Obiceiuri funerare la romani

Pliniu cel Bătrân a menționat că obiceiul de a arde morții nu a fost de la început la romani. Că ei erau înmormântați pe vremuri, dar când s-a văzut că cei care pieriseră în războaie îndepărtate erau dezgropați, s-a adoptat obiceiul de a se arde corpurile decedaților, ceea ce nu a împiedicat ca multe familii să păstreze obiceiurile vechi. Astfel în familia Cornelia, nu se stie ca o persoană să fi fost arsă înaintea dictatorului Sulla: el a vrut să fie ars, de frica răzbunării, căci el pusese să fie dezgropat cadavrul lui C.Marius. 

 Înmormântarea dictatorului Sulla

Appianus din Alexandria a lăsat descrierea cortegiului funebru și a ceremoniilor de după moartea dictatorului roman Lucius Cornelius Sulla, în lucrarea sa Războaiele Civile .
 Sulla a fost primul care a primit o înmormântare publică ca o onoare extravagantă de stat după moartea sa în Campania, în 78 î.Hr.,
la propria sa instrucțiune testamentară și la cererea consulului, Q. Lutatius.
Appian descrie cum o procesiune magnifică i-a însoțit trupul îmbălsămat la Roma, odihnindu-se pe un pat sau kline (κλίνη) aurită și, probabil, pe un car.
Procesiunea s-a desfășurat prin diferite orașe italiene spre Roma, unde rămășițele au fost purtrate pe străzi. 

Purtătorii de stindard și lictorii au condus procesiunea, , „muzicieni și călăreți în număr mare au mers înainte” iar după cadavru au venit trompeți, dansatori, mimi și soldați înarmați, intercalți cu veterani; mulțimi de oameni au încheiat coada.
Odată ce cortegiul a trecut pe sub porțile orașului, trompeții s-au mutat în față, intonând muzică funebră pentru a le anunța sosirea.
În spatele cadavrului se aflau daruri, inclusiv două mii de coroane de aur de la orașe, prieteni și soldați, precum și șase mii de paturi (poate pentru celebranții banchetului funerar); de la femeile căsătorite existau suficiente ofrande aromatice, potrivit lui Plutarh, pentru a umple două sute șaizeci de fercule (tăvi pentru pradă) și pentru a permite sculptarea unei imagini a dictatorului dusă de  un lictor , făcută din lemn de tămâie și scorțișoară. 

Preoții și virginele vestale veneau apoi în procesiune, urmate de senatori, magistrați, echites și legiuni, cu stindarde aurite și scuturi placate cu argint, urmați de nenumărați trâmbițători. .

 Parada se îndrepta spre Curie, unde avea loc un strigăt sau un salut ordonat, o conclamatio. 
Relatarea lui Plutarh sugerează că s-ar fi putut scurge o perioadă de timp între această translatio și ziua incinerării, când trupul lui Sulla a fost transportat din Curie la Rostra din Forum și acolo, deoarece fiul său era prea mic, cel mai talentat orator al zilei a rostit elogiul, sau laudatio, asupra corpului.
În jurul orei a noua (aproximativ ora 15:00), cel mai puternic dintre senatori l-a dus la Campus Martius, unde, într-un vânt puternic și o ploaie torențială, corpul și statuia au fost mistuite de flăcări, în mijlocul unei procesiuni de cavalerie și infanterie.
Cenușa a fost dusă într-un tumul din Campus Martius, pus la dispoziție de Senat

După moartea sa, ca răspuns la starea de urgență și pentru a preveni izbucnirea unor conflicte civile în timpul tranziției de putere, a urmat o perioadă de iustitiam, timp în care îndatoririle normale au fost suspendate; băile și tavernele au fost închise, spectacolele și banchetele au încetat; iar femeile au jelit timp de un an. Această practică a devenit în cele din urmă o expresie a omagiului.

Înmormântarea lui Caesar

Deși înmormântările elitei au format baza generală a acestui funus publicum, extravaganța ornamentelor, împreună cu anumite diferențe notabile de procedură, semnalează o intenție clară de a folosi evenimentul pentru propria promovare politică a organizatorului (în acest caz, Marcus Antonius) 

Într-adevăr, magistrații și foștii magistrati (nu membrii familiei, așa cum era obișnuit) au transportat trupul lui Caesar așezat pe un divan de fildeș cu cuverturi de aur și purpură.
O imagine de ceară îl reprezenta pe dictator. Procesiunea a înaintat de la domus publica de la Regia până la un altar de pe Rostra, modelat după Templul Venus Genetrix, pentru a sugera că Caesar i se alăturase strămoașei sale în nemurire. 

 Marc Antoniu, mai degrabă decât un membru al familiei, a ținut o orație.
(Asta, în timp ce un nepot al lui Caesar era orator profesionist! )

Appianus redă astfel evenimentul:

Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.

Se remarcă lipsa Calpurniei. Oare deja nu mai era în viață? 

A fost depus cu fast și strigăte de jale pe rostre, după care s -au auzit din nou vaiete și lamentări timp îndelungat, iar oamenii înarmați și-au ciocnit armele și foarte curând oamenii au început să se răzgândească în privința amnistiei. Atunci Marc Antoniu, văzând starea lor de spirit, nu și-a pierdut speranța. Fusese ales să țină discursul funerar ca consul pentru un consul, prieten pentru un prieten și rudă pentru o rudă (fiind înrudit cu Caesar prin mama sa), așa că și-a continuat din nou tactica și a vorbit după cum urmează.

[2.144] „Nu este drept, dragi cetățeni, ca discursul funerar în cinstea unui om atât de mare să fie rostit de mine, un singur individ, în loc de întreaga sa țară. Onorurile pe care voi toți deopotrivă, mai întâi Senatul și apoi Poporul, i le-ați decretat în semn de admirație pentru calitățile sale când era încă în viață, le voi citi cu voce tare și voi considera vocea mea nu ca fiind a mea, ci a voastră.”

Apoi le-a citit cu voce tare cu o expresie mândră și tunătoare pe față, accentuând fiecare cu vocea sa și subliniind în special termenii cu care îl consacraseră, numindu-l „sacrosanct”, „inviolabil”, „părinte al patriei sale”, „binefăcător” sau „conducător”, așa cum nu făcuseră în niciun alt caz. Pe măsură ce se apropia de fiecare dintre acestea, Antoniu s-a întors și a făcut un gest cu mâna spre corpul lui Caesar, comparând fapta cu cuvântul.

A făcut și câteva comentarii scurte la fiecare, cu un amestec de milă și indignare. Unde decretul spunea „Părinte al patriei sale”, el comenta „Aceasta este o dovadă a milei sale”, iar unde spunea „Sacrosanct și inviolabil” și „Oricine se va refugia la el va fi, de asemenea, nevătămat”, spunea „Victima nu este o altă persoană care caută refugiu la el, ci însuși sacrosanctul și inviolabilul Cezar, care nu a smuls aceste onoruri cu forța ca un despot, ba nici măcar nu le-a cerut. Evident, suntem cei mai neliberi dintre oameni, pentru că oferim astfel de lucruri necerute celor care nu le merită. Dar voi, cetățenii mei loiali, arătându-i o astfel de onoare în acest moment, deși nu mai există, ne apărați de acuzația că ne-am pierdut libertatea.”

[2.145] Și a citit din nou jurămintele, prin care toți se angajau să protejeze pe Cezar și persoana lui Cezar cu toată puterea lor, iar dacă cineva ar conspira împotriva lui, cei care nu l-ar apăra urmau să fie blestemați. În acest moment, și-a ridicat vocea foarte tare, a întins mâna spre Capitoliu și a spus: „O, Jupiter , zeul strămoșilor noștri, și voi, ceilalți zei, eu sunt gata să-l apăr pe Cezar conform jurământului meu și termenilor blestemului pe care mi l-am aruncat, dar, din moment ce este de părerea egalilor mei că ceea ce am decis va fi spre binele nostru, mă rog să fie spre binele nostru.”

Senatul deci a decis totul, nu?

Zgomote de protest s-au auzit dinspre Senat la această remarcă, ce era îndreptată foarte clar către ei. Antoniu i-a calmat, spunând pe scurt: „Se pare, concetățeni, că ceea ce s-a întâmplat nu este opera vreunui om, ci a unui spirit.(sic!)  Trebuie să ne concentrăm asupra prezentului în loc de trecut, deoarece viitorul nostru, și într-adevăr prezentul nostru, este pe muchie de cuțit deasupra marilor pericole și riscăm să fim trași înapoi în starea noastră anterioară de război civil, odată cu dispariția completă a familiilor nobile rămase din orașul nostru. Să conducem așadar această persoană sacrosanctă să se alăture binecuvântaților și să cântăm peste el imnul și cântecul de jale obișnuit.”

