arabică din salcâm sau eucaliptolul din eucalyptus ) era precursorul gumei de mestecat actuale. 
Herodot sau autori arabi povesteau că în fiecare lună egiptenii mestecau un șoarece întreg sau inima unui șarpe pentru a se proteja de probleme dentare. Pot fi simple legende.

În Assiria se considera că bolile de dinți erau de origine demonică , aceia putând fi combătuți cu substanțe dezgustătoare , așa că se foloseau plante fermentate, urină sau grăsime de viperă.

Hippocrates (sec.V-IV î.Hr) cita folosirea prafului de cretă (carbonat de calciu) pentru îndepărtarea tartrului . El prescria o pastă de dinți numită „medicament indian”. De asemenea, a scris despre o pastă de dinți pe bază de piper sau fiertură de linte.
Ca praf de dinți, el a dat o rețetă cam așa: un cap de iepure și trei șobolani arși cu praf de marmură. 
Discipolul lui, Diocles de Carystes (sec. III î.Hr) recomanda clătirea și gargara cu vin călduț.

La romani, profesia de medic a devenit o artă sub influiența Greciei.
Cei cu mijloace limitate se mulțumeau să mestece parfumuri ca jusquiama (o plantă cu fruct ce semăna cu un dinte).
Celsiu, în secolul I î.Hr , pe timpul lui Tiberiu sfătuia să se frece dinții cu o scobitoare și să se completeze cu un amestec format din petale de trandafir tocate cu un sfert de nucă de gală   (gogoașă de ristic) , bogată în tanin și tot atâta mir (murra în latină, myrrha,  μύρρα în grecește, o rășină aromatică de commiphorae myrrhae).
Commiphora myrra , arborele de mir sau balsamier e un arbore din care se scurge mir sub forma unor picături galbene, ce conțin gumă, polisaharide, rășină și uleiuri esențiale: eugenol, herabolena și altele. Smirnă. 
Scribonius Largus, medic al armatei romane în secolul I î.Hr   recomanda numeroase pudre sau ape pentru păstrarea respirației plăcute , cu componente ca: coarne de cerb calcinate, cenușă de cap de șoarece și de iepure, piatră ponce și smirnă (mastic de Chios) .

Se observă preocuparea ca, pe lângă curățirea gurii să se asigure și un parfum agreabil .
De aceea nu trebuie să ne închipuim că romanii se spălau pe dinți cu urină.
De unde provine, totuși această credință eronată?
Din greșita înțelegere a pamfletului Egnatus scris de poetul roman Catullus (87-54 î. Hr).
Iată ce a scris Cattulus: 

Egnatius, pentru că are dinți albi și strălucitori, zâmbește întotdeauna: Dacă cineva vine la banca acuzatului , când vorbitorul stârnește plâns, el zâmbește; Dacă este jale la rugul funerar al unui fiu ascultător, când mama îndurerată își plânge singurul fiu, el zâmbește. Oriunde s-ar afla, orice ar face, el zâmbește: are această boală, nici elegantă, cred, nici rafinată. De aceea trebuie să te avertizez, bunul meu Egnatius. Dacă ai fi un om de la oraș sau un sabin sau un tiburnean sau un umbrian zgârcit sau un etrusc gras sau un lanuvian brunet și cu dinți sau un transpadan, ca să te adresezi și pe ai mei, sau pe oricine ți-ar plăcea și care își spală dinții cu apă curată, tot nu aș vrea să zâmbești în toate ocaziile: căci nimic nu este mai prostesc decât un zâmbet prostesc. Acum ești celtiberian: în țara Celtiberiei, fiecare om obișnuiește să-și frece dimineața dinții și gingiile roșii cu orice a urinat, astfel încât, cu cât dinții tăi sunt mai lustruiți, cu atât se pretinde că ai băut mai multă urină.

Egnātius, quod candidōs habet dentēs, renīdet ūsque quāque. Sī ad reī ventum est subsellium, cum ōrātor excitat flētum, renīdet ille; sī ad piī rogum fīlī lūgētur, orba cum flet ūnicum māter, renīdet ille. Quidquid est, ubīcumque est, quodcumque agit, renīdet: hunc habet morbum, neque ēlegantem, ut arbitror, ​​neque urbānum. Quārē monendum est tē mihī, os Egnātī. Sī urbānus essēs aut Sabīnus aut Tīburs aut pinguis Umber aut obēsus Ētruscus aut Lānuvīnus āter atque dentātus aut Trānspadānus, ut meōs quoque attingam, aut quīlubet tamen, quī dentērideres, quī dentērīs quāque tē nōllem: nam rīsū ineptō rēs ineptior nūlla est. Nunc Celtibēr es: Celtibēria in terrā, quod quisque mīnxit, hōc sibī solet māne dentem atque russam dēfricāre dēfricāre dēfricāre gingīrīsīva gingīorīs est, hōc tē amplius bibisse praedicet lōtī.

  Se vede că e vorba de un pamflet, o poezie în care Egnatus e luat peste picior pentru că râde fără rost cu orice prilej doar ca să-și arate dinții albi, obicei prostesc și nepotrivit în multe situații. 
În plus, spre deosebire de oamenii de la oraș sau de sabini sau alți locuitori din Italia, (care își spală dinții cu apă curată) ,el fiind un celtiberian (adică un locuitor din peninsula iberică), mai are și acel obicei dezgustător de a-și albi dinții cu urină , așa încât la fiecare vedere a dinților lui lustruiți privitorul se duce cu gândul că el trebuie că a băut chiar din urină.

Prin urmare din faimosul poem reiese clar că locuitorii din Italia nu se spălau pe dinți cu urină, ba chiar erau dezgustați la acest gând, dar existau unele persoane din actuala Spania care ar fi făcut asta. 

Prețuirea culturii în antichitate

Omagiul lui Alexandru cel Mare pentru Homer

Pliniu cel Bătrân a apreciat că poate poetul grec Homer ar putea fi considerat geniul cel mai fericit ce a existat, fie considerînd succesul poemului său, fie considerația de care s-a bucurat el însuși.

Sculptură de Lisip	Reprezentări ale lui Alexandru cel Mare.

„Alexandru cel Mare (căci judecătorii iluștri sunt cei care vor decide cel mai bine în afară de orice în viață o atât de înaltă prezență) , Alexandru cel Mare luase, dintre rămășițele pământești ale lui Darius, regele Perșilor o casetă de parfumuri, ornată cu aur, cu multe pietre și perle; iar curtenii îi explicau la ce ar putea fi folosită; el, soldat plin de praful luptelor și care n-avea ce face cu parfumurile, a răspuns: „Să se consacre această casetă păstrării cărților lui Homer” El voia ca cea mai bogată lucrare de artă să servească păstrării lucrării celei mai prețioase a spiritului omenesc. La fel, la cucerirea Tebei, el a ordonat să fie cruțate familia și casa lui Pindar. El a reconstruit orașul natal al filozofului Aristotel, și el a adăugat la întreaga strălucire a isprăvilor sale o astfel de dovadă de bunătate”. 

Oracolul din Delphi a intervenit

Plinius cel Bătrân povestește că zeul Apollo  a dezvăluit prin oracolul din Delphis cine au fost ucigașii  poetului Archiloque- mare poet antic ce murise în timpul luptelor între locuitorii a două insule grecești.
(Urmând probabil pedepsirea acestora) 

(la aceste oracole celebre funcționau adevărate centre ce cercetare științifică ale timpului, acolo existau scrieri importante documente din care preoții templului se puteau documenta pentru a da răspunsuri competente la întrebările dificile care le erau puse de către cetățenii greci sau romani. Răspunsurile nu se dădeau mereu pe loc, fiind necesar uneori un timp de reflexie. În acelaș timp, ei erau la curent cu evenimentele și le puteau da recomandări politicienilor .)