Adică: Stați liniștiți senatori, că așa a fost să fie, nu e vina voastră că a fost ucis Caesar. Nimeni nu e vinovat (!) Să-l înmormântăm și să ne continuăm activitățile obișnuite, ca nu cumva să avem război civil!

A urmat reprezentația pregătită din timp: 

[2.146] Zicând acestea, și-a strâns hainele ca un posedat și s-a încins astfel încât să-și poată folosi mâinile cu ușurință. Apoi s-a oprit lângă catafalc ca și cum ar fi fost pe o scenă, aplecându-se peste el și îndreptându-se din nou, și mai întâi a cântat laude lui Caesar ca zeitate cerească, ridicând mâinile în semn de mărturie a nașterii divine a lui Caesar și, în același timp, recitând rapid campaniile, bătăliile și victoriile sale, precum și popoarele pe care le adusese sub stăpânirea țării sale și prada pe care o trimisese acasă. A prezentat fiecare lucru ca o minune și a strigat încontinuu: „Numai acest om a ieșit victorios asupra tuturor celor care s-au luptat cu el.”

„Și tu”, a spus el, „ai fost, de asemenea, singurul om care a răzbunat violența îndreptată împotriva țării tale acum 300 de ani, adică prin a pune în genunchi popoarele sălbatice care au fost singurele care au pătruns vreodată în Roma și i-au dat foc.”

În această frenezie inspirată, a spus mult mai multe, schimbându-și vocea de la limpede la cea a unui cântec de jale, jelindu-l pe Cezar ca pe un prieten care suferise o nedreptate, plângând și jurând că dorește să-și dea viața pentru Cezar. Apoi, cuprins foarte ușor de emoții pasionale, a dezbrăcat hainele de pe trupul lui Cezar, le-a ridicat pe un stâlp și le-a fluturat, sfâșiate cum erau de înjunghieri și mânjite cu sângele dictatorului . La aceasta, oamenii, ca un cor, i s-au alăturat în cea mai tristă lamentație și, după această exprimare a emoției, au fost din nou cuprinși de furie.

După discurs, alte cântece de bocet, însoțite de cântece, au fost intonate peste mort de către coruri, în maniera obișnuită a romanilor, și au recitat din nou realizările și soarta sa. Undeva în lamentație, Cezar însuși (interpretat de un actor n n) trebuia să menționeze pe nume pe cei dintre dușmanii săi pe care îi ajutase și, referindu-se la ucigașii săi, a spus ca și cum ar fi fost uimit,

Să te gândești că am salvat viața acestor oameni care urmau să mă omoare! 

Atunci poporul nu a mai putut suporta. Considera monstruos faptul că toți ucigașii, care, cu singura excepție a lui Decimus [Junius Brutus], fuseseră luați prizonieri ca partizani ai lui Pompei, puseseră la cale conspirația atunci când, în loc să fie pedepsiți, fuseseră promovați în magistraturi, guvernatori provinciali și comenzi militare și că Decimus fusese chiar considerat vrednic de adopție ca fiu al lui Caesar.

[2.147]  Când mulțimea se afla în această stare și aproape de violență, cineva a ridicat deasupra sicriului o efigie de ceară a lui Caesar - corpul însuși, întins pe spate pe sicriu, nefiind vizibil. Efigia a fost întoarsă în toate direcțiile, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, și s-au putut vedea douăzeci și trei de răni, provocate cu sălbăticie pe fiecare parte a corpului și pe față. Această priveliște li s-a părut atât de jalnică oamenilor încât nu au mai putut-o suporta. Urlând și jelind, au înconjurat senatul, unde fusese ucis Caesar, și l-au incendiat, grăbindu-se să-i caute pe ucigași, care se strecuraseră cu ceva timp în urmă.

Deci Marcus Antonius, care îi îmbrățișase pe ucigași după crimă și îi invitase la masă, reușise să întoarcă acum mânia populară împotriva lor, de care voia acum să scape. 

Mai mult, deși un rug fusese adunat în Campus Martius lângă mormântul fiicei sale, Iulia, (un tumulus după obiceiul vechi n.n.) mulțimi frenetice de îndoliați au luat trupul lui Caesar pe umeri și l-au dus la Capitoliu, unde intenționau să-l incinereze și să-l îngroape în cella Templului lui Jupiter Capitolinus, unde își va ocupa locul printre zei.
La refuzul preoților, l-au incinerat în schimb pe un rug improvizat în Forumul Roman înainte de a-i sigila cenușa în tumulul Iuliei de pe Campus Martius.

Mulți credeau că sufletul lui Caesar i-a părăsit trupul imediat după asasinarea sa în Curia Pompeiana,
iar în timpul jocurilor de după moartea sa, o cometă a strălucit pe cer timp de șapte zile; Oamenii au interpretat acest semn prevestitor ca însemnând că era divin.

Profitând de acest răspuns ani mai târziu, Livia l-a plătit pe un anume Numerius Aticus să pretindă că a văzut spiritul lui Augustus înălțându-se la ceruri.

După înmormântarea lui Iulius Caesar, poporul a stabilit un cult acolo unde se aflase rugul său în Forumul Roman, probabil administrat de Marc Antoniu; Senatul și poporul au decretat consacrarea sa oficială în ianuarie 42, iar Augustus a început construcția unui templu dedicat lui pe acel loc în jurul anului 36 î.Hr., dedicându-l după triumful său de la Actium, pe 18 august 29.
Din nou glorificarea lui Caesar era folosită în interes politic, de data asta de către nepotul său, Octavianus, viitorul Augustus. 

Mausoleul construit din timpul vieții- influiență egipteană 

LA DOI ani după înfrângerea lui Marc Antoniu și a Cleopatrei, Augustus (pe atunci Octavian) s-a întors la Roma pentru a celebra un triplu triumf pentru victoria sa de la Actium, anexarea Egiptului și cucerirea Iliriului. Hotărât să se impună la puterea supremă, el a întreprins sarcina de a reconstrui orașul zdruncinat. Deși nici el, nici ministrul său al lucrărilor, Agrippa, nu erau noi în arta construcțiilor la Roma, această inițiativă, la întoarcerea sa, a abordat infrastructura și imaginea urbană a orașului cu o vigoare fără precedent. După ce a finalizat Curia lui Iulius Caesar și un Templu dedicat Divinului Iulius în Forumul Roman în 29, în 28 Augustus și-a îndreptat atenția către un Templu al lui Apollo, patronul său epifan la Actium, ca unul dintre cele optzeci și două de temple pe care a pretins ulterior că le-a construit sau restaurat. Lucrările la Campus Martius au început serios odată cu restaurarea vastului complex triumfal al lui Pompei și cu amenajarea, în anul 25, a unor facilități publice precum Termele Agrippae și Bazilica Neptuni. Tot în 28, Agrippa a început primul Panteon și l-a dedicat în anul 25 ca centru de cult pentru toți zeii, inclusiv pentru predecesorul muritor al lui Augustus, Iulius Caesar.

La nord de acesta, ca una dintre primele clădiri ale acestui program amplu, Augustus a construit un magnific Mausoleu pentru el și familia sa

Ușile sale s-au deschis în anul 23 î.Hr., când Marcellus, nepotul lui Augustus, a murit prematur, și a fost folosit constant în următoarele două decenii, deoarece, unul câte unul, descendenții lui Augustus au decedat înaintea lui; în cele din urmă, în anul 14 d.Hr., el însuși a fost înmormântat acolo.
 
 Anii lungi de la construcția sa nu au fost blânzi și, deposedat de acoperișul său în Evul Mediu, când era un atelier de marmură (Calcare dell'Agosta), a fost folosit ca fortăreață pentru familia Colonna, grădină suspendată, arenă de coride, amfiteatru și sală de concerte. Excavat în 1907-1908 și 1926-1930, a fost în cele din urmă „eliberat” de Mussolini în 1939.

La scurt timp după construcția sa, Strabon a scris: „Cel mai demn de văzut este așa-numitul Mausoleion, o movilă mare așezată pe un soclu înalt lângă râu, plantată cu copaci veșnic verzi până în vârf. Deasupra se află statuia de bronz a împăratului Augustus. În interiorul movilei se află mormintele destinate lui, rudelor și prietenilor săi.” 

IMAGINES MAIORUM măștile de ceară ale înaintașilor

Romanii (în special patricienii - clasa nobiliară) aveau obiceiul de a păstra măști de ceară (numite imagines maiorum) ale strămoșilor lor în atrium-ul casei (camera principală de la intrare). 