Se spune de asemenea că zeul Bacchus a ordonat să se facă funeralii lui Sophocles. Celebrul autor de tragedii murise în timp ce spartanii asediau Atena .Zeul i-ar fi apărut în vis regelui spartan Lisandros cu cerința de a se permite înmormântarea lui Sophocles. (Probabil cerința fusese de asemenea exprimată inițial prin preoții templului lui Bacchus ). Lysandros a cerut să i se spună numele cetățenilor morți la Atena și a „recunoscut fără dificultate” pe cel desemnat de zeu (probabil în mod sibilinic) , dând apoi permisiunea de a se organiza funeraliile marelui dramaturg.  

Tiranul Denys (altfel individ crud și orgolios) a trimis un vas ornat cu panglici în întâmpinarea lui Platon, „părintele înțelepciunii” și l-a întâmpinat personal la debarcader , cu un car tras de patru cai albi. 

Pompei, după ce terminase războiul lui Mithridate, fiind aproape să intre la Posidonius, filozoful celebru, le-a interzis lictorilor să bată la poartĂ, cum era obiceiul, ci și-a înclinat fasciile în fața porții 

științei, el care supusese Orientul și Occidentul. 

Pliniu cel Bătrân citează mai multe performanțe științifice care au fost elogiate în antichitate.
Critobules a reușit să extragă o săgeată din ochiul regelui Filip „fără să-i lase nici o diformitate”
Chersiphron din Gnossos, care a construit tempplul Dianei din Efes, Ctesibius, care descoperise pompa și instrumentele hidraulice, Dinochares care a proiectat planul noului oraș Alexandria. Cu acest prilej, Pliniu a amintit că Alexandru cel Mare interzisese ca altcineva decât Apelles să-i facă portretul Pyrgoteles să-l graveze și Lyssip să-l toarne în bronz.

Sunt amintite prețurile mari cu care se cumpărau picturile reușite în acel timp.
Regele Attalas a plătit 100 de talanți pentru un tablou al pictorului teban Aristide.
Iulius Caesar a plătit 80 de talanți pentru două picturi ce reprezentau pe Medeea și pe Ajax din Timomachus, pentru a le dedica templului lui Venus Genitrix.
Regele Demetrius, supranumit Poliurcetes nu a incendiat cetatea Rhodos ca să nu ardă tabloul de Protogenes pus lângă ziduri.
Praxiteles, celebru pentru marmurele sale, a devenit renumit pentru Venus din Cnid, de care un tânăr s-a îndrăgostit și pentru care regele Nicomedes s-a oferit să plătească marile datorii acumulate de Cnidieni.  

Îngrijirea dinților la romani

 Cum se spălau pe dinți romanii

Pentru că am citit în diferite postări afirmații destul de respingătoare pe această temă, am căutat să aflu și eu cum făceau ei de fapt.

Poetul Apuleos  (Celebru pentru Măgarul său de Aur) se căsătorise, la întoarcerea din Cartagina, cu o văduvă bogată , mult mai în vârstă ca el. Fiul acelei femei l-a acuzat de magie  și că, de pildă, exagera cu grija pe care o avea pentru dinții lui. În apărarea sa, la proces, Apuleios a făcut elogiul gurii, „vestibulul sufletului, ușa discursurilor și porticul gândirii. Nimic- a adăugat el- nu  emai puțin vonvenabil pentru un om liber și liberal decît necurățirea gurii, parte nobilă a omului, care prin locul pe care îl ocupă e mereu expusă priviriiși îndeplinește cele mai multe funcțiuni. El a terminat cu acest argument: „și crocodilul își deschide gura în mod inofensiv pentru a fi curățată de o pasăre de Nil care, fără a fi în nici un pericol, își introduce ciocul în interstițiile dintre dinții lui pentru a-l debarasa de corpurile străine.”
Această pledoarie a lui Apuleios a fost suficientă pentru a atesta grija pe care cei din vechime o aveau pentru a asigura curățirea gurii.