Iată principalele aspecte legate de această practică:

• Scopul: Aceste măști erau realizate cu un realism puternic după chipul celor decedați și serveau la glorificarea familiei și a strămoșilor eroi.
• Utilizarea: Măștile erau expuse în nișe speciale, iar la înmormântările membrilor familiei, aceste măști erau purtate de actori sau de membri ai familiei în cortegiul funerar pentru a-i reprezenta pe strămoși.
• Semnificație: Era o manifestare a cultului strămoșilor, menit să sublinieze continuitatea și prestigiul familiei.

Acest obicei este strâns legat de dezvoltarea artei portretului roman, care a pus un accent mare pe realism. 

Tradiția acestor măști era legată de tradiția mpștilor funerare etrusce și perfecționarea realizării lor a fost strâns legată de măiestria portretistică arătată de artiștii romani în pictură și sculptură.
Era urmărită redarea nuanțată a fizionomiei persoanei respective. Ceea ce pentru greci , în legătură cu un chip însemna generalizare și detașare de biologic și particular, la romani înemna observare, redare a fizionomiei în mod realist.

IMAGO desemna inițial efigia turnată în ceară a membrilor decedați din familiile romane.
Ius Imaginatiae era dreptul recunoscut în societatea romană de a păstra în incinta casei portrete ale strămoșilor lor.

Pliniu  cel Bătrân ne spune că aceste portrete era realizate inițial din ceară, iar ulterior din bronz sau marmură.

Pliniu a scris că imaginile străbunilor erau mulaje din ceară , păstrate  în nișe închise . Măștile erau colorate pentru a avea aspect natural , de aceea se numeau imaginum pictura -imagini pictate. 

În atrium aceste efigii erau ținute în anumite spații închise lucrate special ce erau deshise doar în anumite circumstanțe. Etichetele (titluri) erau în schimb vizibile în permanență pentru vizitatori.
„(Dar și) în afara și în jurul pragului casei se amplasau alte portrete ale acestor „suflete eroice” (animorum ingentium imagines) , în apropierea cărora de fixau prăzile luate de la inamic, fără a fi permis unui eventual cumpărător (al casei) să le desfacă: astfel, chiar dacă proprietarul se schimba, rămâneau în permanență amintirile triumfurilor pe care le cunoscuse casa. Era un stimulent puternic, pentru că înșiși pereții casei reproșau în fiecare zi unui proprietar fără merite că intrase în triumful altuia.”

De exemplu portretul lui Iulius Caesar găsit ăn forumul din Tusculum - datat între 45 și 43 î.Hr

Portretele din Fayum
Ansamblu de picturi mortuare datând din Egiptul roman , la sfârșitul domniei împăratului roman Tiberius (14-37 ) până în secolul al IV-lea. 
Erau portrete funerare pictate inserate în benzi la nivelul feței mumiei. Într-o necropolă au fost descoperite mai mult de 146 portrete pictate în sarcofage datând din perioada romană.
Aceste portrete reprezintă ultima evoluție a sarcofagelor și măștilor funerare cu o influiență evidentă a artei romane 

Dar au fost găsite exemplare în tot Egiptul
Portretele de tip Fayum sunt exemple de sincretism cultural în Egiptul din perioada romana, o cultură 

ce combină contribuțiile elenistice și romane cu moștenirea faraonică.
Portretele acestea , spre deosebire de portretele strămoșilor romani, care nu au ajuns până la noi, au fost protejate în mormintele egiptene și astfel au putut fi găsite de arheologii moderni aproape intacte.
Nu știm exact cum erau portretele strămoșilor romani despre care vorbește Pliniu cel Bătrân. Se spune că erau din ceară și pictate în culori (desigur naturaliste). Se crede că ar fi fost mulaje ale figurilor celor decedați, fără să se știe dacă erau cumva mulaje de ipsos după care s-ar fi făcut forma din ceară, sau s-ar fi făcut direct mulajul din ceară. E posibil însă să fi fost folosit un sistem de butaforie, un mulaj din ipsos cu fața din pânză, peste care să se fi aplicat o pictură de tipul celei folosite la portretele găsite în Egipt. Portretele din Egipt au folosit categoric o tehnologie romană, care arăta existența unei tradiții îndelungate, date fiind rezultatele excelente care stârnesc acum admirația contemporanilor noștri. 
Dar și aceste portrete de tip Fayum folosesc ceara și pictura în culori  și desigur folosesc tehnica romană. 

Aceste portrete captivează prin expresivitate 
Portretele erau pictate pe pânză de in, ori pe carton realizat prin stratificarea inului sau papirusului cu ipsos, sau pe panouri din lemn. Pentru cei mai bogați, se folosea și folie de aur pentru realizarea detaliilor ca diademe sau bijuterii.
Persoanele cu venituri suficient de mari pentru a-și pregăti din timp morminte săpate în stâncă, în stil egiptean, își comandau de asemenea din timp și portretele funerare. Artistul lucra probabil portretul având modelul în față și astfel realiza portretul cât mai fidel. Asta e și explicația că cele mai multe portrete prezintă persoane tinere sau de vârstă medie- ele au fost făcute poate cu mult înainte de decesul persoanelor respective. Persoanele respective se împodobeau cu bijuteriile cele mai scumpe pe care le aveau , sau cu cununile de lauri primite pentru merite deosebite, pentru a poza pictorului, căruia i se cerea desigur să dea atenție mare acestor dovezi de bogăție. Unele portrete prezintă urme că au fost înrămate, ceea ce ne face să credem că au fost realizate din timp și păstrate în casă ca tablouri, înainte de a fi puse pe fețele mumiilor.
.
Există însă și portrete care a fi făcute în grabă. Probabil acele persoane nu își comandaseră din timp portretele funerare, așa că artiștii au fost nevoiți să lucreze masca funerară în timp scurt, privind doar chipul fără viață ce urma a fi mumificat. Au rezultat acele portrete stilizate, pictate mai schematic. Iar persoana portretizată era vizibil vârstnică. 

Pictura în tehnica encaustic

Se folosea un amestec cald de ceară de albine, rășină damar și pigmenți, aplicat pe o suprafață pregătită în prealabil pentru a avea rigiditate.
Pictura se făcea în straturi, încălzite și după aplicare, pentru ca pigmenții să fuzioneze și să fie realizate treceri gradate între zonele de culoare folosite. care la răcire se întăreau. 
Rezultă lucrări durabile, texturate și lucioase, care se răcesc și se solidifică rapid. 

Oase umane folosite în Epoca Fierului, în Anglia

 Obiecte din oase umane datând din epoca fierului

În Marea Britanie, arheologii au analizat obiectele din os dechi de două mii de ani, de pe timpul Epocii Fierului din Britania. 
Un pieptene găsit în Cambridgeshire, Anglia, a fost sculptat dintr-un os uman! O parte din craniu. 

Pieptenul avea o gaură- pentru a fi purtat agățat de o curelușă de piele- pentru a fi purtat ca amuletă, sau ca unealtă ținută la îndemână. Totuși, obiectul nu pare a fi uzat, deci e posibil să fi fost purtat ca podoabă sau pentru ritualuri. 

Și nu era singurul ! Cercetătorii britanici au găsit alți doi piepteni din oase umane, în aceeași zonă dar și numeroase alte artefacte (diferite unelte) realizate din oase de la brațe sau picioare umane. 
S-a tras concluzia că aceasta era o practică destul de obișnuită în Epoca Fierului, în Marea Britanie. 

Epoca fierului în Marea Britanie s-a întins aproximativ între anii 750 î.Hr. și 43 d.Hr. În acea perioadă, Marea Britanie era populată de grupuri tribale aflate în război, care au construit  forturi și  castele pe dealuri . Cercetătorii datează fagurii între anii 400 și 100 î.Hr., când exista o mică așezare la Bar Hill. Sfârșitul epocii fierului a venit odată cu invadarea romanilor în anul 43 d.Hr.

Gastronomie ucigasa

Marcus Gavius Apicius

Când pasiunea pentru mâncăruri deosebite l-a dus pe cineva la sinucidere.
Marcus Gavius Apicius era un milionar roman, ce a trăit pe timpul împăraților Augustus și Tiberius, între anii 25 î.Hr-37 . 

Era amator de plăceri dar în special ahtiat după mâncăruri sofisticate, pentru care era gata să cheltuiască oricât.
Luxul său sfruntat devenise proverbial printre romani, fiind un exemplu de corupere a moravurilor pentru moraliștii timpului său.

Istoricul Tacitus a scris despre el în Annales: 

 « […] prima juventa C. Cæsarem divi Augusti nepotem sectatus, non sine rumore Apicio diviti et prodigo stuprum veno dedisse […]. » (« În prima sa tinerețe, el fusese apropiat de Caius Caesar, nepotul divinului Augustus; umblase zvonul și că el se prostitua bogatului și risipitoruui Apicius »)

El a scris singura carte de bucate ce a ajuns până la noi din Roma antică, probabil pentru că era plină de rețete excentrice. De Re Coquinaria. 
Pentru că Apicius nu se mulțumea cu mâncăruri obișnuite. 
În carte figurează peste 500 de rețete , de la supa simplă de orz pe care o mâncau soldații romani, până la flamingo prăjit glazurat cu curmale și miere, servit la banchetele imperiale. 
El a cheltuit o avere de 100 milioane de sesterți , precum și numeroasele cadouri primite de la curtea imperială pentru banchete la care mâncărurile erau cu totul deosebite, dar și extrem de costisitoare.
Dar cam ce mâncăruri oferea el oaspeților la acele banchete?

Pliniu a scris despre preferința lui pentru limbi de flamingo.

(Aici e un coș cu smochine pictat în vila Oplontis . Smochinele erau prețuite de romani, asociate chiar cu o zeiță-Rumina-și cu legenda întemeietorilor Romulus și Remus.

Smochinele erau mâncate proaspete sau uscate și făceau parte din rațiile legionarilor). 

Apicius hrănea porci cu smochine uscate și apoi îi ucidea cu vin amestecat cu miere, ca ficatul lor să capete un gust dulceag (versiunea romană a foie gras, varoanta de porc) .
Se pare că de acolo ar fi venit denumirea ficatului în limba italiană (fegato) - dar asta e mai greu de crezut.

Altă rețetă era chefal prăjit, care înainte de a fi fost gătit ar fi fost înecat într-o baie din sos de pește făcut tot cu chefal 

Imaginația lui bolnavă nu putea continua așa, pentru că averea lui se micșorase.
Nu , nu ajunsese sărac, mai avea circa 10 milioane de sesterți, o sumă ce în situa printre cei bogați, dar și-a făcut socoteala că n-ar mai fi avur cum să susțină acel tip de cheltuieli extravagante.
Așa că s-a sinucis. 
Seneca a povestit asta, abia stăpânindu-și dezgustul.

„„un Apicius care, în acest oraș unde filozofii s-au văzut blamați ca fiind corupători ai tineretului, a profesat știința tavernei (scientiam popinae) și a infectat secolul cu învățătura sa? Moartea sa merită efortul să fie povestită. 
După ce cheltuise pentru bucătăria sa o sută de milioane de sesterți, după ce absorbise pentru fiecare dintre orgiile lui atâtea daruri imperiale și enorme subvenții de la Capitoliu, se găsea înglodat în datorii și a fost obligat să facă, pentru prima dată în viață, inventarul averii sale. 
El a calculat că îi mai rămâneau zece milioane de sesterțiși, ca și cum ar fi trebuit să trăiască în ultimul grad de înfometare cu zece milioane de sesterți, s-a otrăvit. 
Ceea ce reprezenta pentru cineva un lux, zece milioane de sesterți, pentru el însemna mizerie! 
Mai credeți, după asta, că fericirea se măsoară în bogăție și nu prin starea sufletului!
A existat un om căruia i-a fost frică de zece milioane de sesterți , de care a fugit prin otravă de ceea ce alții își doreau cu ardoare!
Cu siguranță, băutura mortală a fost o salvare pentru o ființă atât de degradată: el mânca și bea deja otravă , când nu doar că se complăcea în festinurile lui lipsite de măsură, dar se mai și lăuda cu ele, când făcea paradă de viciile lui , când atrăgea privirile tuturor din oraș asupra luxului său, când el incita  să-l imite pe tineretul deja înclinat spre rău chiar și fără exemple rele.
Asta e soarta oamenilor când nu-și folosesc rațional bogățiile, cu limite, ci (le folosesc) pentru obiceiuri perverse, capricii nemăsurate și de neoprit”

Prietenul lui Augustus

Publius Vedius Pollio

E singurul dintre prietenii lui Augustus care i-a supraviețuit 
Bunăvoința lui Octavianus Augustus i-au facilitat o ascensiune remarcabilă, mai ales având în vedere originea lui modestă.
Era fiul unui sclav eliberat  de Pollion (libertus), acesta fiind și motivul pentru care nu se știe mai nimic despre copilăria sau studiile lui. (Sclavii eliberați primeau numele foștilor stăpâni) .
Se consideră că ar fi fost fiul unui cuplu de liberți, tatăl lui ar fi fost P.Vedius Rufus..
 Poetul Horațiu își bătea joc în epoda 4 de un bogat fost-sclav , ajuns în ordinul ecvestru printr-o împrejurare iscată de tulburări ale epocii. Acest libert ajunsese chiar tribun militar și făcea pe mondenul printre leneșii care pierdeau vremea pe Via Sacra (din centrul Romei). Dar făcuse de asemenea avere din comerțul cu vin și beneficiase de faptul că Iulius Caesar promovase numeroși liberți în funcții publice.

Augustus a avut alți doi prieteni mult mai celebri, despre care se știe că au fost colegi de studii cu el (trimiși de Iulius Caesar) și care au avut merite decisive în construirea carierei lui Octavianus Augustus: 

• Marcus Vipsanius Agrippa (strateg militar de excepție, dar și antreprenor de mari construcții ),
• Gaius Maecenas/Mecena (rămas în istorie ca ocrotitor al artelor, dar și consilier de taină al împăratului). Amândoi au murit în moduri oarecum misterioase. Sursele antice menționează că el suferea de insomnii, fapt destul de explicabil având în vedere problemele lui familiale („Chinuit de iubire și mâhnit de o soție capricioasă”) . În ultimii ani prietenia sa cu Augustus se răcise (oare de ce? )și el  se dedicase literaturii, alături de poetul Horațiu. Horațiu, prieten apropiat al lui Maecenas,a murit la 59 de zile după acesta, în vârstă de 57 de ani. . 

(În relația cu Mecena exista un detaliu povestit de istorici: La un moment dat plecase în Galia, „invocând scuza războaielor care izbucniseră în acea regiune”...dar unii chiar chiar bănuiau că plecase din cauza Terentiei, soția lui Mecenas și că intenționa, întrucât se vorbea mult despre ei la Roma, să  trăiască cu ea în străinătate, ferit de orice bârfă.  Atât de mare era, într-adevăr, pasiunea lui pentru ea încât odată a pus-o să participe la un concurs de frumusețe împotriva Liviei” )

Mecena a murit în anul 8 î. Hr, lăsându-l pe împărat drept singurul moștenitor al averii lui. 

Deci nu-i lăsase nimic celui pe care îl ajutase mereu, lui Horațiu, care avea o situație materială modestă.  Îi dăruise ce-i drept o vilă încă din timpul vieții. 

Una dintre primele mențiuni despre existența  lui Vedius Pollio a fost făcută de Cicero, într-o scrisoare adresată lui Atticus. Cicero era guvernator al Ciliciei (deci între vara anului 51 î.Hr și vara anului 50 î.Hr).
Întorcându-se la Roma (probabil în anul 50 î.Hr), Cicero s-a oprit la Laodiceea și i-a scris de acolo prietenului său Atticus, informîndu-l de  principalele evenimente ale anului . El a încheiat scrisoarea povestind despre „un anume prieten apropiat de-al lui Gnaius Pompeius cunoscut sub numele de Vedius Pollio”, pe care îl cunoscuse personal în timpul călătoriei.
Pollio călătorea cu o caravană de animale sălbatice (măgar sălbatici și un babuin)  și o mulțime de sclavi.
Cicero a scris că „nu văzuse niciodată un om mai depravat ” și l-a caracterizat pe Pollio ca fiind „un mare scelerat”(magnus nebulo) .

Prieten al lui Gnaius Pompeius? adică al lui Pompei cel Mare? E drept că Gnaius Pompeius era supranumit (de adversarii săi) „măcelarul lui Sulla”, dar diferența de vârstă și de poziție socială sunt prea mari.
Cicero s-a referit probabil la fiul cel mare al lui Pompei, numit de asemenea Gnaeius. Gnaeius Pompeius cel Tânăr, născut în anul 75 î.Hr. .
Putem presupune că Publius Vedius Pollio și Cnaeus Pompeius Magnae erau de vârste apropiate și prieteni apropiați.