Dacă cochetăria e veche de când lumea, femeia era mândră în mod deosebit de albeața de crin a dinților ei și de gingiile ei roze.
Doamnele romane aveau mare grijă de gurile lor. 
Pliniu cel tânăr povestea de un anume Domitius Rufus , ce avea toate membrele paralizate: „El nu putea nici măcar să se miște în pat fără ajutorul cuiva, și e groaznic de spus, era obligat să fie spălat și să i se frece dinții de altcineva...”
Mulți nu își spălau dinții decît cu apă curată. Alții totuși foloseau o pastă ciudată: Diodor din Sicilia a făcut aluzie la acest obicei spaniol: „Ei își spală dinții cu urina lor”. 
Până la urmă, acest lichid conține săruri amoniacale și ar explica această acțiune detartrantă. 
Totuși folosirea urinei pentru spălat pe dinți e asociată mai ales cu o satiră de Catullus în pamfletul    Egnatius.

Egnatius, pentru că are dinți albi și strălucitori, zâmbește întotdeauna: Dacă cineva vine la banca acuzatului , când vorbitorul stârnește plâns, el zâmbește; Dacă este jale la rugul funerar al unui fiu ascultător, când mama îndurerată își plânge singurul fiu, el zâmbește. Oriunde s-ar afla, orice ar face, el zâmbește: are această boală, nici elegantă, cred, nici rafinată. De aceea trebuie să te avertizez, bunul meu Egnatius. Dacă ai fi un om de la oraș sau un sabin sau un tiburnean sau un umbrian zgârcit sau un etrusc gras sau un lanuvian brunet și cu dinți sau un transpadan, ca să te adresezi și pe ai mei, sau pe oricine ți-ar plăcea și care își spală dinții cu apă curată, tot nu aș vrea să zâmbești în toate ocaziile: căci nimic nu este mai prostesc decât un zâmbet prostesc. Acum ești celtiberian: în țara Celtiberiei, fiecare om obișnuiește să-și frece dimineața dinții și gingiile roșii cu orice a urinat, astfel încât, cu cât dinții tăi sunt mai lustruiți, cu atât se pretinde că ai băut mai multă urină.

Egnātius, quod candidōs habet dentēs, renīdet ūsque quāque. Sī ad reī ventum est subsellium, cum ōrātor excitat flētum, renīdet ille; sī ad piī rogum fīlī lūgētur, orba cum flet ūnicum māter, renīdet ille. Quidquid est, ubīcumque est, quodcumque agit, renīdet: hunc habet morbum, neque ēlegantem, ut arbitror, ​​neque urbānum. Quārē monendum est tē mihī, os Egnātī. Sī urbānus essēs aut Sabīnus aut Tīburs aut pinguis Umber aut obēsus Ētruscus aut Lānuvīnus āter atque dentātus aut Trānspadānus, ut meōs quoque attingam, aut quīlubet tamen, quī dentērideres, quī dentērīs quāque tē nōllem: nam rīsū ineptō rēs ineptior nūlla est. Nunc Celtibēr es: Celtibēria in terrā, quod quisque mīnxit, hōc sibī solet māne dentem atque russam dēfricāre dēfricāre dēfricāre gingīrīsīva gingīorīs est, hōc tē amplius bibisse praedicet lōtī.

Se observă că presupusul obicei al celor din Celtiberia de a-și albi dinții cu urina proprie era luat în râs și motiv de discreditare a lui Egnatius, prin urmare e destul de clar că romanii nu aveau acest obicei.
 Dar totuși, ce foloseau romanii pentru îngrijirea dinților?

Curățirea dinților

Argila de fulon servea la fabricarea de Sonabu, un amestec de argilă și cenușă de salcâm (bogată în carbonat de potasiu) ce a fost folosit pentru curățirea dinților în antichitate, de către egipteni, greci și apoi de romani. 

Preoții egipteni se spălau pe dinți de mai multe ori pe zi, folosind o apă de clătire a gurii aseptizată cu o sare numită BED.
Existau mai multe rețete de paste de dinți folosite acum 4000 de ani. Se foloseau fructe de palmier, pământ de plumb verde și miere.
Se foloseau și masticatoare (masticare vine din latină) , ce stăteau la baza igienei dentare. Erau paste care se mestecau și apoi se scuipau și care conțineau diferite ingrediente ca: praf de piatră, pulpă de curmale, diferite plante între care „Pan”- un masticator pe bază de cardamom și diferite plante aromatice. Acest masticator (din baza latină gumma, Kommi în grecește) , substanță mucilaginoasă provenită din arbori , cum ar fi guma arabică din salcâm sau eucaliptolul din eucalyptus ) era precursorul gumei de mestecat actuale. 
Herodot sau autori arabi povesteau că în fiecare lună egiptenii mestecau un șoarece întreg sau inima unui șarpe pentru a se proteja de probleme dentare.