După uciderea lui Iulius Caesar, în anul 44 î.Hr, Vedius Pollio s-a împrietenit cu Octavianus , viitorul Augustus. (Octavianus Augustus era născut în anul 63 î.Hr)
Cicero a lăsat un indiciu în acea scrisoare : el a scris că Publius Vedius (Pollio) lăsase în păstrare niște obiecte unui anume Vindulus, care apoi a murit. Moștenitorul lui Vendulus a găsit printre obiectele rămase de la Vendusus și....cinci busturi de femei căsătorite (!) . Era vorba probabil despre mulaje , pe care amanții le păstrau drept trofee. Unul dintre busturi aparținea Juniei Secunda, sora lui Brutus și soția lui Lepidus.

Oricare ar fi fost acele femei, practicarea de a colecționa trofee de acest tip spune multe despre caracterul acelui Vedius, dar și- din păcate și ale prietenilor lui.

Odată cu ajungerea la putere a lui Octavianus, Vedius a fost promovat la rândul său. 
Prin anul 30 î.Hr el a beneficiat de favoruri și a parcurs rapid treptele ascensiunii politice, fiind numit în anul 30 î.Hr la conducerea provinciei Asia.
Dobândise, de asemenea, și o avere considerabilă.

În anul 27 î.Hr, a fost emisă o monedă cu figura lui Vedius Pollio pe revers și cu capul lui Zeus pe avers 

Avea numeroase proprietăți, între care o villa cu grote artificiale la Seiani, aproape de Napole. 
Uriașa villa ,numită Pausilypon  unde se afișa un lux fără margini era de dimensiunile unui orășel. 

(Acestea ar fi ruinele) 

A fost descrisă mai târziu și de Ovidiu. Avea propriul amfiteatru pentru lupte de gladiatori , precum și o grotă lungă de 770m ce lega villa de localitatea Pozzuoli
Se știe și numele arhitectului care făcuse grotele: Cocceius Auctus. 

Dar Publius Vedius Pollio nu a rămas celebru pentru averea sa, ci pentru cruzimea sa față de sclavi!
Deși legislația romană dădea drepturi aproape nelimitate stăpânilor de sclavi față de sclavii lor, cruzimea lui Pollio a scandalizat societatea romană, rămânând numeroase mărturii ale faptului că romanii erau oripilați de cruzimea acelui Pollio.
Seneca a scris:
«Se permite sclavilor să alerge și să se refugieze lângă statuia unui zeu  ;deși legile permit relele tratamente aplicate sclavilor, există totuși anumite lucruri pe care legile obișnuite ale vieții noastre interzic să fie făcute unei ființe umane . »

Legislația romană în privința sclavilor, în timpul lui Augustus
-El a căutat să limiteze numărul sclavilor eliberați , dar: 
-Dreptul de viață și de moarte rămăsese mai mult teoretic, abuzurile grave putând fi sancționate
-În cadrul luptelor din arenă, cei ce erau „dați la animale” puteau fi doar cei condamnați la moarte prin acțiune judiciară
- Sclavii împăratului, numiți „familia Caesaris!) aveau privilegii importante și li se incredințau gestiuni.

Ce le făcea Pollio sclavilor?
Printre grotele artificiale de la vila sa, era un bazin în care erau crescute numeroase murene, iar sclavii  pe care Pollio voia să-i pedepsească erau aruncați în acel bazin, pentru a fi devorați de vii de acești pești cu dinți redutabili. Se pare că nu doar sclavii erau tratați astfel.

Dar cum era posibil, totuși ca niște fapte ce scandalizau întreaga societate romană să continue a se desfășura? Nu se poate explica decât prin protecția împăratului Augustus, prietenul său apropiat!.
Comparând legislația cu acțiunile lui Pollio vedem clar că acesta încălca legile din timpul său, în mod notoriu, șocând societatea romană. Dar nu a fost niciodată pedepsit!

Totuși, la un moment dat Augustus a reacționat.
După cum relatează Seneca (L. Annaeus Seneca)în De irae ( Despre mânie)   , pe când divinul Augustus lua masa la Vedius Pollio, unul dintre sclavi a scăpat din greșeală o cupă de cristal.
Vedius a decis imediat ca acel sclav să fie aruncat murenelor . Copilul (aflăm că era un copil), smulgându-se din mâinile celor ce-l duceau , s-a aruncat la picioarele împăratului, cerându-i o singură favoare: să moară altfel decât în acele chinuri atroce .
Seneca a scris că Augustus i-ar fi cerut lui Pollio să nu facă asta, dar a fost refuzat (!).
(Putem să ne întrebăm pe ce se baza Pollio ca să considere că îl poate refuza pe Augustus fără consecințe!  NN) 
Augustus ar fi cerut atunci să i se aducă toate cupele de felul acela și celelalte vase de cristal „ca să se bucure de ele”. Când cupele au fost aduse, Augustus a ordonat să fie sparte. Văzând asta, Pollio „s-a resemnat cu regret”. 

Există de asemenea o relatare a istoricului Dio Cassius, care spune că , în cadrul unor audieri la tribunal, Augustus decidea în serie pedepse cu moartea , fiind secondat de Vedius Pollio. Îngrijorat de amploarea pe care o luaseră lucrurile, Mecena i-ar fi strecurat un bilet lui Augustus, pe bilet fiind scris: „ieși din asta, călăule!” Augustus s-ar fi dezmeticit și ar fi părăsit tribunalul. 
(Desigur, rămânând în locul lui Vedius Pollio...) 

Comentatorii au asociat suspecta indulgență a lui Augustus față de crimele evidente ale lui Pollio prin propriile impulsuri spre sadism, cărora Pollio de dădea întruchipare. 

La moartea lui Pollio, în anul 15 , celebrul istoric roman Dio Cassius a scris:
„În anul acesta a murit Vedius Pollio, un om care , în general, nu avea nimic demn de a fi amintit , căci provenea dintr-un libert , aparținea clasei cavalerilor (equites) și nu făcuse nici o faptă strălucită; dar el a devenit foarte celebru prin bogăția și prin cruzimea sa , până la a dobândi un loc în istorie.”
„Ar fi plictisitor să relatăm cele mai multe dintre faptele sale, dar pot să menționez că păstra în rezervoare murene enorme dresate să mănânce oameni și că avea obiceiul să le arunce sclavi pe care voia să-i ucidă.”

Dio Cassius a redat de asemenea episodul cu sclavul ce spărsese cupa , menționând în continuare că Pollio îi lăsase lui Augustus ca moștenire o parte din moșia sa, împreună cu celebra sa vilă Pausilypon , aflată între Neapolis și Puteoli , „cu instrucțiuni ca acolo să fie ridicată o lucrare publică de mare frumusețe”. Augustus a dărâmat însă casa lui Pollio din temelii, sub pretextul pregătirii pentru ridicarea celeilalte structuri, dar de fapt ca Pollio să nu aibă nici un monument în oraș; a construit o colonadă, înscriind pe ea nu numele lui Pollio, ci al Liviei. Aici trebuie să observăm că Pollio a trăit cu un an mai mult decât Augustus, deci probabil nu îi lăsase ca moștenire acele bunuri, ci i le dăruise pur și simplu, probabil pentru a fi iertat pentru obrăznicia cu care se purtase la banchet. 

Trebuie să remarcăm totuși marea îngăduință de care a dat dovadă Augustus față de respingătorul Vedius Pollio, în timp ce față de alți prieteni era neiertător la prima greșeală făcută de aceștia.

Nodul lui Herakles

 Nodul lui Hecules- simbol al unirii

Simbolul face trimiterela modul în care eroul Herakles /Hercules purta pielea leului vânat de el îegată la gât. 
Bijuterii prețioase din aur au fost făcute din timpuri străvechi, încă din perioada vârstei de bronz.
Aurul poate fi prelucrat sub forma unor fire foarte subțiri, așa că i-a inspirat pe creatorii din vremea aceea. 

Bijuterii antice

Una dintre cele mai vechi bijuterii somptuase purtate de o regină a Troiei în perioada dintre anii  2600-1800 î.Hr a fost găsită de Schliemann în ruinele cetății Troia, a fost dusă la muzeu la Berlin și luată apoi de trupele sovietice în timpul războiului. Este o parură din împletituri din fire de aur terminate cu ciucuri ce încadrează figura celei ce o poartă . 

Este o lucrătură de mare finețe.
Iată că și la alt capăt al continentului, în Țara Galilor a fost găsită într-un tumulus datat din perioada vârstei de bronz britanice- a anilor 1900-1600 î.Hr, această capă de ceremonie din aur ce cântărește doar 560g!
E cunoscută drept capa de aur din Mold (în Welsh: Clogyn Aur yr Wyddgrug)
Remarcăm că denumirea „aur” e ca și în românește!