În Assiria se considera că bolile de dinți erau de origine demonică , aceia putând fi combătuți cu substanțe dezgustătoare , așa că se foloseau plante fermentate, urină sau grăsime de viperă.

Hippocrates (sec.V-IV î.Hr) cita folosirea prafului de cretă (carbonat de calciu) pentru îndepărtarea tartrului . El prescria o pastă de dinți numită „medicament indian”. De asemenea, a scris despre o pastă de dinți pe bază de piper sau fiertură de linte.
Ca praf de dinți, el a dat o rețetă cam așa: un cap de iepure și trei șobolani arși cu praf de marmură. 
Discipolul lui, Diocles de Carystes (sec. III î.Hr) recomanda clătirea și gargara cu vin călduț.

La romani, profesia de medic a devenit o artă sub influiența Greciei.
Cei cu mijloace limitate se mulțumeau să mestece parfumuri ca jusquiama (o plantă cu fruct ce semăna cu un dinte).
Celsius, în secolul I î.Hr , pe timpul lui Tiberiu sfătuia să se frece dinții cu o scobitoare și să se completeze cu un amestec format din petale de trandafir tocate cu un sfert de nucă de gală   (gogoașă de ristic) , bogată în tanin și tot atâta mir (murra în latină, myrrha,  μύρρα în grecește, o rășină aromatică de commiphorae myrrhae).
Commiphora myrra , arborele de mir sau balsamier e un arbore din care se scurge mir sub forma unor picături galbene, ce conțin gumă, polisaharide, rășină și uleiuri esențiale: eugenol, herabolena și altele. Smirnă. 
Scribonius Largus, medic al armatei romane în secolul I î.Hr   recomanda numeroase pudre sau ape pentru păstrarea respirației plăcute , cu componente ca: coarne de cerb calcinate, cenușă de cap de șoarece și de iepure, piatră ponce și smirnă (mastic de Chios) .

Se observă preocuparea ca, pe lângă curățirea gurii să se asigure și un parfum agreabil .
De aceea nu trebuie să ne închipuim că romanii se spălau pe dinți cu urină.
De unde provine, totuși această credință eronată?
Din greșita înțelegere a pamfletului Egnatus scris de poetul roman Catullus (87-54 î. Hr).

De pildă Sfântul Clement din Alexandria recomanda să se mestece mastic.
E vorba de o gumă ce crește în principal pe insula Scio și care e produsă d eun arbore numit lentisque.
Se mestecau și frunze de dafin(laur) sau bastonașe de scorțișoară , se clătea gura cu apă curată. 

În Levant, se făcea pe timpuri un comerț considerabil; se expediau mii de livre la Constantinopol. De acolo, masticul ajungea la Roma , unde se folosea.
El dădea gurii un parfum agreabil . Cu acest copac, lentisque sau mai degrabă cu vârful ascuțit al frunzei sale se fabricau scobitori. 

Analizarea danturilor victimelor erupției vulcanice a Vesuviului, în anul 79 , cu ajutorul unei tomodensitograme, a arătat o stare foarte bună a dinților romanilor din acea perioadă. 
De mare ajutor era alimentația din care dulciurile lipseau aproape complet. 
De asemenea, analizele făcute unor corpuri datând din antichitatea tardivă până la începutul Evului Mediu au arătat că femeile din perioadele acelea își alăptau copiii mult mai mult ca astăzi. 
Maren Velte a explicat în teza sa de doctorat că „înțărcarea de lapte matern era între al doile și al treilea an de viață pentru populația autohtonă din Bavaria, dar în cazul femeilor de origine străină s-a constatat că ele alăptau mai mult timp. 