Inițial capa fusese montată pe o căptușeală din piele , susținută de foi de bronz și ornamentată cu  200-300 de mărgele de chilimbar- care s-au desprins în timp. Capa elegantă era purtată desigur la ceremonii, pentru că limitează mișcările.

Cu timpul, podoabele au început să fie legate de legendele acelui timp, considerându-se că astfel ar putea căpăta virtuțile magice dorite . Oricum, transmiteau un mesaj simbolic. 

Între anii 330-300 î.Hr, un colier de aur era legat în forma nodului lui Herakles. Colierul e format din sârme fine de aur împletite pentru a forma o panglică.

Această brățară helenistică are forma a doi șerpi , ale căror corpuri înlănțuite formează  un nod al lui Herakles, pecetluit cu o piatră prețioasă. Datează din secolul III î.Hr

Această diademă din aur datată din secolele II -III   î.Hr  a fost găsită în așezarea antică grecească Panticapaeum  (Kerch acum în Ucraina) . Dat fiind că personajul reprezentat este arătat călare, e de presupus că diadema nu este grecească, cu tracă! E figurat un personaj cu părul foarte lung, posibil o femeie (zeiță sau regină?) 
Panticapaeum a fost fondat de coloniștii greci din Milet, în sec VII î.Hr, dar în secolele IV și III î.Hr era capitala Regatului Bosporan, condus de traco-sciți. Mulți o consideră moștenire traco-pelasgeană.
Din 436 î.Hr până în 108 î.Hr dinastia conducătoare acolo a fost dinastia tracă spartocidă. 

 Diadema elenistică are în vârf o statuetă a zeiței Nike (a victoriei), iar în dreptul frunții acel nod „magic”

Acest nod format din două frânghii împletite simboliza forța, uniunea indisolubilă și protecția. 
Simbolul avea origini din Egiptul antic, dar și din Grecia antică și a fost folosit de asemenea pentru bijuteriile făcute cu ocazia căsătoriei.

Putea fi reprezentat într-un colier din anii 210 î.Hr, găsit la Tarantum

Sau sub forma unei diademe, ca aceasta din Grecia, din anii 230-210 î.Hr

O brățară  nupțială din sec. III î.Hr, din Grecia

Diadema Loeb cu nodul lui Herakșes , realizată în perioada 250-150 î.Hr , găsită în colonia antică greacă Cheronesus (acum Cherson, lângă Marea Neagră, în vestul peninsulei Crimeea) . Diadema e din aur cu granate , carneol și sardonix. În centrul diademei e o statuetă a zeiței Nike, înaripată, flancată de doi dragoni de mare. 

Nodul lui Herakles folosit la bijuterii spectaculoase expuse la British MuseumȘ o centură helenistică de la sfârșitul sec IV -începutul sec. III î.Hr, , un ornament din aceeași perioadă, un colier și o diademă 

O podoabă pentru cap ce folosește acelaș simbol a fost găsită la Taranto, în Italia. Datează tot din secolul III î.Hr.
Este o plasă de aur de formă emisferică , având pe margine o panglică unită cu un nod al lui Herakles. În nodurile plasei sunt granate mici, iar în vârful capului este o figură feminină- de zeiță probabil.
Tot în partea de sus există două inele, de care probabil era prins un văl fin . 
(Putem observa că rețelele fine din aur au fost folosite și mult mai târziu, în Renaștere , ca ornamente pentru cap  de către femeile nobile. ) 

Podoabe pentru cap folosite de femei foloseau deseori și imagini ale unor zeițe protectoare- în acest caz Artemis

Brățară din Egipt, din perioada romană (sec. II ) , cu diametrul 9,2 cm.

Colier din colonia greacă Chersonesos din Crimeea, datând din sec. IV î. Hr

Aurul era materialul de predilecție pentru însemnele puterii, așa cum erau coroanele regale sau imperiale.
O ocazie unică de a vedea coroana Sfântului Imperiu romano-germanic , fabricată în anul 962 purtată de cineva e această fotografie făcută pe 3 aprilie  1945 de un soldat aliat, ajuns în pivnița din Siegen . 

Coroana Sfântului Imperiuu Roman de la sfârșitul secolului X până la dizolvarea Sfântului Imperiu Roman în 1806. Coroana a fost făcută probabil în timpul lui Otto I (912-973) sau a împăraților imediat următori lui, fiind menționată în documente din secolul al XII-lea.

De fapt aici e o copie identică făcută în 1915 din ordinul împăratului Wilhelm II, pentru a fi expusă la Aachen, cea originală fiind ascunsă pe timpul războiului într-un buncăr de sub castelul imperial din Nürnberg Să înțelegem că oamenii aveau capetele mai mari în secolele anterioare?

Scrisoarea unei mame

 O scrisoare scrisă pe un zid din Pompei 

Arheologii italieni care excavau zidurile orașului Pompei , au găsit pe peretele holului de la etajul 6 al unei insula (bloc de locuințe modeste) o poezie zgâriată pe perete.
Poezia era scrisă cu scriere romană cursivă îngrijită, pe un panou cu margini pictate.
Pe acelaș perete au fost găsite și alte inscripții

O utinam liceat collo complexa tenere braciola et teneris oscula ferre label(l)is i nunc, ventis tua gaudia, pupula, crede crede mihi levis est natura virorum saepe ego cu(m) media vigilare(m) perdita nocte haec mecum medita(n)s: multos Fortuna quos supstulit alte, hos modoque premis subitot praecipites. sic Venus ut subito coiunxit corpora amantum dividet lux et se pares quid AMA

O, de-aș putea să-ți țin mânuțele în jurul gâtului meu și să-ți sărut buzele tale tandre. Du-te acum, păpușă mică, încredințează-ți fericirea vânturilor, dar crede Crede-mă, firea oamenilor este nestatornică. Adesea stăteam trează, pierdută în miez de noapte, gândindu-mă: pe mulți pe care Fortuna i-a ridicat sus, pe aceia, aruncați brusc/abandonați și căzând cu capul înainte, ea îi asuprește apoi. Și cât de repede Venus unește  trupurilor îndrăgostiților, lumina zilei îi desparte pe cei ce IUBESC

Textul copiat de mână de către cei care l-au găsit zgâriat în tencuiala de deasupra unei uși din „Casa Doctorului” și interpretat în diferite feluri 

Deși traducerea a dat naștere la interpretări, cercetătorii afirmă că poezia transmite mesajul unei femei , ce se denumește perdita (pierdută) , către o fetiță- pupula (draga mea mică, păpușică) .
E destul de limpede că e o scrisoare adresată de femeia (cultivată, dar ajunsă în mizerie) fetiței ei, aflată în grija altcuiva.
Mama nefericită se adresează cu dragoste fetiței , pe care ar vrea să o îmbrățișeze și să o sărute, dar de care a fost silită să se despartă.
Mama ar dori să o prevină pe fiica ei să nu se încreadă în firea oamenilor și să știe că norocul e nestatornic. Dragostea, de asemenea.

Poezia nu pare a fi terminată. Pare a se continua cu dividit lux et separees [separes] quid amant - lumina  desparte, și  despartiti cei ce  IUBESC

Cineva a scris sub acest poem câteva cuvinte dintr-un vers de Ovidiu (din Metamorphoses) , unde e vorba despre personajele babiloniene Priam și Thisbe, care vorbeau prin crăpătura unui zid:

« Zid gelos– spuneau – de ce îi desparți pe cei ce se iubesc ? »

Înțelegem că alt locatar /altă locatară, citind poezia, și-a amintit versurile lui Ovidiu. 
Toate astea arată că persoanele ce locuiau acolo erau destul de educate pentru a cunoaște și a putea cita din poeziile lui Publius Ovidius Naso și a iniția prin intermediul lor un dialog ce a rămas peste veacuri. 
Nu aveau de unde să știe......

Era doar un bloc de locuințe modeste, cu pardoseli din mozaic simplu , din spărturi de piatră și tencuieli rustice , în care locuiau însă oameni educați, ce fuseseră poate părăsiți de noroc- așa cum sugerează versurile - și ajunseseră să -și ducă viața în  sărăcie și- eventual- promiscuitate. 

Unii comentatori moderni consideră că versurile au fost scrise unei alte femei adulte, deci că ar fi o manifestare de amor lesbian. Cred că e o gândire pervertită , influiențată de adaosul scris de altă mână cu citatul din Ovidiu. Această nouă inscripție putea fi o replică ironică (în acel context) la tânguirea exprimată prin poezia autoarei anonime. Cumva: „nu mai plânge, surată, că nu suntem în poveștile antice!”

Mi se pare însă destul de limpede faptul că versurile se adresează unei fetițe mici, care e zugrăvită doar prin diminutive: păpușică, brațele ei mici, buzele mici, „să-ți tin mânuțele în jurul gâtului”/   De asemenea dorința de  a oferi îndrumare, sfaturi pentru viitor , totul indică o scrisoare a mamei pentru fiica sa. 

Dar cei care citeau graffitiurile duceau o viață dură, nu aveau chef de sentimentalisme și dulcegării, pe care le parodiau fără milă.
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
O altă iscripție de pe zid:

zice: 

Fullones ululamque cano, non arma virum(que)
adică:
„Eu cânt isprăvile fulonilor cu cucuvea, nu armele bărbaților!”
E o deturnare parodică a primului vers din Eneida de Virgilius, care sună așa:
Arma virumque cano, Troiae qui primus ab oris 
(Eu cânt faptele armelor bărbaților care, la primul mal al Troiei..” )

E un alt exemplu de luare în derâdere a versurilor eroice și a educației-până la urmă-primite în școală, care contrasta cu realitatea prozaică a vieții din cartierul sărac. 
(Fulonii erau cei care spălau hainele și aveau ca mascotă o cucuvea- simbol al Minervei) - deci niște meseriași ce prestau o muncă murdară și prozaică, nu glorioase fapte de arme. Poate cel ce a scris făcea parte dintre ei... 
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Alt graffiti face referire la legenda minotaurului- despre care autorul învățase probabil la școală, dovadă că a făcut un desen foarte asemănător cu moneda din Knossos ce reprezintă labirintul legendar 

Inscripția s-a găsit în peristilul casei lui M.Lucretius, care e un complex enorm- pe care autorul l-a comparat cu un labirint (în care sălășluia un monstru) Asemănarea exactă cu moneda din anul 300 î.Hr dovedește faptul că autorul cunoștea cultura greacă

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Rănile din dragoste se vindecă

Nihil durare potest tempore perpetuo cum bene sol nituit redditur Oceano descrescit Phoebe quae modo plena fuit ven(to)rum feritas saepe fit aura levis

Nimic nu poate dura etern așa cum soarele în ocean se-ascunde în Ocean, Luna altădată plină descrește acum . Tot astfel rănile din dragoste se vindecă și proaspete adieri suflă din nou

Alteori s-au găsit desene remarcabile, cum e acesta, al navei numite EUROPA
E posibil ca cel care a desenat să fi făcut parte dintre constructorii de nave, pentru că detaliile sunt foarte exacte. 

Profesorul Giorcelli consideră (în cursul său de Epigrafie latină de la Universitatea din Torino) că în epoca lui Augustus (adică la sfârșitul secolului I î.Hr și începutul secolului I ) cam toți romanii aveau noțiuni de lapidarias litteras- adică un minim grad de alfabetizare .
Se consideră însă că înțelegerea inscripțiilor publice epigrafice (adică incizate în piatră sau în alte materiale durabile) necesită și capacitatea de a interpreta diferitele prescurtări, simboluri , mesajul fiind transmis chiar și prin forma sau mărimea scrisului.

Inscripțiile pe ziduri erau în mare parte operele unor tineri rebeli, așa cum dovedește și această inscripție:

Inscripțiile funerare începeau mereu cu : „sista et lege”- „stai și citește”, adică un apel ca trecătorul să se oprească un moment pentru a se gândi la cel decedat, la viața lui , la mesajul lăsat . 
Cei din Pompei nu știau că vor muri curând în erupția vulcanului, ei au scris pe pereții clădirilor mesaje considerate a fi temporare. Iată însă că unele dintre aceste mesaje au ajuns până la noi după cca 2000 de ani. Mesajele găsite sunt mult mai numeroase și ne oferă crâmpeie din viața de zi cu zi a poporului antic.

Băi publice romane descoperite în Sălaj

 

O așezare dacică cu familile romanilor la Sutoru întinsă pe 6 hectare

Pe traseul viitoarei autostrăzi Transilvania , în localitatea Sutoru din județul Sălaj era acum aproape 2000 de ani o intersecție majoră de drumuri. Un drum roman făcea legătura cu cetatea Porolissum. Alte două artere importante făceau legătura între Porolissum și Napoca și între actualul Sutoru și Bologa. 

Pe lângă rețeaua de drumuri pietruite  datând din epoca romană,s-a găsit  și o așezare civilă întinsă, dotată cu terme (băi publice) , fântâni și ateliere meșteșugărești. Așezarea civilă era adiacentă unui castru militar roman. 
Așa cum s-a constatat și în alte locuri, pe lângă tabăra militară romană se  formau așezări civile ale populației locale (de daci în cazul acesta), care colaborau cu romanii . Acolo locuiau familiile pe care și le întemeiau militarii, copiii lor, acolo se desfășura activitatea agricolă , dar și cea meșteșugărească.
S-au găsit ateliere de olărit, dar și facilități introduse probabil de romani: băi publice, cu bazine cu apă caldă și altele cu apă rece. Complexul era dotat cu hypocaustum- încălzire prin pardoseală .

Era imaginea conviețuirii pașnice după perioada de război. Perioada în care bărbații angajați în armata romană își întemeiau familii și aveau copii cu femeile autohtone, dar nu era doar asta, ci erau și relații de comerț, de colaborare și schimb de experiență 

Așezarea se întindea pe șase hectare ! E clar că nu puteau fi doar familiile militarilor romani acolo, ci și populația dacă neînrudită cu ei,  dar care colabora prin comerț cu aceștia, făceau schimb de experiență în diferite domenii (dovadă instalațiile de încălzire prin pardoseală găsite la băile publice) , construiau împreună drumuri sau clădiri. Desigur se făceau și țesături, haine groase pentru clima rece de acolo, dar și arme , se creșteau animale, se făcea ceramică. Toate astea s-ar fi putut studia pe îndelete cercetând fiecare casă de acolo. Dar nu!
 . 

Ce urmează? 
Păi cum ce: ruinele se acoperă și se dau certificate de descărcare de sarcină arheologică pentru restul culoarului de construcție. Traseul autostrăzii a fost puțin deviat (cu 50m) ca să rămână măcar zidurile castrului. Adică să se păstreze latura de nord-est a lui. 
  Peste resturile așezării civile vechi se construiește autostrada. Cică doar dacă e o cetate pot rămâne la suprafață vestigiile. Așa e la noi. 
Și dacă populația atuhtonă nu mai avea voie să construiască cetăți după ocupația romană (fusese chiar silită să le demoleze pe cele existente) ce e de făcut?
Ghinion!

Da, s-a spus că e o descoperire unică în România. Că ar fi bine să fie obiectiv turistic. Că e „cea mai mare zonă romană civilă din Dacia Porolissensis”

Muzeu, ceva? La alții!

E singura dată când s-a găsit la noi o astfel de așezare a localnicilor pe lângă un castru roman- dar nici nu e de mirare că nu s-au găsit/păstrat mai multe. Nici asta n-o să mai fie. Că nu e cetate. 

Cică „o parte dintre obiectele descoperite: vase, bijuterii, pietre funerare au fost ridicate și duse la muzeu.”

Și cealaltă parte?

Păi de fapt acolo erau așezări importante încă din perioada neolitică și care au continuat până în evul mediu. Se știa din 2004, de când se făcuse studiul arheologic preliminar pentru autostradă.
Siturile, pe baza materialelor arheologice descoperite, au fost datate în epoca neolitică, epoca bronzului, prima epocă a fierului, epoca romană și evul mediu.
„24 de situri arheologice aflate pe secțiunile dintre localitățile Mihăiești – Topa Mică – Românași”
La Zăuan-Dâmbu Spânzuraților  s-a găsit un sit arheologic format din aproximativ 400 de complexe din mai multe etape din neolitic.

„Sunt morminte de războinici cu o serie arme păstrate în condiții bune”

 în localitatea Sutor din Sălaj s-au descoperit urme de locuire datând din mai multe perioade, din epoca bronzului (două etape), perioada dacică și cea post-romana.