Dentiștii antici (sau artizanii specializați din acel timp) puteau extrage dinții compromiși, puteau plomba cariile cu aur sau să facă proteze (punți) din aur și os pentru a înlocui dinții lipsă. 
Romanii au preluat aceste metode de la etrusci, care erau deja foarte avansați în materie d ep roteze dentare din aur, încă din secolul IX î.Hr. 

Proteză dentară etruscă 

Proteză dentară egiteană din anul 2000 î.Hr 
De fapt e o reconstituire făcută de Vincenzo Guerini în secolul al XX-lea, despre care se presupune că a fost „modelat după o mumie egipteană”. 

Silfion

silphium, σίλφιον (sílphion) în greaca veche

A fost o plantă foarte apreciată în antichitate atât drept condiment, cât și pentru tratarea a diferite suferințe.
Sucul ei era numit laserpicium/ lasarpicium/laser.
Era o adevărată bogăție pentru regiunea Cirenaica, dar...a dispărut în secolul V, ca urmare a culegerii asidue .
S-a scris despre ea începând de la egipteni, apoi de cei din civilizația minoică. Autohtonii din actuala Libia o considerau remediu universal, medicii greci numeau sucul acestei plante „suc de Cirenaica”.
Pliniu cel Bătrân a scris că planta se vindea contra „greutatea ei în argint”.
În anul 93 î.Hr au fost aduse din acea regiune la Roma treizeci de livre de laserpitium.
În tezaurul public al Romei se găseau 150 de livre de laserpitium - adică 500 kg.
Pliniu a povestit că planta creștea doar într-o regiune de coastă de 350 km x 55 km (1900 x 300 stadii) , de-a lungul golfului Syrta. Planta nu putea fi cultivată, deși se încercase cultivarea ei în Peloponez și în Ionia. 
Theophraste a descris-o în secolul III î.Hr:
„« Silphium ul are o rădăcină groasă, voluminoasă, (lungă de 44 cm, a scris Strabon) . Tija e tot atât de înaltă ca cea de Ferulă (Ferula communis-iarba fiarelor, o plantă asociată la noi cu puteri magice. Destul de rară la noi)
Silphium are o sămânță plată, putem spune foliacee, care e denumită « frunză ».E o plantă cu tijă anuală, ca și ferula. Primăvara el produce  maspéton, care curăță oile, le îngrașă mult și dă cărnii un gust delicios; apoi, planta emite o tijă, care e comestibilă, se mănâncă oricum, fiartă sau pe grătar, și care curăță și ea organismul în 40 de zile.

Planta are două feluri de suc, cel din tijă și cel din rădăcină, numite caulinară și racinară.
Rădăcina are o scoarță neagră, care se dă deoparte.
Silphium ocupă un teren întins în Libia; se vorbește de peste 4000 de stadii, și e abundentă în jurul Syrtei, începând de la Euhespérides. Ea are caracteristica de a fugi de pământul lucrat și de a dispărea din orice zonă lucrată în întregime și cultivată. 
După cum pare, ea nu are nevoie de îngrijire, ci e sălbatică »

Sucul său, foarte aromatic, ce se scurgea după incizarea rădăcinii și se coagula sub forma unei rășini translucide, pure și concentrate, ce era foarte prețuită.

Rășina se stabiliza adăugând făină , pentru a se păstra sub formă de bule , care erau apoi rase pentru uz culinar, sau se dizolvau.
Tija uscată era un condiment de lux, fiind folosită la condimentarea peștelui, a cărnii și a sosurilor. 
Apicius o considera un condiment indispensabil.

Principala utilizare a plantei silphium era cea medicinală.
Era folosită ca medicament contra tusei, contra durerilor de gât, contra febrei, indigestiei, durerilor, erupțiilor și a altor diferite suferințe.
Local, se folosea pentru tratarea mușcăturilor d eșarpesau a rănilor otrăvite.
Servea și ca diuretic, avortiv, contraceptiv.
Ultima plantă de silphium ar fi fost oferită împăratului Nero.
Se încearcă asimilarea acestei plante cu Thapsia gummifera, care ar fi o specie apropiată, sau cu Ferula drudeana , ori cu Thapsia garganica- fără a fi găsită o plantă care să corespundă perfect descrierii antice. .