Se citează „ un fragment de diplomă militară, un brevet primit de fiecare soldat odată cu terminarea serviciului militar; o statuetă aproape unicat, sub formă de opaiț, și un picior de vas cu rol cultic în care se ardeau diverse ofrande închinate zeilor”

Dar alții cum fac?
Văd și eu că în Marea Britanie se studiază cu mult zel taberele militare romane aflate de-a lungul zidului lui Hadrian. O situație de frontieră. Tot așa, pe lângă un castru au fost găsite vestigii de locuire civilă, dar pe o are mult mai restrânsă.
Ce fac ei, acolo?
Studiază minuțios fiecare palmă de pământ, și iată că au găsut o groapă în care romanii aruncaseră încălțămintea uzată și corespondența devenită inutilă. Condițiile de acoperire etanșă cu argilă au făcut ca acele artefacte să se păstreze foarte bine și în zilele noastre ele au fost restaurate minuțios (că erau totuși vechi de 2000 de ani!)
Castrul a devenit celebru în lumea întreagă. Vedeți și aici,pe blog despre  Vindolanda. 
S-a făcut un muzeu la fața locului, unde sunt expuse piesele restaurate.

Putem vedea acolo și opinci de daci (care se angajaseră în armata romană sau fuseseră aduși ca trupe auxiliare).
La noi- nu putem avea așa ceva. 

Dragonul e considerat în Marea Britanie drept un stindard al armatei romane în timpul împăratului Traian (98-117)

De fapt era vorba despre stindardul dacilor ce se angajaseră în armata romană (după cucerirea Daciei) și care luptau sub stindardul lor, cu cap de lup și corp de dragon. Galezii au adoptat acest stindard în lupta lor contra invadatorilor anglo-saxoni. Forma a fost adaptată la figurarea pe drapel: dragonul a fost figurat cu aripi și labe. Pentru romani, germani și anglo-saxoni, termenul de Galezi (Gali) /Wales însemna:  «străini».

Al treilea rand de dinti

 Dinti noi, naturali

Un vis al nostru, al oamenilor ar fi ca in locul dinților definitivi pe care îi pierdem să ne crească alții, noi.
Așa cum a crescut dentiția definitivă după dinții de lapte.

În lumea animală există astfel de cazuri: elefanții, de pildă, dispun de patru rânduri de dinți. (Sau cinci seturi) ! Dacă și ultimul rând de măsele li se tocește, elefanții mor. De foame.
Rechinii se bucură în schimb de oricâte rânduri de dinți au nevoie. Unii rechini schimbă chiar și 30000 de dinți de-a lungul vieții, înlocuindu-i mereu pe cei ce s-au mai tocit , care sunt împinși în afara arcadei dentare și eliminați. 

Medicul japonez Katsu Takahashi (cercetător principal la Institutul de Cercetări Medicale , Spitalul Kitano din Osaka) se ocupă de mulți ani de găsirea unei metode ca oamenilor să le crească, la nevoie, și al treilea rând de dinți, prin terapie genetică.

În 2018 cercetătorii au identificat celulele stem derivate din celule pulpare dentare (MDPSC), dezvoltând pentru început tratamente pentru regenerarea pulpei dentare.
În 2020 au constatat că implantarea hDPSC în dinții lezați ar putea regenera și nervii și vasele de sânge din pulpa dintelui. 
De asemenea, celulele stem LepR+ pot fi folosite pentru regenerarea osului alveolar după extracția dinților și au conceput un hidrogel adeziv cu celule stem și microparticule care să ajute la dezvoltarea osului . 

În 2021, dânsul a publicat rezultatele unui prim studiu în Scientific Reports .

Mecanismul ar fi inhibarea proteinei sintetizate de gena USAG-1 printr-un medicament injectat în gingii.
Testele pe animale mici (șoareci sau dihori) au dat rezultate bune.
S-au făcut apoi teste pe câini. 

Se constată că aproximativ 1% dintre oameni au hiperdontie: o boală ce duce la creșterea unui număr mai mare de dinți decât cel normal. În cazul lor, cam o treime beneficiază de al treilea rând de dinți.
Prin urmare, în aceste foarte rare cazuri există acest fenomen și la oameni, ceea ce poate duce la ideea că oamenii au avut această capacitate în trecut, dar ea a dispărut cu timpul.

În 2023 a apărut o lucrare științifică publicată în Regenerative Therapy în care se observa că oamenii au un al treilea rând de dinți sub formă de muguri, dar au emis teoria că proteina USAG-1 împiedică la oameni creșterea acelor dinți, iar manipularea genetică ar putea determina creșterea acelor dinți noi.

În septembrie 2024 s-a început experimentarea pe oameni, la Spitalul Universitar din Kyoto. 
Încercările s-au făcut pe 30 de bărbați sănătoși, cu vârste între 30 și 64 de ani, cărora le lipsea cel puțin câte un molar. Studiul ar urma să dureze 11 luni . Medicamentul le va fi injectat intravenos. 

Dacă totul merge bine, se va începe prin tratarea copiilor între 2 și 7 ani cărora le lipsesc cel puțin patru dinți (având deficiențe dentare congenitale). 

E vorba despre un anticorp monoclonal ce ar perturba interacțiunea dintre USAG-1 și mileculele cunoscute sub numele de proteină morfogenetică osoasă (BMP).
Cam complicat pentru noi.
Medicamentul numit TRG-035 ar fi o alternativă regenerativă la implanturi și proteze dentare. 

Dar terapia ar putea fi pusă la dispoziția oamenilor din 2030. Se speră. 
Se va începe prin tratarea copiilor între 2 și 7 ani cărora le lipsesc cel puțin patru dinți 

Cel mai vechi test de sarcină

 Test de sarcină vechi de peste 3300 de ani

În Papirusul Brugsch, copiat de un scrib egiptean în anul 1300 î.Hr după un alt papirus, mai vechi, cu indicații medicale, s-a găsit și relatarea unui test de sarcină folosit în acel timp. 

(Acest papirus a fost descoperit în Saqqara, în Egipt și se găsește la Berlin Museum după ce  a fost cumpărat de Frederich Wilhelm IV al Prusiei în 1827)
În papirusul respectiv se găsesc numeroase indicații medicale , unele au referiri asupra unor metode de contracepție și există de asemenea un test de sarcină. 

Scribul din antichitatea egipteană a notat așa:

„Ca să vezi dacă o femeie va naște, să urineze în fiecare zi în două pungi, una cu orz și una cu grâu, în care să fie puse și câteva curmale și nisip.
Dacă orzul și grâul vor încolți, femeia va naște.
Dacă orzul va încolți primul, se va naște un băiat.”

În 1963 savantul Paul Ghalioungui a testat eficacitatea acestei preziceri străvechi.

El a folosit 48 de probe de urină de la 40 de femei însărcinate , 6 femei neînsărcinate și 2 bărbați.
A folosit metoda descrisă în papirus.
În 70% dintre cazuri, urina femeilor însărcinate a făcut să germineze grâul și orzul, în timp ce urina femeilor neînsărcinate sau a bărbaților n-a avut acest efect.
În privința prevederii sexului copilului, testul nu a dat rezultate la fel de bune.

Dar ca test de sarcină...funcționează!

Cheia

 Săpun românesc

Palatul Braunstein , terminat în 1915 e imaginea unei afaceri de succes.
Arhitectura frumoasei clădiri din Iași a fost proiectată de arhitectul Horia Clejan.

Palatul a fost construit pe locul unor construcții mai vechi ce aparținuseră antreprenorului Adolf Braunstein, ce deținea mai multe magazine pe bulevard. 

(Parțial retrocedat după '89, ulterior răscumpărat de Primărie, palatul a fost reabilitat cu o sumă de cca 5,4milioane de euro (cu ajutor nerambursabil de la UE de 3,77 milioane euro) 

Începuturile afacerii pot fi căutate la Galați, unde afaceristul Lipa Braunstein a obținut de la Primărie (că așa era pe atunci) dreptul de a deschide o fabrică, în 1886.
În 1891 fabrica se numea Apollo

În 1901 fabrica s-a numit „Cheia” și s-a profilat pe procția de săpun.
În scurtă vreme, fabrica avea 60 de angajați și producea 120 000 kg de săpun/an. 

În timpul războiului săpunul numit „Străjerul” făcea parte din trusoul soldaților români.
După naționalizarea impusă de regimul comunist, fabrica a fost retehnologizată în anii 70 și și-a mărit producția de săpun.

Nu era un săpun de lux, dar cei mai mulți îl foloseau. 

Se făceau și glume:„Vrei să cucereşti femeia? Foloseşti săpunul Cheia!?”

A urmat, în 2010, dezastrul: utilajele vândute la fier vechi, clădirile demolate.

Iată însă că în zilele noastre antreprenorul Alin Laslo a preluat marca și produce săpunuri la Baia Sprie, în Maramureș. 
Folosind rețete noi, cu ingrediente contemporane. Săpunuri din grăsime animală sau vegetală (de palmier, cocos), aromatizate cu trandafir sau lavandă.
Produsele noii fabrici Apolo